24.07.2014

Mărturia Părintelui Gheorghe Calciu despre Părintele Constantin Sârbu

În mai 1963 am fost eliberat din închisoarea Aiud, după 15 ani de detenţie și adus direct la Viișoara, lângă comuna Mărculești - Slobozia, un sat de exilaţi bănăţeni, cu casele zidite din lut, cu curţi frumoase, pomi roditori îngrădini și străzi largi, bine îngrijite, deși când ploua, pământul se înmuia și se făcea o mocirlă care ajungea până la genunchi. Acolo fusese un câmp de mazăre, un câmp imens de Bărăgan.
Bănăţenii arestaţi și deșertaţi pe acel câmp s-au văzut sub cerul liber, fără niciun adăpost, cu copii, cu bătrâni, cu bolnavi și fără nici un fel de posibilitate de a supravieţui. Erau păziţi de ostași, ca nu cumva să intre în pădurea din apropiere și să dispară. O situaţie de neînchipuit, fără acoperiș, fără toalete, fără nimic altceva decât ceea ce putuseră să ia din casă în momentul când mașinile securităţii i-au ridicat și i-au dus în Bărăgan.
Și-au săpat bordeie în pământ, pe care nu au avut cu ce să le acopere. Întindeau saci deasupra, cearșafuri, fiecare ce avea, fixând colţurile cu bolovani de pământ. Au venit ploile mari, s-au umplut gropile cu apă, unii bătrâni și chiar copii au murit înecaţi. Atunci li s-a dat voie să meargă în pădure, să adune crengi pentru foc și chiar să taie lemne pentru a-și acoperi bordeiele. Au fost obligaţi să meargă la o gospodărie de stat, să lucreze la canalele de irigaţie, la vii, la construcţia de grajduri, etc., ceea ce a fost o mare binecuvântare, pentru că inginerul-șef le dădea, în schimbul muncii, câte un car de paie de orez ca să-și acopere mai bine bordeiele.
Anul următor au început să-și construiască din pământ casele, le acopereau cu paie de orez care luceau în bătaia soarelui, și așa a apărut un sat de exilaţi, cu un aer rustic și tradiţional, amintind parcă de satele românești din preajma năvălirilor barbare. În 1963, când am fost eliberat din închisoare, deja o parte din bănăţeni primiseră dreptul de a se întoarce în satele lor iar casele lor din Viișoara rămăseseră pustii.
Am ajuns acolo noaptea târziu. Jandarmul m-a întrebat dacă mai știu pe cineva, un prieten, la care să pot dormi câteva nopţi, până îmi voi curăţa casa pe care mi-o va repartiza. Nu cunoșteam pe nimeni. Jandarmul m-a dus la preotul satului, Constantin Sârbu. Nu pentru că m-ar fi cunoscut sau că l-aș fi cunoscut ci pentru că, am înţeles atunci, el primea pe oricine.
Avea o căsuţă din lut, cu o tindă și o cameră. Pereţii erau acoperiţi cu icoane și când a deschis ușa să mă primească, aerul mirosea a tămâie. Am înţeles că se rugase, că această casă era locuită de îngeri. Mi-a dat să mănânc ceva și după o scurtă rugăciune, m-am culcat. Am stat cu Părintele câteva zile, până ce mi s-a repartizat o casă.
Erau multe pustiite, după plecarea exilaţilor. Ca printr-o tristeţe a firii, la scurtă vreme după ce ocupantul casei pleca, se decojeau pereţii, iarba creștea pe poteca ce ducea de la stradă la ușa casei, și întreaga locuinţă respira o singurătate copleșitoare. Chiar dacă nu știai nimic, înţelegeai că este o casă părăsită.
Așa arăta casa mea când, după câteva zile trăite alături de Părintele, rănile mele începeau să se vindece. Ciudat, el nu-mi ţinea predici,nu mă îndemna să mă rog, nu se arăta în nici un fel a fi bigot, dar inima mea era în sărbătoare cu el. Părintele a mers cu mine să vedem casa și a observat tristeţea care mă copleșea văzând tristeţea casei. Mi-a pus mâna pe umăr - am simţit dintr-o dată că sunt mai tare.
- Nu te teme, mi-a spus, casa se va înveseli de îndată ce te vei muta în ea!
Mi s-a părut că a folosit o figură de stil, o personificare sau o metaforă și m-am uitat la el cu un zâmbet, ca și cum i-aș fi arătat că-i apreciam observaţia poetică. Dar Părintele nu zâmbea. Avea o faţă luminată, privea parcă prin mine și această senzaţie m-a făcut să nu mă mai simt nici singur, nici trist.
Părintele Sârbu a rostit o rugăciune de binecuvântare, mi-a spus ce-mi trebuie, unde să găsesc mătură și lucruri cu care să mă învelesc, căci nu aveam absolut nimic, decât ce era pe mine și o manta ruptă. Oamenii din sat m-au ajutat. Cred că și fără prezenţa Părintelui m-ar fi ajutat, dar atunci am simţit că protecţia lui mi-a adus un plus de simpatie din partea lor.
Unii au lucrat cu mine frământând lutul cu care să lipesc casa, acolo unde căzuse lutul și varul. Alţii mi-au adus un pat de la cineva plecat de curând. De la un vecin am primit paiele, peste care am pus un ţol dăruit, ca să nu dorm pe scândură.
Într-o zi aveam tot ce-mi trebuia în casă: pat, găleată de apă, cană, o farfurie, o lingură, o furculiţă, lampă cu gaz și o icoană de la Părintele Constantin. De 15 ani nu fusesem așa de bogat și de liber!
De la casele unde erau familii, mi-a venit mâncare. A doua zi m-au luat la ferma de stat să muncesc, pentru a obţine paiele cu care să-mi dreg acoperișul. M-am simţit stăpân pe casă, pe mine, pe tot ceea ce era în casa mea. Și toate lucrurile erau binecuvântate de Părintele Constantin: nimic nu era blestemat ca la închisoare, nici patul, nici lingura, nici găleata de apă.
Peste toate plutea binecuvântarea lui Dumnezeu, coborâtă prin semnul crucii făcut de mâna Părintelui Sârbu.
- Să vii duminică la biserică!, mi-a spus Părintele, despărţindu-se de mine. Nu era nevoie să mă invite. O biserică adevărată, cu icoane, cu miros de tămâie și cu un preot în odăjdii slujind liber, nu în taină și cu frică, așa cum erau slujbele în închisoare, era tot ce dorea sufletul meu!
Văzusem biserica. Era o clădire de lut, ca oricare altă casă din sat,dar cu o mică turlă și cu un clopot. Duminică dimineaţa, glasul subţire alclopotului a răsunat peste sat. Era luna mai, pomii erau în floare, aerul erarăcoros și pur, iar clopotul suna vesel și pătrundea liber în urechi, fără a maitrece printre zăbrelele celulei și prin obloanele de lemn. Acum era un clopotliber, un sunet liber și o ureche liberă care îl recepta.
Interiorul bisericii era sărac și foarte sever, aproape o biserică de catacombe. O lumină aurie intra pe fereastră dinspre miazăzi și Părintele slujea luminat de această aură. Se mișca încet, hieratic (solemn), cu vocea lui mică și domoală, asemenea unui sfânt părinte din secolul patristic. M-am așezat la strană alături de cântăreţ și de ceilalţi credincioși care cântau. Cântasem și eu în corul bisericii din sat, și ca elev de liceu.
La sfârșit, Părintele a vorbit. Era o oarecare prudenţă în ceea ce spunea, știam că orice mișcare a noastră era înregistrată de poliţia locală, că eram urmăriţi pas cu pas, dar glasul lui cald pătrundea în inimi. Vorbea cu o dragoste și o convingere interioară atât de puternică, încât fără să vrei te simţeai prins într-un fel de zbor spiritual și de o iubire pentru tot.
Plecai din biserică, de fiecare dată, cu o iubire mai mare pentru semeni, cu un sentiment de solidaritate pentru aproapele tău și cu o binecuvântare care te însoţea toată săptămâna dacă, din cauza muncii istovitoare de la fermă, nu mai aveai timp să-l întâlnești pe Părintele Constantin, sau el, prin de grija pentru toţi, nu mai ajungea în cursul săptămânii să te întâlnească. În felul acesta, zilele noastre de exil în satul Viișoara căpătau un sens purificator, o justificare împotriva absurdului în care trăiam de aproape 20 de ani.
La scurtă vreme după venirea mea, au început plecările din sat. Mai întâi bănăţenii care fuseseră aduși acolo, fără altă vină decât pentru faptul că erau aproape de graniţa cu Iugoslavia și puteau fi bănuiţi de relaţii cu sârbii titoiști, apoi au prins să plece cei eliberaţi din închisori, fără nici un criteriu; nu în funcţie de timpul eliberării, nu după presupusa lor importanţă, ca și cum securitatea lucra haotic.
Curând, Părintele Sârbu a plecat și el. Apoi, după decretul general de amnistie, se pleca masiv. În luna august, cu ultimul lot, am plecat și eu. M-am dus în Dobrogea, în satul meu. Nu era nici o posibilitate de trăit acolo. Dobrogea era total colectivizată și nicăieri nu era loc pentru mine. Am plecat la București, spre a încerca să reintru la Medicină. Nu era posibil. Am tot întrebat de Părintele Sârbu, dar nimeni nu știa nimic. Mă reîntorsesem la biserica din Popa Tatu, biserica la care mergeam în perioada primei mele studenţii.
Cred că trecuseră vreo doi ani de eliberare, când, pe bulevardul Schitul Măgureanu, l-am văzut pe Părintele Sârbu urcând încet. Veneam din spatele lui și l-am recunoscut după mersul domol, după anumite mișcări de neuitat. L-am ajuns din urmă, i-am sărutat mâna cu bucurie. Într-un sens, el era acela care mă pusese pe picioare duhovnicește după ieșirea din închisoare, când eram aruncat dezorientat într-o lume pe care o râvnisem, dar care acum mi se părea străină și ursuză.
Cu bonomia (blândeţe și simplitate) lui mângâietoare, a discutat cu mine de parcă ne despărţisem ieri și toate câte-i spuneam despre mine le primea de parcă le-ar fi știut sau intrau în ordinea normală a lucrurilor. Am înţeles că se desprinsese aproape total de grijile lumii, că era dedicat numai misiunii sale preoţești și că toate cele ale lumii acesteia intrau în ordinea banalităţii. M-a chemat la biserica Sapienţei.
- O să întâlnești acolo mulţi dintre cei cu care ai suferit!, mi-a spus. I-am făgăduit, dar spre rușinea mea, a mai durat câteva luni până am fost în stare să-l vizitez. Probabil că era în perioada examenelor, nu-mi mai aduc aminte. În orice caz, am ajuns la Biserica Sapienţei, despre care știam numai din auzite. Am găsit o biserică plină, majoritatea fiind oameni în vârstă, foști colegi de închisoare, persoane necunoscute, dar și destul de mulţi tineri. Nu era o atmosferă formală, ca la celelalte biserici, ci plutea în aer o pace și o preocupare de rugăciune mai puţin obișnuită decât în alte părţi.
Înţelegeam că aceasta era acţiunea duhovnicească a Părintelui Sârbu, pe care o impunea, nu prin cuvinte imperioase, nici prin mustrări frecvente, ci prin felul lui domol și cald de a fi, prin suflul de credinţă și dragoste ce răzbătea din întreaga lui fiinţă. Credincioșii m-au primit fără ostentaţie și fără suspiciune, fără să știe cine sunt. Ospitalitatea duhovnicească a Părintelui se transmisese tuturor. Era un fel de zumzet duhovnicesc neauzit, o fervoare pe care numai sufletul o putea prinde, o grijă pentru mântuire și de gospodărire a locașului, la fiecare credincios în parte.
La miruit, Părintele mi-a vorbit cu căldură, fără mirare și fără reproș, ca și cum sâmbătă mi-ar fi spus să trec pe la biserică iar eu duminică am și venit. Avea un dar de a desfiinţa timpul și de a anula jena celui cu care vorbea, punând totul pe planul comunicării reale și al unei înţelegeri care numai cere explicaţii. Am mers din când în când pe la Sapienţei, la câteva luni odată și în totală neafișare. Biserica arăta tot mai frumoasă, curtea și clădirile din jur arătau că o mână și un gospodar se ocupă de ele. Apoi am întrerupt.
Terminasem facultatea, eram profesor într-un cartier îndepărtat și aproape am întrerupt venirea la Biserica Sapienţei. Auzisem că Părintele ar fi blonav, dar nu am dat importanţă, ca și cum lui nu i se putea întâmpla nimic. Apoi am aflat că Părintele a murit. Cred că m-a anunţat Părintele Voicescu. Am fost numai la priveghi. Am văzut credincioși rugându-se, mulţi plângeau ca după o persoană din familie, feţele erau palide și îngrijorate, ca ale unor copii orfani care nu știau ce se poate întâmpla cu ei. Pentru mine, murea un Părinte duhovnicesc, un preot care marcase, cu blândeţea și dragostea lui, începutul vieţii mele de om liber, un fel de înger care stătuse mereu, cu răbdare și perseverenţă, neștiut de mine, lângă inima mea și despre care aflasem abia acum, când nu mai era.
Nu am putut merge la înmormântarea Părintelui; aveam oră la școală. De atunci până acum, m-a fulgerat câteodată gândul la Părintele, mai cu seamă după ce am intrat a doua oară în închisoare și aveam nevoie de ajutorul celor pe care îi iubisem, mă ajutaseră și puteam să-i chem acum înajutor. De multe ori, revăzând în duh pe toţi acești oameni care mă puteau întări în suferinţa mea, îl întâlneam pe Părintele Constantin Sârbu, cu zâmbetul lui permanent, cu o anumită timiditate, vedeam lumina care iradia pefaţa lui, câteodată discutam cu el, așa cum discutam cu mama și cu tata mutaţi de mult la cele veșnice - și mă simţeam întărit.
Apoi, evenimentele s-au precipitat peste mine, îndepărtarea de ţară mi-a răsturnat cursul vieţii, dar tot mi-au rămas câţiva stâlpi morali și de referinţă orientativă și, printre ei, nu a lipsit nici Părintele Sârbu.
Scriu aceste rânduri, cu pietate, cu dragoste și pace. Am o vârstă la care drumul spre dincolo este mereu deschis și anii, experienţa, obișnuinţa cu moartea atâtora din jurul meu mă fac să privesc spre lumea Părintelui Constantin Sârbu cu un ochi neînspăimântat și cu o credinţă firească. Acolo ne vom întâlni și, eliberaţi de condiţiile omenești, vom putea fi împreună fără opreliști. Și știu că bunătatea lui, caldul lui suflet va fi pentru mine un bun venit, așa cum a fost atunci, la Viișoara.
(Pr. Gheorghe Calciu Dumitreasa - Lacrimă și har. Preotul martir Constantin Sârbu, Editura Bonifaciu, Bacău, 2010, p. 145-151; Aceeași relatare a părintelui Calciu despre părintele Constantin Sârbu, dar de această dată sub formă de dialog, a fost publicată și în ”Viața părintelui Gheorghe Calciu după mărturiile sale și ale altora”, Editura Christiana, București, 2007, p. 74-76)

29.03.2014

Sfantul Nicolae Velimirovici despre CULTURA EUROPEANA CA O CULTURA A APOSTAZIEI


sf_nicolae.jpg
“Europa de azi nu este nici catolică şi nici luterană. Ea se află deasupra şi în afara amândurora. Ea este cu totul pământească,fără a avea măcar dorinţa de a urca la cer, fie cu paşaportul infailibilităţii papei, fie pe scara înţelepciunii protestante. Ea neagă cu totul călătoria din această lume. Ea vrea să rămână aici. Ea vrea ca mormântul să-i fie leagăn. Ea nu are cunoştinţe despre cealaltă lume. Ea nu simte mireasma cerească. Ea nu-i vede pe îngeri sau pe sfinţi în visurile sale. Nu vrea să audă de Prea Sfânta Născătoare de Dumnezeu. Destrăbălarea o face să urască fecioria. Întreaga Europă este acum cufundată în întuneric. Toate lumânările sunt stinseOh, ce întuneric cumplit!”
0318ni10.jpg
Sfantul Nicolae Velimirovici, este, ca atatia alti sfinti si cuviosi ai vremurilor noastre cinstiti de cei care cauta pastorul cel bun si adevarat, iubit de poporul simplu – mireni sau clerici – si mai putin valorizat de o parte a ierarhiei oficiale. Cu toate acestea, viata sa si invataturile sunt un indrumar absolut necesar pentru cei care cauta repere ale sfinteniei si ale jerfirii adevarate in aceste timpuri, pana la capat, pentru Hristos si turma Sa. Sfantul Nicolae, precum altadata Sfintii Parinti, mari dascali si ierarhi ai Bisericii, a facut inalte studii doctorale in Occident, in “bastioane” vestite precum Oxford si chiar in universitati catolice ca Berna. Nicolae Velimirovici, urmand inca odata Sfintilor Parinti, foloseste aceste inalte si indelungi studii pentru a capata discernamant si pentru a intelege mai bine putreziciunea “culturii” europene. Subliniem acest lucru pentru ca este foarte semnificativ. Iata o pilda pentru cei care viseaza sa studieze in strainatate! Iata pilda pentru cei care au doctorate si studii in scoli protestante si catolice! Nicio farama din aceste invataturi nu a patruns in inima episcopului Nicolae, nicio invatatura straina si amagitoare nu a ametit cugetul acestui iubitor de intelepciune, nicio parere de sine si ingamfare nu a astupat calea acestui episcop catre Hristos – Adevarul si Intreaga Intelepciune! Si cat de mult rusineaza pilda Sfantului Nicolae pe cei care se impaneaza cu titlurile lor doctorale obtinute in strainatate, care s-au lasat robiti, prostiti de ideile si de invataturile goale de sens si putrede ale Occidentului!
Sfantul Nicolae Velimirovici studiaza ani de zile in orasele si marile universitati europene, dar nimic din acestea nu impresioneaza ci mai mult, vede limpede in acestea faptul ca Europa este o cultura a apostaziei. Prea multi episcopi, in vremurile noastre, studiaza in vest doar pentru a se face purtatori de cuvant ai unei “culturi” moarte, agonizante si sufocante. Prea multi fac din doctorate si din studii inalte bariere oficiale prin care vor sa tina departe pe parintii si pe pastorii cei buni. Vor ca monopolul cuvantului sa apartina doar celor cu patalama europeana la diplome. Uita ca pastorul are nevoie doar de pecetea Duhului Sfant. Ori vedem clar din vietile sfintilor ca studiile nu sunt nici macar mijloace necesare, daramite scop in sine. Studiile sunt, in unele cazuri binecuvantate de Dumnezeu, folosite tocmai pentru demascarea putreziciunii intelepciunii proaste si ingamfate a acestei lumi. Ele pot fi, pentru cei care il descopera pe Dumnezeu, cu adevarat instrumente de descriere a realitatii din jur. Dar pentru fatarnici si vicleni, ele sunt instrumente de prestidigitatie prin care abat atentia oamenilor de la “singurul lucru care trebuieste”, impuindu-le capetele cu verzi si uscate, numai numai sa ii deturneze si sa-i tina pe adevaratii cautatori cat mai departe de Adevar. Pentru acestia din urma, studiile nu sunt o alegere personala, ci o obligatie, un sistem, o corvoada prin care se cauta subjugarea si robirea sufleteasca.
Aflam dintr-o scurta descriere a vietii sale ca Sf. Nicolae Velimirovici a fost, in tara sa, un propovaduitor al Sfintei Traditii si un punct de rezistenta in fata procesului de aggiornamento care afecta Iugoslavia timpului sau. Mai mult, aflandu-se intr-o zona greu incercata de vicisitudinile istoriei, episcopul ramane cu turma sa, cu poporul sarb, in momente de prigonire crunta si totalitara a acestuia. Macelarirea poporului sarb nu este deloc un lucru nou in istorie, precum vedem si precum stim si astazi de ce se petrece in Kosovo. Rusine marimilor de astazi celor care nu vor sa vada si sa auda de aceste realitati istorice! Pentru ca singurul motiv, sau adevaratul motiv al prigonirii stim care este – ortodoxia acestui popor.Episcopul Nicolae, stand cu poporul sau sub regimul totalitar si exterminator al croatilor condusi de Ante Pavelici, este trimis in lagarul nazist de la Dachau. Dupa incarcerare urmeaza insa alta prigoana – regimului totalitar de inspiratie nazista ii urmeaza regimul comunist.Sfantul Nicolae, precum Sf. Ioan Gura de Aur, cu care a si fost comparat, va muri, asadar, in exil – acum exact 52 de ani, departe de tara careia i-a fost indrumator si parinte, dar aproape de Dumnezeu si de sufletele celor care il pomenesc in inimile lor.
Amintim, de asemenea, ca Sf. Nicolae i-a cunoscut pe Cuviosii Siluan Athonitul si Sofronie Saharov, marturisind despre sfintenia primului, despre care a spus: “Siluan e mai mare decât toţi ceilalţi sfinţi în dragostea sa! Când citeşti pe toţi ceilalţi, o disperare te cuprinde, dar niciodată nu se întâmplă aşa ceva cu ceea ce a scris Siluan”. De asemenea, el este cel care l-a hirotonit ierodiacon pe Cuv. Sofronie.
Redam mai jos un text edificator pentru atitudinea unui Sfant al zilelor noastre care a cunoscut Europa in ce avea ea mai “bun”… Am intitulat acest articol putin diferit fata de cum este cunoscut indeobste – Apostazia Europei, deoarece consideram ca, in ultima instanta, ceea ce este propovaduit astazi neincetat si pe toate canalele mass-media drept cultura, este de fapt o cultura a mortii, a nihilismului, a apostaziei. O apostazie care se manifesta in modurile cele mai perverse si camuflate, dar cu atat mai mult otravitoare si descrisa in mod profetic de sfant, care ne-a avertizat: “Fiţi, deci, pregătiţi pentru persecuţia ce va să vină din mâinile «demonizării albe»”.

sf_nicolae2.bmp

Despre cealaltă faţă a Europei – Vlădica Nicolae Velimirovici

“Slăvitul prooroc Isaia a proorocit următoarele: «Atunci când Domnul se va ridica spre a lovi pământul grozav… semeţia oamenilor va fi doborâtă şi singur Domnul va fi lăudat în ziua aceea» (Is. 2, 10-11)”. Iar Domnul s-a ridicat adesea spre a lovi pământul fiindcă oamenii se închinau altor oameni, în loc să I se închine Lui, singurului Dumnezeu; din pricina unor oameni semeţi care se socoteau pe sine dumnezei dinaintea semenilor lor. El S-a ridicat în zilele noastre şi cu adevărat a distrus întregul pământ în dreapta Sa mânie, pentru a termina o dată cu semeţia omenească şi pentru a smeri mândria minţii omeneşti. Modul de reacţie al lui Dumnezeu împotriva omului este adesea asemănător răzvrătirii omului împotriva lui Dumnezeu. Ereticii timpului nostru I-au oferit Domnului nostru Iisus Hristos cel din urmă loc la masa acestei lumi, ca şi cum El ar fi cel mai de pe urmă cerşetor, în timp ce ei şi-au aşezat propriii lor oameni mari pe locurile cele dintâi: politicieni, scriitori, oameni de ştiinţă, oameni de afaceri, chiar turişti şi jucători de fotbal. Ochii acestui popor erau fixaţi asupra acestor mari oameni, a acestor dumnezei moderni, în vreme ce doar câţiva ochi erau îndreptaţi către Hristos, biruitorul morţii. Această neruşinată răzvrătire a acestor oameni botezaţi, a ereticilor, împotriva Dumnezeului Celui Preaînalt, trebuia să aducă, desigur, o reacţie a Dumnezeului Celui dispreţuit împotriva acestor naţiuni şi a acestor oameni nelegiuiţi. Iar Dumnezeu S-a ridicat cu adevărat spre a distruge pământul. Iar oamenii pământului au pătimit nenumărate necazuri dinaintea ochilor noştri. Nu numai că aceşti mari oameni zeificaţi s-au dovedit a fi flăcări ce s-au stins, de la care ceilalţi nu mai puteau afla căldură, ci s-au dovedit a fi demni de cuvintele proorocului Isaia, după care oamenii se vor ascunde «în peşteri şi în crăpăturile stâncilor şi în găurile pământului de teama Domnului şi din pricina slavei puterii Sale» (Is. 2, 19).
Şi nu s-a întâmplat acest lucru în ultimul război? N-au intrat oare oamenii de pe diferite continente în crăpăturile stâncilor şi în găurile pământului pentru a se salva de semănătorii europeni ai morţii, aşa cum s-a întâmplat în ţara noastră (Serbia) şi în alte părţi? Iar aceşti semănători ai morţii nu sunt decât acele mărimi din lumea noastră, acei idoli ai poporului care stăteau în locurile de frunte de la masa acestei lumi, dispreţuindu-L pe Hristos ca pe cerşetorul aflat la celălalt capăt al mesei…”
sf_nicolae_vel.jpg
Două avertismente grozave le-au fost oferite generaţiilor de azi, două războaie mondiale pe parcursul a 20 de ani. Fie ca creştinii să îngenuncheze dinaintea lui Hristos pe Care ei L-au batjocorit şi să-I înapoieze acea autoritate, cinste, slavă şi respect ce i se cuvin doar Lui. Şi voi, de asemenea, fraţii mei ortodocşi, trebuie să faceţi acelaşi lucru dacă vreţi să scăpaţi de cel de-al treilea război mondial, care va fi mult mai grozav decât primele două“.
sf_nicolae1.jpg
Întristarea apostolică a sfântului episcop întreabă apoi:
Ce este Europa? Ea este pofta şi dorinţa după putere, plăcere şi cunoaştere. Toate acestea sunt omeneşti: mai întâi dorinţa şi darul omenesc şi în al doilea rând, cunoaşterea umană. Şi cele două sunt personificate de către papă şi Luther. Ce este atunci Europa? Europa este papa şi Luther, dorinţa umană dusă la extrem şi cunoaşterea umană dusă la extrem. Europeanul papă este dorinţa umană de autoritate. Europeanul Luther este hotărârea plină de încăpăţânare a omului ca totul să fie explicat de către minte, raţiune; papa este conducătorul lumii iar omul de ştiinţă este suveranul lumii.Aceasta este Europa în rezumat, din punct de vedere ontologic şi istoric.Una înseamnă capitularea omenirii în foc, iar cealaltă înseamnă capitularea omenirii în apă. Iar amândouă înseamnă despărţirea omului de Dumnezeu, fiindcă una înseamnă respingerea credinţei, iar cealaltă respingerea Bisericii lui Hristos. Căci duhul răului lucrează în acest mod asupra trupului Europei de câteva secole. Şi cine poate alunga acest duh rău din Europa? Nimeni, în afara Celui al Cărui nume a fost însemnat cu roşu în istoria neamului omenesc ca fiind Singurul Care alungă demonii din oameni. Ştiţi deja despre Cine vorbesc. E vorba despre Domnul Iisus Hristos, Mesia, Mântuitorul lumii, Cel Care S-a născut din Fecioară, Cel Ce a fost omorât de evrei, Cel Ce a înviat din morţi ca un Dumnezeu, Cel adeverit de-a lungul secolelor, Cel îndreptăţit în ceruri, Cel slăvit de către îngeri, Cel mărturisit de către sfinţi şi primit de către strămoşii noştri.
Atâta vreme cât Europa L-a urmat pe Hristos, ca pe «soarele dreptăţii», şi pe sfinţii Săi apostoli, mucenici, sfinţi şi nenumăraţi drepţi, precum şi alţi oameni care au bineplăcut Lui, Europa a fost ca o piaţă luminată de sute şi mii de lumânări, mari şi mici, arzând strălucitor. Totuşi, atunci când dorinţa umană şi înţelepciunea omenească au bătut ca două vânturi puternice, lumânările au fost stinse şi întunericul a pogorât pe pământ, precum întunericul din muşuroaiele din pământ în care trăiesc cârtiţele. După dorinţa omenească, orice naţiune şi orice persoană caută puterea, plăcerea şi slava, imitându-l pe papa de la Roma.După înţelepciunea omenească, orice naţiune şi orice persoană crede că este mai înţeleaptă decât oricine altcineva şi că merită toate lucrurile pământeşti. Atunci cum oare să nu există războaie între oameni şi naţiuni? Cum să nu existe nebunie şi sălbăticie în rândul oamenilor?
Cum să nu existe îmbolnăviri, epidemii şi boli cumplite, secetă şi inundaţii, revoluţii şi războaie? Fiindcă la fel precum puroiul trebuie să se scurgă dintr-o rană infectată şi duhoarea trebuie să iasă dintr-un loc plin de gunoi. Aceasta trebuie să se întâmple. Papalitatea face uz de politică fiindcă aceasta este singura cale de a dobândi puterea. Luteranismul face uz de filosofie şi ştiinţă fiindcă consideră că aceasta este singura cale de a dobândi înţelepciunea. Şi astfel dorinţa i-a declarat război cunoaşterii, iar aceasta s-a declarat împotriva dorinţei. Acesta este noul Turn al lui Babel, aceasta este Europa. Dar în vremea noastră a apărut o nouă generaţie de europeni care a unit dorinţa cu cunoaşterea prin ateism şi i-a respins atât pe papă, cât şi pe Luther. Acum nici dorinţa nu este ascunsă şi nici înţelepciunea lăudată. Dorinţa şi înţelepciunea omenească sunt unite în vremurile noastre şi astfel s-a născut o uniune care nu este nici Romano-catolică şi nici luterană, ci în mod evident şi declarat satanică.Europa de azi nu este nici catolică şi nici luterană. Ea se află deasupra şi în afara amândurora. Ea este cu totul pământească, fără a avea măcar dorinţa de a urca la cer, fie cu paşaportul infailibilităţii papei, fie pe scara înţelepciunii protestante. Ea neagă cu totul călătoria din această lume. Ea vrea să rămână aici. Ea vrea ca mormântul să-i fie leagăn. Ea nu are cunoştinţe despre cealaltă lume. Ea nu simte mireasma cerească. Ea nu-i vede pe îngeri sau pe sfinţi în visurile sale. Nu vrea să audă de Prea Sfânta Născătoare de Dumnezeu. Destrăbălarea o face să urască fecioria. Întreaga Europă este acum cufundată în întuneric. Toate lumânările sunt stinseOh, ce întuneric cumplit! Fratele îşi împlântă sabia în pieptul fratelui său, crezând că acesta îi este duşman. Toţi îşi reneagă fiii şi viceversa. Iar lupul este de departe un prieten mai credincios decât este omul. Oh, fraţii mei! Oare nu vedeţi voi toate acestea? Nu aţi simţit întunericul şi necredinţa unei Europe necreştine asupra voastră? Preferaţi Europa în locul lui Hristos, moartea în locul vieţii? Moise a pus înaintea poporului său aceste două alternative. Iar noi vă punem dinainte aceleaşi două alternative. Trebuie să ştiţi că Europa este moarte iar Hristos este viaţa. Alegeţi viaţa şi veţi trăi în veci”.
sf_nicolae_vel.jpg
Şi iată acum cutremurătorul vaiet adresat Europei de către episcopul cel întocmai cu apostolii:
“Oh, fraţii mei! Secolul al XVIII-lea este tatăl celui de-al XIX-lea, iar secolul al XIX-lea este tatăl celui de-al XX-lea. Tatăl a rămas grozav de datornic. Iar fiul a plătit datoriile tatălui în întregime, dar el a ajuns şi mai îndatorat, iar datoria sa a trecut mai departe la nepot.
Tatăl era bolnav de o boală foarte gravă, fiul nu s-a vindecat de această boală ruşinoasă a tatălui, ci a îngăduit să se transmită chiar mai departe şi în felul acesta ea a ajuns la nepot de trei ori mai puternică. Nepotul este secolul al XX-lea, adică tocmai secolul în care trăim. Secolul al XVIII-lea semnifică răzvrătirea pontifului roman împotriva Bisericii şi a clerului. Secolul al XIX-lea semnifică răzvrătirea împotriva lui Dumnezeu. Secolul al XX-lea reprezintă alianţa cu diavolul. Datoriile s-au mărit şi boala s-a înrăutăţit. Domnul a spus că el va pedepsi păcatele părinţilor până la a treia şi a patra generaţie.
Nu vedeţi oare că Domnul îi pedepseşte pe nepoţi pentru păcatele strămoşilor lor europeni? Nu vedeţi biciul pe spatele nepoţilor din pricina datoriilor neplătite ale bunicilor? Regele antihrist este începutul secolului al XIX-lea. Papa-antihrist, este mijlocul aceluiaşi secol. Filosofii Europei, antihriştii (de la ospiciul de nebuni) sunt sfârşitul acestui secol: Napoleon Bonaparte, Pius, Nietzsche, cele trei nume fatale ale celor mai bolnavi trei oameni, suferinzi de boli ereditare. Sunt aceştia victorioşii secolului al XIX-lea? Nu, ei sunt purtătorii bolii cumplite moştenite din secolul al XVIII-lea. Oamenii cei mai bolnavi, Cezar, papa şi filosoful… ei da, nu în Roma idolatră, ci în inima Europei botezate! Aceştia nu sunt biruitorii, ci învinşii. Atunci când Bonaparte a râs dinaintea sfintelor biserici ale Kremlinului, când papa Pius a fost declarat infailibil şi când Nietzsche a anunţat public că se închină antihristului, atunci soarele şi-a ascuns faţa sa pe cer, întunecându-se.
Şi dacă ar fi fost o mie de sori, aceştia s-ar fi întunecat cu toţii de ruşine şi necaz din pricina acestui lucru uimitor pe care lumea nu l-a mai văzut vreodată mai înainte: un rege ateu, un papă ateu şi un filosof ateu. Pe vremea lui Nero, măcar filosoful nu era un ateu.
Secolul al XVIII-lea a fost secolul lui Pilat: el L-a comandat pe Hristos la moarte. Secolul al XIX-lea a fost al lui Caiafa: el L-a răstignit pe Hristos. Secolul al XX-lea este secolul Sinedriului format din Iude botezate şi nebotezate. Acest Sinedriu a afirmat că Hristos era mort pentru totdeauna şi că nu era înviat. Şi atunci, dacă puteţi crede, fraţilor, au venit neauzite flageluri asupra umanităţii europene, biciuiri până la măduva oaselor ei, prin revoluţii şi războaie. Cine este victoriosul atunci, dacă nu este regele, papa şi filosoful Europei care au respins şi negat creştinismul? Biruitorul este ţăranul din Balcani şi cel rus după cuvântul lui Hristos: «Căci cel ce este mai mic între voi toţi, acesta este mare» (Luca 9, 48).Cine a fost cel mai necunoscut, cel mai neînsemnat şi cel mai mic dintre toţi oamenii secolului al XIX-lea, secolul marelui Napoleon, al infailibilului papă Pius şi a nemaiîntâlnitului Nietzsche? Cine altul, în afara ţăranului pelerin rus «la locurile sfinte» şi luptătorul ţăran din Balcani împotriva semilunei, eliberatorul Balcanilor? Un câmp de luptă satanic, un cler satanic şi o înţelepciune satanică, iată ce au fost împăratul, papa şi filosoful secolului al XIX-lea. Ţăranul ortodox din Balcani reprezintă antiteza totală a acestora: mai întâi, eroismul purtătorului crucii, în al doilea rând, mărturia clerului şi în al treilea rând, înţelepciunea apostolică a pescarului. Cuvintele rugăciunii Domnului şi Mântuitorului nostru Iisus Hristos se referă la ei: «Te slăvesc pe Tine, Părinte, Doamne al cerului şi al pământului, căci ai ascuns acestea de cei înţelepţi şi le-ai descoperit pruncilor» (Mt. 11, 25). Şi ce le-a descoperit Dumnezeu acestor simpli ţărani? El le-a descoperit curajul, lumina cerească şi înţelepciunea divină. Cu alte cuvinte, El le-a descoperit tot ceea ce era opus împăratului, papei şi filosofului occidental; a fost precum ziua faţă de noapte.”
sf_nicolae_vel.jpg
  • Sfântul episcop cel iubitor de Hristos spune următoarele despre civilizaţia Europei închinătoare la idoli şi lepădată de Hristos:
Dacă Europa ar fi rămas creştină, s-ar fi lăudat cu Hristos şi nu cu civilizaţia ei. Iar marile, dar nebotezatele naţiuni ale Asiei şi Africii, care au înclinaţie către spiritualitate, ar fi încântate să înţeleagă creştinismul şi să-l cinstească aşa cum se cuvine. Şi este aşa fiindcă aceste naţiuni se fălesc cu credinţele lor, cu zeităţile lor, cu cărţile lor religioase: una cu Coranul, alta cu Vedele şi aşa mai departe. Cu alte cuvinte, ei nu se fălesc cu lucrul mâinilor lor sau cu civilizaţiile lor, ci cu ceva mai important pe care ei îl consideră mai măreţ decât aceste lucruri, cu ceva ce este de maximă importanţă pentru poporul lor. Europenii, însă, nu se fălesc cu Hristos şi cu Sfintele Scripturi, ci cu maşinile lor periculoase şi cu produsele ieftine ale mâinilor lor, cu alte cuvinte, ei se fălesc cu cultura şi civilizaţia lor. Iar consecinţa acestei preamăriri a faimoasei lor «culturi» este ura tuturor naţiunilor necreştine faţă de Hristos şi creştinism. Urându-i pe cei mici, ele îi urăsc şi pe cei mari. Urându-i pe europeni şi produsele lor, aceste naţiuni Îl urăsc şi pe Dumnezeul european. Dar să-i fie ruşine Europei fiindcă acest lucru n-o supără şi nici nu o îngrijorează. Din pricina altui lucru, ea a fost cea dintâi care şi-a urât şi respins propriul ei Dumnezeu. Din cauza influenţei unei Biserici rătăcitoare, Europa a ajuns în această situaţie nedorită la jumătatea secolului al XIX-lea. Dar ca să fim drepţi, europenii nu sunt răspunzători de acest lucru; responsabilitatea se află în mâna conducătorilor săi spiritualiNu turma este răspunzătoare pentru această stare de lucruri, ci păstorii ei. Cel mai bun lucru pentru Europa ar fi să se fălească cu creştinismul ei, cu marea sa valoare şi nepreţuita sa moştenire. Aceasta s-ar fi întâmplat aşa cum s-a întâmplat în primele secole creştine dacă Europa s-ar fi identificat cu creştinismul. Preamărirea lui Hristos şi predicarea cuvântului Său era misiunea dăruită Europei de către Dumnezeu. În afara lui Hristos, Europa nu are cu ce se făli. Fără de Hristos, Europa este cea mai săracă dintre cerşetori şi cel mai neruşinat exploatator al acestei lumi.”
sf_nicolae_vel.jpg
De Dumnezeu înţelepţitul episcop spune următoarele cu privire la orbirea voită a umanităţii occidentale:
“Occidentul a devenit ateu. Acesta a fost motivul căderii sale în dizgraţie şi în rătăcire. În vremurile creştine, pe când Occidentul era ortodox, acesta era preocupat de cele duhovniceşti. Dar de îndată ce s-a îndepărtat de adevărul şi virtuţile creştine, vederea sa duhovnicească s-a micşorat din ce în ce mai mult, aşa încât aceasta s-a întunecat cu totul în secolul al XX-lea. Tot ceea ce i-a mai rămas acum sunt ochii fizici cu care vede doar frumuseţea exterioară a lucrurilor. Şi-a înzestrat ochii aceştia exteriori cu numeroase aparaturi perfecţionate aşa încât să poată vedea lumea perceptibilă mai bine şi mai precis, frumuseţea şi culoarea lucrurilor şi a creaturilor, numărul, măsura şi mărimea lor. Ea priveşte minusculii viermi şi microbi cu microscopul. Se uită prin telescop şi vede stelele de parcă acestea s-ar afla chiar deasupra acoperişului casei, aşa cum nimeni n-a mai făcut-o înainte. Dar vederea ei se opreşte aici şi nu poate merge mai departe. Preocupându-se doar de aspectele cunoaşterii intelectuale a lucrurilor şi a universului ce ne înconjoară, o, fraţii mei, civilizaţia occidentală este astăzi mai oarbă decât Arabia musulmană, India brahmană, Tibetul budist şi China taoistă. De fapt, Hristos nu S-a ruşinat mai mult în ultimele două milenii de nimic altceva decât de Europa, acolo unde oamenii botezaţi sunt mai orbi decât cei nebotezaţi! Din această pricină, marele Pavel i-ar spune aceleaşi lucruri Occidentului ateu de azi, precum odinioară galatenilor botezaţi din vremea sa. Iată ce le scria acestora atunci: «O, galateni fără de minte, cine v-a ademenit pe voi să nu vă încredeţi adevărului, pe voi, în ochii cărora a fost zugrăvit Iisus Hristos răstignit…? Atât de fără de minte sunteţi? După ce aţi început în Duh, sfârşiţi acum în trup?» (Gal. 3, 1-3). Europa a pornit şi ea cândva în duh, dar acum sfârşeşte în trup, cu alte cuvinte, cu vederi trupeşti, cu raţiuni şi dorinţe trupeşti, de parcă cineva ar fi vrăjit-o! Întreaga sa viaţă se mişcă doar în plan bidimensional în zilele noastre: în lungime şi în lăţime. Nu cunoaşte nimic despre adâncime şi înălţime. Şi din această pricină se luptă pentru pământ, teritorii, pentru spaţiu, cât mai mult spaţiu. Vedeţi cum se ajunge de la un război la altul, de la o teroare la alta, fiindcă Dumnezeu nu a creat omul doar ca pe un simplu animal în spaţiu, ci pentru a pătrunde în adâncurile tainelor cu mintea sa şi pentru ca să urce cu inima spre dumnezeieştile culmi. Războiul pentru pământ este împotriva adevărului. Războiul împotriva adevărului este război împotriva firii dumnezeieşti şi a celei omeneşti. O, amărăciune mai amară decât fierea! Cât de mult suferă oamenii, cât de mult se chinuiesc şi cât de mult jertfesc ei pentru această trecătoare şi înşelătoare împărăţie pământească! Dacă ar fi suferit măcar a suta parte din aceste chinuri şi jertfe pentru împărăţia cerurilor, războiul ar fi devenit atât de ridicol încât i-ar fi făcut să râdă până la lacrimi.Doar cu mare greutate Îi oferă doi bănuţi lui Hristos, dar bisericii lui Moloh – satanei – ei îşi dăruiesc întreaga lor avere şi pe toţi copiii lor! Europa ar trebui să se închine şi să-L urmeze pe Hristos. Ea ar trebui să-şi amintească de Prea Sfânta Născătoare de Dumnezeu şi de cei 12 mari apostoli şi solzii i-ar cădea de îndată de pe ochi. Şi ea va fi din nou la fel de frumoasă ca Europa Ortodoxă a lui Hristos din timpul primului mileniu al creştinismului. Atunci ea va fi fericită şi noi vom fi fericiţi împreună cu ea. Atunci toate popoarele suferinde ale Europei se vor bucura şi vor cânta împreună cu noi veşnica doxologie: «Sfânt, sfânt, sfânt, Domnul Savaot, plin e cerul şi pământul de mărirea Ta». Amin.”
sf_nicolae_vel.jpg
Iubitorul de Hristos episcop spune următoarele despre judecata dintre Hristos şi Europa:
Dacă istoriei ultimelor trei secole – al XVIII-lea, al XIX-lea şi al XX-lea – ar fi să i se dea un nume corect, atunci nu ar exista vreo denumire mai potrivită decât înregistrarea judecăţii dintre Europa şi Hristos. Şi aceasta întrucât nimic nu a avut loc în Europa ultimilor 300 de ani care să nu fi avut legătură cu Hristos Domnul. În această judecată dintre Hristos şi Europa se întâmplă următoarele: Hristos îi spune Europei că ea a fost botezată în numele Său şi că aceasta ar trebui să-I rămână credincioasă Lui şi evangheliei Sale. La acestea, Europa, cea care se apără, răspunde: toate religiile sunt la fel. Ni s-a spus acest lucru de către enciclopediştii francezi. Şi nimeni nu ne poate obliga să credem în ceva. Europa tolerează toate religiile ca fiind superstiţii, din pricina intereselor sale imperialiste. Ea însăşi nu are nici o religie.Când, totuşi, îşi împlineşte toate scopurile sale politice, atunci îşi aranjează conturile foarte rapid cu toate superstiţiile oamenilor. Hristos întreabă atunci cu tristeţe: «Cum puteţi trăi voi, oamenii, doar cu interesele voastre materiale, imperialiste, cu alte cuvinte, doar cu dorinţele animalice pentru satisfacerea poftelor voastre trupeşti? Am vrut să vă fac dumnezei, fiice şi fii ai lui Dumnezeu, dar voi vă îndepărtaţi de Mine şi încercaţi să deveniţi ca animalele de sub jug». La aceasta Europa răspunde: «Eşti demodat. În locul Evangheliei Tale noi am descoperit biologia şi zoologia. Şi acum ştim că noi nu suntem urmaşii Tăi şi ai cerescului Tău Părinte, ci ai orangutanilor şi gorilelor, adică ai maimuţelor. Noi suntem în stare să devenim dumnezei fiindcă noi nu recunoaştem nici un alt dumnezeu în afară de noi înşine». La aceasta Hristos spune: «Voi sunteţi mai încăpăţânaţi decât iudeii de odinioară. V-am înălţat din întunericul barbariei la cereasca lumină, dar voi v-aţi întors în întuneric aşa precum hipopotamul se duce în noroi. Mi-am vărsat sângele de dragul vostru. V-am arătat dragostea Mea atunci când toţi îngerii s-au îndepărtat fiindcă nu puteau suferi mirosul de iad ce venea de la voi. Când eraţi în întregime întuneric şi duhoare, Eu am fost singurul Care am rămas să vă curăţesc şi să vă luminez. Acum încetaţi cu necredinţa, fiindcă vă veţi reîntoarce doar la acel întuneric şi la acea duhoare de nesuportat». La acestea Europa strigă batjocoritor: «Pleacă de la noi. Nu Te recunoaştem. Noi mergem pe urmele civilizaţiei şi culturii europene şi a filosofilor greci. Vrem să fim liberi. Noi avem universităţi. Ştiinţa este steaua care ne călăuzeşte. Lozinca noastră este: libertate, fraternitate, egalitate. Iar mintea noastră este dumnezeul tuturor dumnezeilor. Noi Te respingem. Tu eşti doar un mit străvechi în care credeau bunicii şi bunicele noastre».Cu lacrimi în ochi, Hristos spune: «Iată, Eu plec, dar voi veţi vedea. Aţi părăsit calea lui Dumnezeu şi mergeţi pe cea a satanei. Binecuvântările şi fericirea v-au fost luate. Viaţa voastră este în mâinile Mele, fiindcă Eu am fost răstignit pentru voi. Şi, totuşi, în ciuda tuturor acestor lucruri, Eu nu vă voi pedepsi, ci păcatele şi apostazia voastră faţă de Mine, Mântuitorul vostru, vă vor pedepsi. Eu am descoperit dragostea Tatălui Meu tuturor, şi prin dragoste am dorit să vă mântuiesc pe voi, pe toţi».Europa spune atunci: «Dragostea? În programul nostru se află doar o ură cumplită şi rea faţă de toţi cei ce nu sunt de acord cu noi. Dragostea Ta e doar o poveste. Iar în locul acestei poveşti noi am înălţat steagul naţionalismului, internaţionalismului, al progresului, al evoluţiei şi al cultului personalităţii. Noi ne-am aflat mântuirea în toate acestea, aşa încât pleacă de la noi».Fraţii mei, discuţia s-a încheiat în vremurile noastre. Hristos S-a îndepărtat de Europa, aşa cum a făcut-o odinioară cu ţinutul gadarenilor, atunci când gadarenii i-au cerut acest lucru. De îndată ce El a plecat, au izbucnit războaiele şi violenţa, teroarea şi ororile, catastrofele şi prăbuşirea tuturor valorilor adevărate. Barbaria precreştină a revenit în Europa, cea a avarilor, hunilor, lombarzilor, africanilor, numai că a fost de o sută de ori mai rău. Hristos Şi-a luat Crucea şi binecuvântările şi a plecat. Iar ceea ce a rămas în urma sa a fost întunericul şi duhoarea. Iar acum voi trebuie să decideţi cu cine veţi merge: cu întunericul şi duhoarea Europei sau cu Hristos?”
sf_nicolae_vel.jpg
Episcopul, acest mărturisitor care este întocmai cu Apostolii, spune acestea despre “demonizarea cea albă”, adică despre Europa:
“Ce credeţi voi despre Europa? Africanii şi asiaticii îi numesc pe europeni «diavolii albi». Şi astfel, ei ar putea denumi Europa «demonizarea albă», «albă» datorită culorii pielii ei.
«Demonizare», din pricina întunecimii sufletului ei, fiindcă Europa L-a respins pe singurul Dumnezeu adevărat şi a ocupat tronul Cezarilor romani. Şi aceasta este întocmai ca în cazul Cezarilor romani. Este întocmai ca în cazul cezarilor de dinainte de distrugerea Romei care au proclamat tuturor popoarelor lumii faptul că oricine se putea închina la zeii lor după cum le era voia, fiindcă Europa avea să tolereze acest lucru.
De altfel, este de datoria lor să venereze, de asemenea, Europa ca pe cea mai măreaţă dintre toate zeităţile, fie în numele Europei înseşi, fie în numele civilizaţiei. Şi iată cum, fraţii mei, acest vampir, Roma cea satanică, a fost reînviată în vremurile noastre, acea Romă care, înaintea lui Constantin cel Mare, i-a persecutat pe creştini, trecându-i prin foc şi prin sabie, şi a încercat să împiedice venirea lui Hristos în Europa. Dar acum, «demonizarea albă» a devenit o boală mai grea decât în Roma antică fiindcă, dacă Roma păgână era chinuită doar de un demon, «demonizarea albă» e chinuită de şapte duhuri necurate, fiecare dintre ele fiind mult mai puternic decât demonul RomeiŞi iată că astfel avem o nouă Romă idolatră şi o nouă mucenicie a creştinismului.
Fiţi, deci, pregătiţi pentru persecuţia ce va să vină din mâinile «demonizării albe». Noua Europă păgână nu se făleşte cu vreo zeitate mai mare decât ea însăşi. Ea se făleşte cu înţelepciunea ei, cu bogăţiile ei, cu puterea ei. Fiind ca un balon umflat care este gata să explodeze, ea îi face pe africani şi pe asiatici să râdă de lăudăroşenia ei, care este precum un buboi copt, gata să se spargă şi să umple universul cu duhoarea lui. Aceasta este Europa anticreştină de azi, «demonizarea albă». Europa trăieşte în ciclul ticălos al invenţiilor. Ori de câte ori cineva apare cu o invenţie nouă, toţi îl declară geniu. Şi iarăşi, oricine descrie invenţiile altora, a acestor genii, unul ca acesta este proclamat doctor în ştiinţe. Invenţiile Europei sunt numeroase, aproape nenumărate. Şi totuşi, nici una dintre aceste invenţii nu-l face pe om mai bun, mai cinstit sau mai luminat. Şi nici măcar o singură invenţie morală sau spirituală nu a apărut în Europa ultimilor o mie de ani, ci doar invenţii materiale. Şi toate aceste invenţii ale ei au adus Europa pe marginea prăpăstiei, a întunericului spiritual şi a unei pustiiri teribile fără precedent în istoria creştinătăţii. Nu ştim sigur dacă Europa, cu toate invenţiile sale, şi-a întors faţa de la Hristos cu voia sa proprie sau influenţată fiind de reaua voinţă a altora. Atunci când a fost inventat telescopul aşa încât puteau fi văzute stele îndepărtate, savanţii europeni le studiau în locul Evangheliilor lui Hristos. Atunci când a fost inventat microscopul, ei au râs din nou de Hristos. Atunci când au fost inventate trenul, motorul (maşina) cu aburi, telegraful şi telefonul, aerul vibra de lauda de sine a europenilor pentru a străbate mările, pentru a zbura prin aer, pentru a comunica de la mari distanţe; Hristos a fost considerat de Europa drept nefolositor şi învechit, demodat ca o mumie egipteană. Din păcate, Europa şi-a folosit toate invenţiile sale în mod sinucigaş în ultimii două sute de ani, pentru războaie mondiale, crime, ură, distrugere, înşelăciune, exploatare nemiloasă, pentru desacralizarea a tot ceea ce este sfânt şi sacru oamenilor, pentru minciuni, nesinceritate, destrăbălări şi ateism în întreaga lume. Şi, astfel, Europa nu înşeală pe nimeni cu toate acestea, ci pe sine însăşi. Naţiunile necreştine au înţeles ce este ea, ce oferă ea şi ce vrea ea; de aceea ei o numesc «demonizarea albă» (demonii cei albi, cu alte cuvinte). Ascultaţi ceea ce spune împăratul şi proorocul David: «Unii se laudă cu căruţele lor, alţii cu caii lor, iar noi ne lăudăm cu numele Domnului Dumnezeului nostru» (Ps. 19, 7). Aceşti fanfaroni vor umfla pernele slavei lor deşarte, iar noi ne vom înălţa. În vreme ce Pavel apostolul strigă şi mai tare: «O, omule, ce ai pe care să nu-l fi primit? Iar dacă l-ai primit, de ce te făleşti ca şi cum nu l-ai fi primit?» (1 Cor. 4, 7).Să ştiţi că toate invenţiile au fost descoperite pe pământul care aparţine lui Dumnezeu, dinaintea ochilor lui Dumnezeu, iar în felul acesta vom învăţa atât smerenia, cât şi cinstirea!”

25.02.2014

Maica Tatiana, mărturisitoare în temnițele comuniste




”Deschideţi, deschideţi uşa, vine Împăratul Măririi!”

Celularul Securităţii Craiova de pe strada Pavlov era o părticică din complexul Securitate-Miliție construit recent, cu care se mândreau de câte ori aveau ocazia, atât anchetatorii cât şi şeful arestului. [...]
Era în dimineaţa zilei de Paşti a anului 1960. După furia colectivizării şi valul arestărilor, o perioadă de relativă acalmie permitea atât victimelor cât şi călăilor să-şi sărbătorească Sfintele Paşti, fiecare în felul şi după posibilităţile lui. Oricât se îndepărtaseră unii de credinţă, obiceiurile pomenite din moşi-strămoşi, mai pe față, mai pe-ascuns, şi le păstrau.
Dacă pentru unii latura spirituală era neglijată, partea materială, adică petrecerea, cu mâncrare şi băutură din belşug, convenea de minune oricui. Se servise masa de dimineaţă şi o linişte desăvârşită plutea în celularul Securităţii Craiova. O lumină cât de cât mai vie intra prin gemuleţul mat al celulei, dând semnalul unei dimineţi însorite de primăvară. Fiecare, acolo, pe marginea patului, se ruga sau poate călătorea cu gândul spre cei de-acasă, spre anii de mult trecuţi ai capilăriei, răscolind amintiri dragi pierdute în tumultul anilor ce s-au scurs.
Într-o celulă strâmtă, fără alt mobilier decât paturile de fier suprapuse, trei femei stăteau pe marginea patului, aşa cum dicta regulametul. Trei femei în conflict cu statul marxist ne întâlniserăm aici pentru prima dată: stareţa Mânăstirii Tismana, o vajnică româncă dintr-unul din satele Olteniei şi o tânără ingineră chimistă. [...]
Cea de-a treia locatară a celulei din Securitate era Maica Tatiana, stareţa Mânăstirii Tismana. Ctitoria lui Mircea cel Bătrân îşi plătea din nou tributul. În 1948-1949, când era lăcaş de călugări, stareţul Gherasim Iscu, participant la o formaţie de rezistență românească, fusese ridicat şi condamnat de Tribunalul Militar Craiova. N-a putut rezista regimului inuman din temniţele comuniste. Rămăşiţele lui pământeşti se odihnesc în cimitirul deţinuţilor de pe lângă penitenciarul de tuberculoşi Târgu Ocna. Tot acolo şi-au frânt zborul şi alte elemente de nădejde ale dreptei naţionaliste din Oltenia: studenţii Florea Popescu şi Gheorghe Miulescu.
Călugărițele fuseseră bine reprezentate în planificarea de arestări realizată de comunişti în 1958, 1960. Acuzată că a oferit hrană şi adăpost fugarilor şi luptătorilor anticomunişti din munţi, Maica Tatiana, ca stareţă, a fost supusă la o anchetă deosebit de dură, la presiuni, constrângeri şi şocuri de lungă durată, care împing spre limita de ruptură psihică şi firile cele mai tari. Biroul de anchetă condus de Toma Popescu îşi face cu prisosinţă datoria față de partid. În efectuarea anchetelor trecuse de mult faza începută în 1948 la Securitatea Craiova de cizmarul Constatin Oancă, cel care a inaugurat dinastia torţionarilor Olteniei. Declaraţiile de autoacuzare erau smulse printr-o tehnică de urgență, unde domina bătaia cu parul, cu ranga la tălpi, şocul electric, învârtitul pe fus. Acum există numeroase echipe de anchetă şcolarizate cu grijă. Aveau timp nelimitat la dispoziţie. Pare incredibil pentru cei care nu cunosc realitatea că au fost oameni care au trecut prin diverse faze de anchetă zeci de ani. În locul sălbaticei dezlănţuiri a cizmarului, se instalase cinismul intelectual şi cruzimea rece a lui Toma Popescu, care a făcut afirmaţia sadică: "Noi nu ne mânjim cu sângele vostru, vă aducem în situaţia să vă omorâţi singuri!".
O anchetă prelungită ducea, mai ales la femei, la dezechilibru psihic. Au fost destule cazuri când cei care au trecut pe acolo nu şi-au putut regăsi echilibrul pierdut. Nu se terminase bine investigarea delictelor politice, când a survenit o nouă problemă. Unde este aurul mânăstirii? Singurul care era îndreptăţit să stăpânească metalul preţios era statul, partidul. Orice deţinător al unui gram de aur era infractor de drept comun. Specialiştii miliţiei care se ocupau de această problemă au venit în ajutorul colegilor de la Securitate. Anchete lungi, ziua şi noaptea, confruntări cu Maica Nicodema, care era şi ea arestată, deplasări la mânăstire pentru percheziţii şi săpături, toate o afectaseră adânc pe biata femeie. Colegele de celulă o înconjuram discret cu dragoste şi înţelegere, căutând să nu o lăsăm pradă deznădejdii. În astfel de împrejurări, un cuvânt bun, sentimentul că nu eşti singur, părăsit, abandonat în braţele unor forţe neîndurătoare, că alături de tine bate o inimă de forţe, contează enorm.
Săptămâna patimilor fusese pentru ea o săptămână de supliciu, de groaznică solicitare. Avea momente când vorbea tare, singură. În dimineaţa zilei de Paşti a părut a fi mai liniştită. Supraveghetorii arestului erau la datorie. La intervale regulate, ridicau apărătoarele de la vizoare ca să se încredinţeze că în celulă nu se pune nimic la cale, nu se petrece nimic suspect.
În liniştea şi pacea acelei dimineţi sfinte, deodată, ca împinsă de un resort, fără să mai dea nici o explicaţie, Maica Tatiana alergă spre uşă şi începu să lovească cu pumnii strigând cât o ţineau puterile:
- Deschideţi, deschideţi uşa, vine Împăratul Măririi! Deschideţi până mai aveţi timp, că altfel va fi vai de voi!
O priveam uimite, neputincioase. Blocate parcă de imperativul chemării ei, aşteptam speriate reacţia personalului de pază. Cunoşteam destule cazuri de femei brutalizate. Nu trecuse mult timp de când țărăncile, care se opuseseră colectivizării şi săriseră să apare pământul cu cobiliţa, fuseseră pur şi simplu sfărâmate în bătaie în beciurile Securităţii.
Maica Tatiana continua să bată cu pumnii în uşă repetând chemarea. Se deschide vizeta şi caraliul de serviciu se uită nedumerit spre noi. I -am răspuns ridicând din umeri. Maica Tatiana încercă să-l lămurească repetând ordinul divin. Caraliul neştiind ce să facă, închide repede vizeta. După scurt timp, pe sală se aude zgomot de paşi şi zvon de glasuri. Se trag zăvoarele şi uşa se deschide. În prag apare ofiţerul de serviciu pe unitate. Era cunoscut ca un om ponderat. Poate aceasta îi era firea, poate acesta era rolul pe care trebuia să-l joace; al intervenţiei conciliante pentru realizarea unei strategii de lucru. La deschiderea uşii, Maica Tatiana se linişteşte şi-i întâmpină cu "Hristos a înviat! ". Ofiţerul priveşte întrebător spre noi, care aşteptam speriate urmările. O vor târî sub duşul rece? O vor pune în cămaşa de forţă? O vor snopi în bătaie?...
Ofiţerul pune mâna la cap în semn că a luat-o razna şi o lasă să iasă pe culoar înconjurată de grupul de caralii. Uşa se închide şi noi rămânem cu urechile ciulite să prindem o informaţie, dincolo de raza vizuală. Încercăm să facem o rugăciune... Linişte!... Apoi, deodată, de undeva nu departe, probabil din boxa unde se scotea la aer, se aude glasul puternic, plin, al Maicii Tatiana cântând: "Hristos a înviat!". Melodia pătrunde dincolo de ziduri şi zăbrele, topind atmosfera sumbră a celularului într-o cerească binecuvântare. L-a repetat de trei ori aşa ca la Mânăstire în ziua de Paşti de a răsunat Securitatea.
După scurt timp, au dus-o în celulă, liniştită, cu faţa luminoasă. Din ochi îi dispăruse deşertul animalului prins în capcană. Groaza anchetei care nu se mai termina, teama care nu o lăsa să doarmă până spre miezul nopţii, când era chemată la achetă, cutele amărăciunii, amprenta deznădejdii dispăruseră. Ofiţerul a chibzuit câteva minute şi a făcut semn plutonierului. Uşa s-a închis şi zăvoarele au fost trase. Stareţa s-a aşezat pe marginea patului. Chipul îi radia de mulţumire. Plutea în altă lume. Nu mai era în celula Securităţii.
După câtva timp, când ne-am privit nu ne-am mai putut stăpâni lacrimile. Ne-am îmbrățişat doar din priviri, căci omul Securităţii supraveghea continuu camera prin vizor. După un timp a lăsat să cadă uşor apărătoarea metalică şi a trecut mai departe.
Urmarea nu se va lăsa aşteptată. Securitatea nu va întârzia să-şi plătească poliţa cuvenită. Şi totuşi, Maica Tatiana va supravieţui. Într-o zi va reveni la mânăstire, unde îşi va încheia în linişte viaţa.
Cu ochii minţii revăd peste ani chipul zâmbitor al Maicii Tatiana, care m-a învăţat meditaţia pe care o făcea în fiecare dimineaţă când se trezea din somn: "Azi voi fi silitoare, credinţa mea e tare. Voi reuşi în toate. Calmul, seninătatea, voioşia sălăşluiesc în mine. Armonia divină cuprinde fiinţa mea şi în numele Tău, Doamne, voi săvârşi tot mai mult bine!"
Dimineţi liniştite, dimineţi apăsătoare peste care plutea aripa întunecată a deznădejdii; repetam meditaţia învăţată de la Maica Tatiana şi simţeam cum prind putere, cum îmi regăsesc echilibrul şi liniştea sufletească.
"Mare şi minunat, eşti Tu Doamne! Multe şi nepătrunse sunt căile Tale!".

03.02.2014

Smerenia Patriarhului Pavle


Povestesc martorii că la solicitarea unor episcopi de a le fi mărite salariile, prin 1962, Pavle, episcop pe atunci, s-a mirat de acest fapt: „Pentru ce să fie mărite, dacă nu suntem în stare să cheltuim nici ceea ce avem?!”.


altalt
Votul sărăciei
Sfârşit de şedinţă a Sfântului Sinod de la Belgrad. Patriarhul Pavle, după obiceiul său, doreşte să meargă la slujba vecerniei de la Catedrala Patriarhală. Ieşind însă din Palat, zăreşte în parcarea din apropiere o mulţime de automobile luxoase, de culoare neagră, şi întreabă:
-  Ale cui sunt aceste automobile luxoase?
-  Ale vlădicilor noştri, ve­niţi la şedinţa Sinodului, Prea Fericirea Voastră! – i-a răspuns un preot care îl însoţea.
-  O, Dumnezeu să-i vadă! Cu ce ar fi mers aceştia, oare, dacă nu depuneau votul sărăciei?
Diaconul care l-a însoţit până de curând pe Patriarhul Pavle în preumblările acestuia prin Belgrad povesteşte despre o lecţie primită din partea marelui ierarh, pe când mergeau ei o dată, împreună, la Biserica Banovo Brdo.
-  Cu ce vom merge acolo? Cu maşina? – a întrebat diaconul.
- Nu. Cu autobuzul! – a răspuns Patriarhul, categoric.
-  E aglomeraţie mare, zăpuşeală de nedescris în autobuz. Nu e nici foarte aproape…
- Mergem aşa! – i-a retezat vorba, scurt, Patriarhul.
-  Prea Fericirea Voastră – a încercat să îl înduplece din nou dicaonul –, e vară, iată, şi multă lume merge la Insula Ţiganlia, la ştrand. Oamenii merg mai mult goi în autobuz. Nu se cade…
-  Ştiţi ce, părinte, – a răspuns atunci, liniştit, Patriarhul – vede fiecare ce vrea!
Neagonisirea

Patriarhul Pavle refuza adeseori chiar şi salariul care i se cuvenea, mulţumindu-se doar cu pensia de fost episcop de Raska şi Prizren. Chiar şi mantia şi-o cosea singur. Tot singur îşi repara pantofii… Şi tot îi mai rămâneau bani din pensie, care nu era deloc mare. Pe aceştia îi da săracilor, ori îi dona în scopuri caritabile.
Povestesc martorii că la solicitarea unor episcopi de a le fi mărite salariile, prin 1962, Pavle, episcop pe atunci, s-a mirat de acest fapt: „Pentru ce să fie mărite, dacă nu suntem în stare să cheltuim nici ceea ce avem?!”.
Gradimir Stanici, directorul tipografiei patriarhale din Belgrad, povesteşte:
„Preafericirea Sa îşi dactilografiază de unul singur cărţile. Pe hârtiile pe care scrie, aproape că nu vezi marginea; distanţa dintre rânduri, de asemenea, este insesizabilă. Economiseşte hârtia, după cum s-a deprins, căci mai înainte hârtia era foarte preţioasă. Textele Patriarhului sunt atât de clare, încât la ele aproape că nu este nevoie de vreo intervenţie”.
Vedeniile
Odată, în cabinetul Patriarhului, pe când acesta discuta cu un funcţionar din Patriarhie, a dat buzna un om de aproape 50 de ani, cu ochii mari şi cu privirea ca de jăratec. A început să povestească precipitat că a venit să comunice ceva foarte important… Patriarhul l-a poftit să se aşeze, ca să-şi tragă sufletul. Bărbatul însă a continuat să povestească cum că lui, în vis, i s-a arătat Maica Domnului, care i-a poruncit…
Patriarhul l-a ascultat plin de atenţie, dar l-a întrerupt du­pă o vreme cu asprime: „Dom­nule dragă, eu sunt ierarh de aproape 50 de ani, iar călugăr de şi de mai mulţi ani. În fiecare zi slujesc, iată, Sfânta Liturghie – şi mie nici măcar un înger nu mi s-a arătat până acum, iar dumneavoastră vi s-a arătat Maica lui Dumnezeu! Haide să fim serioşi, vă rog!”.
Luxul
Belgrădenii îl întâlneau, până nu demult, pe Patriarhul Pavle pe stradă, în tramvai, ori în autobuz. S-a întâmplat o dată, pe când patriarhul se plimba singur, urcând panta bulevardului Petru I, în drum spre Patriarhie, să oprească lângă el un Mercedes de ultimă generaţie. La volan, un preot al unei vestite parohii belgrădene. „Prea Fericirea Voas­­tră, permiteţi-mi să vă conduc” – l-a invitat, grijuliu, în maşină, preotul pe înaltul ierarh! “Indicaţi-mi doar direcţia!”… Patriarhul, urcând în automobil, îndată ce a pornit, a întrebat:
-  Părinte, dar cui aparţine maşina aceasta luxoasă?
-  Este a mea, Preafericirea Voastră!
-  Opreşte! – a poruncit atunci Patriarhul.
A coborât, şi-a făcut smerit semnul crucii, şi i-a spus preotului ce conducea:
-  Dumnezeu să vă aibă în pază!
(Prelucrare de
Gheorghiţă Ciocioi,
după gazeta belgrădeană  Недељне
информативне новине)
sursa: http://www.lumeacredintei.ro

19.01.2014

"Cel flămând nu are nevoie de o fotografie a pâinii, nici de o frumoasă descriere a pâinii, ci are nevoie chiar de pâine."

Parintele Constantin Sarbu despre datoria noastra de a-L duce pe Hristos lumii


Intru aceasta vor cunoaşte că sunteţi ucenicii Mei…


Nu este alt semn mai adevărat care să arate că noi suntem cu adevărat ai lui Hristos ca iubirea vie, împrospătată şi îmbogăţită zilnic. Pâinea nu strigă, nu se laudă, nu se preface! Ea se dăruieşte cu totul tuturor, întâi prin mireasma ei, apoi prin gustul ei. 

Cel flămând nu are nevoie de o fotografie a pâinii, nici de o frumoasă descriere a pâinii, ci are nevoie chiar de pâine. 
Fraţii mei, oare noi putem înţelege că cei din jurul nostru nu au nevoie nici de firma noastră frumoasă, nici de chipurile sau laudele noastre, ci au nevoie de Pâinea noastră, adică de Hristos? Toţi cei care ne înconjoară au nevoie de Iisus cum au nevoie de pâinea cea zilnică spre fiinţă. Putem noi înţelege acum cât de mare este datoria noastră faţă de Pâine şi faţă de flămând, ca să-i putem apropia? Faţă de Hristos, pe Care trebuie să-L ducem lumii şi faţă de o lume pe care trebuie s-o aducem la Hristos? De răspunderea veşnică pe care o avem pentru datoria aceasta nu ne poate despovăra veşnic nimeni, ci numai împlinirea ei cu adevărat. Cel flămând cunoaşte că cineva are pâine numai prin faptul că i-o dă, iar el se satură. Noi nu vom aduce niciodată cinste lui Hristos, nici nu ne vom împlini datoria faţă de Dumnezeu şi faţă de semenii noştri doar prin vorbe, fără fapte. 

Oricât de lăudate ar fi credinţa noastră, învăţătura noastră, calităţile noastre, dacă oamenii nu văd în faptele noastre, în umblarea şi trăirea noastră, miezul gustos şi mireasma plăcută a unei vieţi în Hristos, în zadar este totul! Mai bine nu ne-am făli cu nimic, nu am vorbi, nu am predica, dacă în viaţa noastră lipseşte Hristos, dacă în loc de pâine avem piatră şi în loc de peşte avem şerpi (Mat. 7, 9-10)!

Ceea ce vă spun acum vouă îmi spun şi mie şi tuturor:Flămânzii s-au scârbit de vorbe! Ei vor pâine! Lumea s-a săturat de predici, ea are nevoie de Hristos! De ce nu înţelegem noi înşine ceea ce ne luptăm să-i facem pe alţii să înţeleagă?! 

Şi ce înseamnă asta? 
Inseamnă a ne umple mai întâi pe noi înşine de Hristos şi de virtuţile Lui în toată trăirea noastră cu fapta şi apoi a-i face şi pe alţii să ajungă tot aşa. Nu vorbe, ci fapte se cer! Altfel cuvintele rămân numai o firmă frumoasă, iar practic, dincolo de vorbe nu este nimic.

Prin ce va cunoaşte atunci lumea că noi suntem ai lui Hristos?…”

Sursa: Razboi intru Cuvant:



***

“La întrebarile noastre, Matilda (Cocuta) Mircea îsi încheie amintirile spunându-ne: În vara anului când a murit, l-am visat pe Parintele Constantin Sârbu în curtea bisericii unde totul era uscat: pomii, florile, iarba.

Când i-am povestit mi-a zis:

- Când voi pleca eu.

- Dar unde te duci?

- Vreau sa ma duc în strainatate (nu voia sa spuna ca va muri).

- Dar ce sa cauti acolo, Parinte?

- Asa o sa va uscati si voi cum e padurea asta uscata. Aveti grija ca vor veni timpuri grele. La urma de tot n-or sa mai fie preoti, usile încuiate, au sa plânga lacatele la usi, ca nu va mai fi cine sa faca slujba. Sa va duceti dupa un preot cu un picior incaltat si unul descaltat. Cât îi aveti acum, cercetati-i si împartasiti-va. Atunci se va închide cerul si nu veti mai avea de unde lua credinta. Aceea pe care o aveti, aceea sa o pastrati.

Sa nu va mândriti, sa nu mintiti, faceti bine, caci daca faceti pacate piere si credinta. O particica mica în adâncul inimii sta ascunsa acolo si daca faceti o fapta buna mai prinde si ea viata, e vesela. Dar daca voi nu faceti nimic, nu postiti, nu va rugati, nu faceti milostenii, se micsoreaza, se micsoreaza… si gata.

(din: Un sfânt printre noi, Părintele Constantin Sârbu, Editura Bunavestire, Galaţi, 2002, p.147-148, fragment inclus in: Profetii si marturii crestine pentru vremea de acum. Antologie de texte de la Sfintii Parinti si autori contemporani, Editura Cartea Ortodoxa, Alexandria, 2008)