26.04.2009

Insula sentimentelor


Cu mulţi ani în urmă, trăiau pe o insulă îndepărtată, numită Insula Sentimentelor, toate sentimentele şi emoţiile pe care le cunoaştem astăzi: Fericirea, Tristeţea, Cunoaşterea şi multe altele, printre care şi Dragostea. Într-o zi, Păzitorul Insulei, le-a anunţat că insula se va scufunda.
Dintre toate sentimentele, Dragostea s-a hotărât să nu îi fie frică, să nu abandoneze insula nici chiar în ultimul moment. Când insula mai avea puţin până să se scufunde în adâncul oceanului, Dragostea a hotărât să ceară ajutor.
S-a întâmplat ca, în acea clipă, Bogăţia să treacă pe lângă Dragoste, într-o barcă. Dragostea a spus:
- Bogăţie, mă poţi lua cu tine în barcă?
- Îmi pare rău, Dragoste, nu pot, i-a răspuns Bogăţia. Este prea mult aur şi argint în barca mea şi, sincer, nu mai am loc şi pentru tine.
Apoi, Dragostea a întrebat Vanitatea, care se afla într-o altă barcă. Şi Vanitatea i-a dat acelaşi răspuns:
- Nu pot să te iau în barca mea, Dragoste, eu am nevoie de spaţiu, nu îmi place să stau îngrămădită.
Apoi, Dragostea şi-a îndreptat privirile spre Tristeţe, care era chiar lângă ea.
- Tristeţe, te rog mult, ia-mă cu tine.
- Ah, îmi pare rău, a răspuns Tristeţea, dar chiar nu am cum. Mă simt atât de singură încât vreau să fiu doar eu, nu am nevoie de companie acum. Te rog să mă înţelegi.
S-a întâmplat ca pe lângă Dragoste să treacă Fericirea.
- Hei, tu, Fericire, ia-mă şi pe mine cu tine, nu mă lăsa aici pe insula aceasta care se va scufunda.
Dar Fericirea nu a auzit ce a spus Dragostea, fiind prea preocupată de propria ei bucurie.
Dintr-o dată, cum stătea supărată şi aproape că o podideau lacrimile, Dragostea a auzit cum cineva o strigă:
- Dragoste, poţi să vii cu mine.
Dragostea foarte fericită şi-a întors capul şi a văzut un bătrânel. Ţopăind de bucurie, Dragostea a sărit în barca bătrânelului, însă, datorită fericirii ce o simţea că a fost salvată, a uitat să-l întrebe pe bătrânel cum îl cheamă, limitându-se doar să-i mulţumească.
- Eu îţi mulţumesc foarte mult că m-ai salvat. Dacă nu ai fi fost tu, aş fi murit de mult.
Când au ajuns pe uscat, însă, privindu-l pe bătrânel cum se îndepărtează de barcă, Dragostea şi-a dat seama că simple mulţumiri nu sunt de ajuns.
Atunci, privind înspre Cunoaştere, care era chiar lângă ea, a spus:
- Dar cum îl cheamă pe bătrânelul care m-a salvat? Am uitat să-l întreb.
Şi Cunoaşterea i-a răspuns:
- Era Timpul.
- Timpul?, se miră Dragostea. Apoi, ca şi cum ar fi citit chipul Dragostei, Cunoaşterea i-a zâmbit şi i-a zis:
- Pentru că doar Timpul poate să înţeleagă valoarea Dragostei.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu