31.05.2009

Episcopia Romanului


EPISCOPIA ROMANULUI - 600 DE ANI DE ATESTARE DOCUMENTARĂ

În ansamblul patrimoniului istoric şi cultural-artistic românesc, Episcopia Romanului ocupă un loc aparte, impunându-se printr-o existenţă pe cât de îndelungată pe atât de bogată în evenimente şi contribuind la afirmarea oraşului ca un important centru economic, politic şi de credinţă ortodoxă la răsărit de Carpaţi. Nu se cunosc cu exactitate data şi împrejurările constituirii Episcopiei Romanului, neexistând nici o mărturie documentară în acest sens. Se ştie însă că în zona Romanului, ca şi în alte regiuni ale Moldovei, erau numeroase aşezări cu o populaţie ce împărtăşea credinţa creştină ”de ritual grecesc” încă din secolul al XIII-lea, populaţie românească (walaşi) ce-şi desfăşura viaţa religioasă într-un cadru temeinic organizat, aşa după cum rezultă din scrisoarea papei Grigore al IX-lea trimisă în 1234 principelui maghiar Bela. În acest document se afirmă existenţa mai multor ”episcopii schismatice”, între care şi episcopatul Milcoviei, numit al cumanilor, a cărui autoritate se extindea şi asupra ”Ţării de Jos”. Precizăm însă că este vorba de o organizare bisericească din perioada anterioară constituirii statului feudal independent, organizare ce nu poartă girul factorului politic dar care pune în evidenţă atât existenţa predominantă a elementului etnic românesc în timpul ultimelor valuri migratoare, cât şi caracterul ortodox al creştinătăţii sale. Continuitatea vieţii creştine ortodoxe în regiunea de la confluenţa Moldovei cu Siretul este relevată ceva mai târziu prin documentul emis de cancelaria lui Alexandru cel Bun la 8 martie 1407 în care se fac referiri la ”călugării din Dumbrava”, obşte monahală despre care se ştie că vieţuia în apropierea Romanului, dincolo de limita sudică a acestuia. Toate acestea ne îndreptăţesc să considerăm că Romanul se afla într-o zonă cu o populaţie numeroasă, de veche tradiţie ortodoxă, ceea ce ar justifica şi presupunerea că una dintre ”episcopiile schismatice” pomenite în scrisoarea papală din 1234 ar fi avut reşedinţa aici. De altfel, episcopul Melchisedec Ştefănescu, cărturar şi istoric de mare prestigiu, membru al Academiei Române, considera - într-una din lucrările sale - că eparhia ortodoxă cu centrul la Roman fusese constituită ”... cu mult înainte de Alexandru cel Bun”. Pe de altă parte nu putem ignora precizarea făcută de Grigore Ureche în Letopiseţul ţări Moldovei până la Aron Vodă, care precizează că Alexandru cel Bun ... mai făcut-a şi al doilea episcop, după mitropolit, la sfânta mănăstire din oraş, în Roman, căruia ... i-au dat eparhie o parte din ţinuturi pe sub munte în geos. Pornind de la această afirmaţie a cunoscutului nostru cronicar, marea majoritate a istoricilor (D. Onciul, N. Iorga, Constantin C. Giurescu, N. Păcurariu etc.) înclină să-l considere pe Alexandru cel Bun ca întemeitor al Episcopiei Romanului. Coroborând afirmaţia lui Grigore Ureche cu datele pe care ni le oferă şi unele documente de cancelarie, considerăm că ne putem alătura acestui punct de vedere. Mai mult decât atât, se pot face şi unele aprecieri - nu tocmai hazardante - cu privire la limitele cronologice în cadrul cărora s-a petrecut evenimentul instituirii scaunului episcopal la Roman. Aceasta deoarece în ”cartea domnească” din 16 septembrie 1408 prin care Alexandru cel Bun dăruieşte două sate ... bisericii Sfânta Vineri, care-i în târgul Romanului unde odihneşte sfânt-răposata maică cneaghina Anastasia, nu se face nici o referire la existenţa unei episcopii în Roman. Putem considera deci, că în anul 1408 eparhia Romanului nu fusese încă instituită, altfel ea ar fi fost menţionată în documentul respectiv, fiind vorba chiar de biserica episcopală de mai târziu. În schimb, într-un alt document din 6 iulie 1413 este menţionată ... episcopia din Rădăuţi a Sfântului Nicolae, ceea ce ne face să credem că Alexandru cel Bun a constituit cele două episcopii (de la Roman şi Rădăuţi) în perioada 1408-1413. Este greu de presupus că Episcopia Rădăuţilor s-a constituit înaintea celei de la Roman din moment ce există numeroase probe din care rezultă întâietatea episcopatului de Roman faţă de cel din Rădăuţi. Chiar Dimitrie Cantemir subliniază că episcopul de Roman ... s-a chemat arhiepiscop, fiindu-i îngăduit ca, la liturghie, să poarte mitră, el stând totdeauna în dreapta mitropolitului şi fiind singurul care avea pateriţe (cârje) ferecate în argint. În consens cu aceste afirmaţii se menţine şi Grigore II Ghica prin documentul din noiembrie 1739 în care subliniază că episcopia Romanului este ... mai veche şi mai cinstită decât alte episcopii ale acestei ţări, al doilea scaun după mitropolitul ţării. Documentul emis de cancelaria lui Alexandru cel Bun în 1408 dovedeşte că la acea dată exista deja un lăcaş de cult cu hramul ”Sfânta Vineri” (”Sfânta Paraschiva”) pe locul actualei Episcopii. Era o biserică domnescă din moment ce voievodul ţării o alesese ca loc de veşnică odihnă pentru mama sa, dar nu avem date certe cu privire la anul construcţiei. Credem însă că nu greşim dacă afirmăm că prima biserică de zid la Episcopia Romanului a fost ridicată într-o perioadă anterioară domniei lui Alexandru cel Bun, probabil prin grija tatălui acestuia, voievodul Roman I (1391-1394), căruia ”Târgul de Jos” i-a moştenit şi numele. Cea ce ştim sigur este faptul că în 1415 Alexandru cel Bun a cerut pictorilor Nichita şi Dobre să zugrăvească această biserică, semn că lucrarea în discuţie fie că nu se realizase până atunci, fie că - din anumite cauze - trebuia refăcută. Prima biserică de la Episcopia Romanului a dăinuit şi în vremea lui Ştefan cel Mare, acesta pomenind-o în documente de cancelarie emise 1458, 1465 şi 1488 sub denumirea de ”Sfânta Parascheva”. Nu se cunosc intervenţii constructive mai ample din acea perioadă, semn că aşezământul se afla în bună stare de funcţionare şi că, în această parte a ţării, întreaga atenţie a voievodului s-a îndreptat spre Cetatea Nouă de la Gâdinţi, singura capabilă să zăvorască porţile sud-estice ale Moldovei. Mulţi s-au întrebat de ce Petru Rareş a considerat necesar să înceapă biserică nouă la Episcopia Romanului. Trecerea timpului şi intrarea în ruină a vechiului lăcaş să fi determinat această decizie? Sau dimensiunile reduse ale construcţiei existente nu mai puteau exprima prestanţa şi autonomia spirituală a unei entităţi ecleziastice situate imediat după Mitropolia ţării? S-ar crede că ambele întrebări sunt rezultatul unei realităţi care a determinat începerea lucrărilor de construcţie în 1542 sub conducerea meşterului Luca din Bistriţa transilvană şi atenta supraveghere a episcopului Macarie. Lucrările au durat - nu fără peripeţii - timp de 8 ani, încheindu-se în 1550 prin grija soţiei lui Petru Rareş, Elena Doamna şi a fiilor săi Iliaş, Ştefan şi Constantin, după cum rezultă din textul inscripţiei originare, în care numele fiului cel mare (Iliaş) a fost şters ulterior, în urma trecerii sale la islamism: Cu voia tatălui şi cu ajutorul Fiului şi cu săvârşirea Sfântului Duh, închinătorul Treimii şi credinciosul Io Petru Voievod, din mila lui Dumnezeu Domnul Ţării Moldovei cu de Dumnezeu încoronata Doamna Elena şi cu Dumnezeu dăruitele lor odrasle ... Ştefan şi Constantin a început această biserică de la ultimele temelii în numele Prea Cuvioasei Parascheva, în anul 7050. Dar neajungând până la sfârşit a adormit întru Domnul cu somnul cel lung aşteptând învierea de obşte. Veşnica lui pomenire. După sfârşitul lui, pururea pomenitul şi iubitul fiu al său ... din mila lui Dumnezeu luând sceptrul şi scaunul şi cu iubitoarea de Hristos maica sa Elena şi cu preaiubiţii săi fraţi Ştefan şi Constantin a zidit şi terminat întru pomenirea sa şi a părinţilor săi şi a fraţilor. Prin porunca şi încrederea binecredincioasei lor hotărâri s-a încredinţat îngrijirea pentru terminarea ei mie smeritul întru cei sfinţiţi episcopi, Macarie şi ocrotitul de Dumnezeu a acestui ... Şi acestea s-au înscris aici. Toate acestea s-au sfârşit în anul de la zidirea lumii care se va dobândi adunând la mia înşeptită şi cinci încincite şi iarăşi la cinci simple încincite şi durata însărcinării de opt ani. Iar de la naşterea lui Hristos 1550, luna...
CATEDRALA EPISCOPALĂ
Catedrala episcopală (”Sf. Parascheva”), înaltă şi frapant de zveltă, are un plan treflat, cu altarul poligonal la exterior şi semicircular în interior, iar absidele laterale circulare. La exterior, întreaga construcţie este ornamentată cu un brâu ”în torsadă” şi două rânduri de ocniţe suprapuse, fiind sprijinită de contraforturi ce sporesc nota de echilibru şi eleganţă a faţadelor. Sistemul de boltire nu mai prezintă o structură unitară datorită modificărilor de la începutul secolului al XIX-lea care au afectat turla şi bolta altarului. Astăzi, turla mai păstrează tradiţionala boltă moldovenească sprijinită de arce piezişe, în schimb partea superioară a altarului prezintă forma puţin obişnuită a doi cilindri care se intersectează. Edificiul ridicat în secolul al XVI-lea nu a suferit reparaţii importante până în vremea episcopilor Ioanichie (1747-1769) şi Leon Gheucă (1769-1786) când s-a lucrat îndeosebi la turla, altarul şi naosul bisericii, fără a se afecta prea mult formele originare. În schimb, lucrările iniţiate de episcopul Gherasim în 1805 au împietat asupra structurii iniţiale a monumentului, fiind calificate de savantul şi episcopul Melchisedec Ştefănescu drept un adevărat ”act de vandalism”. Atunci, pentru a câştiga spaţiu în interior, s-au înlăturat pereţii despărţitori dintre pridvor şi pronaos şi dintre pronaos şi naos, intervenindu-se şi cu o pictură nouă, distonantă, la turlă şi pronaos. Ceva mai târziu, în a doua jumătate a aceluiaşi veac, s-au adăugat din motive utilitare şi cele două anexe ce se mai păstrează şi astăzi: veşmântăria şi pridvorul de la intrarea în biserică, mult mai spaţios decât alte construcţii similare. Pe lângă valoarea sa istorică şi arhitecturală, catedrala Episcopiei Romanului reţine atenţia numeroşilor săi vizitatori şi prin frumuseţea deosebită a zugrăvelilor interioare. Datarea şi stilul acestora, precum şi intervenţiile la care au fost supuse de-a lungul veacurilor au stârnit numeroase controverse. Dar ceea ce se poate afirma cu certitudine este faptul că existenţa acestor picturi a fost marcată de trei momente importante: secolul al XVI-lea, secolul al XVIII-lea şi - în mai mică măsură - începutul veacului al XIX-lea. Pictura originară, executată după încheierea lucrărilor de construcţie a bisericii, nu se mai păstrează astăzi decât în pridvor şi pronaos. Aceasta deoarece restaurarea efectuată de episcopii Ioanichie şi Leon Gheucă, probabil între anii 1767-1778 după cum rezultă din unele însemnări descoperite mai recent, a inclus şi o nouă frescă executată în naos, altar şi turla bisericii. În sfârşit, nefericitele modificări din 1805 s-au soldat cu noi picturi în zonele pereţilor interiori care au fost demolaţi şi cu unele intervenţii - tot atât de nefericite şi contrastante - la zugrăvelile din turlă şi din calotele pronaosului. Înainte de orice consideraţii de stil sau structură, trebuie subliniat că întreaga pictură interioară a catedralei episcopale de la Roman a fost supusă unei ample acţiuni de restaurare în anii 1926-1927 sub conducerea pictorului Paul Molda. Aşa cum rezultă din documentele recepţiei şi din aprecierile cunoscutului istoric de artă I.D. Ştefănescu, rezultatele acestei restaurări n-au fost pe deplin satisfăcătoare, semnalându-se zone întinse de pictură nouă în acelaşi ton de culoare cu vechea pictură şi o incorectă dozare a substanţelor chimice, care uneori a dus la ştergerea desenului. În schimb, restaurarea efectuată în anii 1980-1983 de către Viorel Grimalschi şi Casian Labin pe baza proiectului semnat de pictorul Şerban Angelescu şi sub oblăduirea Prea Sfintului Eftimie Luca episcop al Romanului şi Huşilor, s-a încheiat cu excelente rezultate. Aceste ultime lucrări de restaurare s-au desfăşurat ”... în spirit ştiinţific, reuşind să stăvilească acţiunea nefastă a timpului şi să redea patrimoniului naţional şi universal o operă de inestimabilă valoare, creată de geniul artistic românesc”. Revenind la pictura originară, o primă observaţie care se impune este aceea că nu se cunoaşte cu exactitate data executării ei. Tragismul evenimentelor din anii 1550-1552 ne determină să considerăm că lucrarea nu s-a realizat imediat după încheierea construcţiei şi că urmaşii lui Petru Rareş (Iliaş şi Ştefan) n-au avut răgazul necesar pentru a executa pictura din interiorul ctitoriei tatălui lor, pe care ei au terminat-o. Se pare că numai Alexandru Lăpuşneanu (1552-1561 şi 1564-1568) care a desfăşurat o activitatea constructivă atât de rodnică şi a adus un nou reviriment în viaţa artistică a Moldovei s-ar fi putut îngriji de zugrăvirea catedralei episcopale de la Roman. Împărtăşim opinia că insistenţele episcopului Macarie l-au determinat pe Alexandru Lăpuşneanu să înceapă lucrările şi că, la moartea episcopului în 1558, acestea erau în bună parte realizate, dacă nu chiar încheiate. Zugrăvelile din secolul al XVI-lea prezintă o deosebită valoare artistică impresionând prin liniile lor îndrăzneţe, prin acurateţea formelor şi vivacitatea culorilor. Pronaosul este dominat de Menologul ce se desfăşoară pe opt registre compartimentate pentru fiecare zi a calendarului bisericesc, iar în pridvor, unde pereţii oferă spaţii tot atât de largi, delimitarea scenelor este şi mai pregnantă, fiecare cadru constituind o compoziţie bine individualizată, dar care se integrează perfect în naraţiunea ansamblului. Se poate aprecia fără greş că pictura pronaosului şi pridvorul bisericii ”Sfânta Parascheva” aduce în arta românească a secolului al XVI-lea cea mai emancipată viziune artistică asupra realităţii medievale. În ultimii ani, prin grija episcopului Eftimie Luca, s-au realizat ample lucrări de restaurare a întregului complex. Biserica a căpătat o faţă nouă, s-a restaurat pictura şi a fost pusă în valoare Casa Veniamin Costache. Episcopia Romanului a constituit de-a lungul veacurilor şi un important centru de cultură medievală românească, în scaunul său aflându-se adesea cărturari de un recunoscut prestigiu, cu multiple preocupări spirituale şi un larg orizont de cunoaştere. Aici a păstorit pe la sfârşitul secolului XV-lea episcopul Vasile, ce s-a manifestat ca un teolog de înaltă erudiţie, aşa după cum rezultă dintr-o scrisoare doctrinară pe care acesta a trimis-o mitropolitului Gherontie al Moscovei. Între 1500-1508 în fruntea episcopiei s-a aflat Teoctist ”...bărbat învăţat ca nimeni altul”, care s-a format în vatra de cultură a Mănăstirii Neamţ şi a creat în jurul său o fecundă şcoală cărturărească. Unul dintre ucenicii acestuia, Macarie, a condus în două rânduri episcopia Romanului (1531-1548 şi 1551-1558) şi s-a afirmat ca o personalitate de excepţie atât ca ierarh cât şi în calitate de om de cultură, fiind adesea pomenit ca ”învăţător al Moldovei” şi ”ales între filosofi”. El este considerat ca întemeietor al unei şcoli de slavonie în Moldova şi ctitor al naraţiunii istorice, acest ultim apelativ justificându-se în bună măsură prin calităţile literare ale Cronicii pe care a întocmit-o la cererea lui Petru Rareş, remarcabilă reconstituire a principalelor evenimente ce s-au petrecut de la moartea lui Ştefan cel Mare (2 iulie 1504) până la începutul domniei lui Ştefan Rareş (11 iunie 1551). Între anii 1660-1671 eparhia Romanului a fost condusă de Dosoftei, unul dintre fondatorii literaturii noastre naţionale, pe bună dreptate considerat ”întâiul mare liric românesc”. Cercetări filologice recente ne îndreptăţesc să considerăm că tocmai în anii petrecuţi la Roman a elaborat cea mai mare parte din monumentala lucrare Psaltirea în versuri pe care Dosoftei a tipărit-o în 1673, după strămutarea sa în scaunul mitropolitan al Moldovei. În secolul al XVIII-lea, între 1769-1786, Leon Gheucă a determinat un suflu nou în vatra de cultură de la Episcopia Romanului, într-o vreme în care mentalităţile greco-fanariote se resimţeau cu pregnanţă în şcoala şi în spiritualitatea vremii, constituind un obstacol în calea afirmării şi dezvoltării limbii literare naţionale. Spirit iluminist, iniţiat la Mănăstirea Putna şi desăvârşit apoi sub influenţa marilor centre europene de cultură, episcopul Leon Gheucă a întreţinut strânse legături cu cei mai cunoscuţi cărturari ai vremii, a stimulat traducerea şi tipărirea a numeroase cărţi în limba română şi a ajutat o întreagă pleiadă de tineri români să meargă la învăţătură în vestitele universităţi ale Apusului. Sub semnul acestei tradiţii cărturăreşti s-a desfăşurat mai târziu şi activitatea altor ierarhi ai Romanului, între care Veniamin Costache, Gherasim Clipa, Veniamin Ruset şi îndeosebi Melchisedec Ştefănescu, activ luptător unionist, personalitate de mare prestigiu ştiinţific şi membru al Academiei Române. Deşi nu dispunem de mărturii documentare certe, este de presupus că în cadrul Episcopiei Romanului au funcţionat vechi şcoli ”de chilie” cu un rol important în pregătirea propriilor cadre şi mai apoi a tineretului laic. Nu întâmplător Romanul a fost reprezentat atât la Sinodul de la Constanţa (1418) cât şi la cel de la Ferrara-Florenţa (1438-1439), eparhia Ţării de Jos constituind încă de la începuturi nu numai o entitate organizatorică şi confesională, ci şi un recunoscut centru de iradiere ortodoxă în context oriental. De altfel şi şcoala slavo-română înfiinţată pe baza documentului semnat de Grigore II Ghica la 25 decembrie 1747 şi-a desfăşurat activitatea sub îndrumarea nemijlocită a Episcopiei, iar la 1 aprilie 1823, dascălul angajat la şcoala românească de pe lângă Biserica ”Sfinţii Voievozi” este plătit cu 600 lei pe an tot de ierarhul episcopal. Chiar şi după aplicarea Regulamentului Organic, şcoala publică înfiinţată în 1832, la care a funcţionat ca profesor Ioan Nanu, şi-a organizat cursurile sub îndrumarea şi prin grija episcopului Meletie care se afla în scaun la acea vreme. În aceste condiţii nu este de mirare că Episcopia Romanului deţine astăzi una dintre cele mai vechi şi mai valoroase biblioteci din ţară şi un mare număr de creaţii artistice care îmbogăţesc şi conferă originalitate patrimoniului nostru cultural naţional. Printre cele 20.000 de volume aflate aici se găsesc aproximativ 700 de cărţi vechi româneşti, slavoneşti şi greceşti, cărora li se adaugă 91 manuscrise din diferite epoci şi în diferite limbi. Dintre odoare e suficient să amintim icoana Deisis din secolul al XVI-lea, o adevărată capodoperă a şcolii medievale româneşti de pictură pe lemn, Felonul Sfântului Ion Gură de Aur, atribuit stilistic broderiei moldoveneşti din secolele XV-XVI şi marele Epitaf din veacul al XVIII-lea ce reprezintă Plângerea şi punerea în mormânt a lui Iisus. O piesă cu totul deosebită, ce reţine atenţia nu atât prin vechimea cât prin valoarea sa artistică este iconostasul catedralei episcopale, executat în 1805 de pictorul Eustaţie Altini la cererea episcopului Gherasim Clipa Barbovschi. Lucrare monumentală de pictură şi sculptură, realizată cu multă acurateţe şi personalitate expresivă de certă originalitate, îmbrăcând conţinutul iconografiei ortodoxe în formele stilistice ale neoclasicismului occidental.

Niciun comentariu:

Trimiteţi un comentariu