29.06.2009

Clopotele


Motto:
“Prin clopot nu dai veste
Doar unui singur om
Ci zvoană - ’mpărăţită
Ce vine de la Dom”

O privire spre începuturi…
Clopotul este unul dintre cele mai vechi instrumente sonore pe care-l cunoaştem. El s-a născut în vremea străveche, chiar mai înaintea utilizării unui limbaj scris, în vremea când când OMUL a reuşit cu ajutorul focului să facă argila mai durabilă pentru obiectele de uz cotidian şi când un vas a reverberat, lovit probabil. Pasul următor, spre clopotul metalic s-a făcut apoi firesc, în epoca bronzului, când noul material de plămadă pentru uneltele necesare traiului a dus la rezultate mult superioare celor ale lutului. Se obţineau astfel plusuri de durabilitate, eficienţă, iar pentru subiectul nostru în discuţie: o mai largă paletă de sonoritate, influenţată de compoziţia aliajelor, mărimea produsului şi destinările propuse de utilizatori. Şi putem adăuga cu convingere: “Clopotul a fost primul instrument de comunicare de masă”. Cel mai vechi clopot cunoscut în lume este un clopoţel de bronz de cca 8 cm. înălţime, descoperit ca ornament agăţat la şoldul unei persoane înhumate în urmă cu aprox. 3.500 de ani, în timpul dinastiei Yin, perioadă în care clopoţeii sunt cunoscuţi şi utilizati pe scară largă ca amulete la gâtul animalelor domestice (câini, cai) şi ca ornament la harnaşamentul cailor înhămaţi la trăsuri Istoria confirmă utilizarea clopotelor în Asia în urmă cu peste 4.500 de ani. Ştim cu siguranţa dată de izvoarele istorice că, în jurul anului 2.100 î.C., chiar de la debutul epocii bronzului, toate oraşele şi satele din China aveau câte un turn cu clopot destinat anunţării orei, dar care suna la pericolul focului sau inundaţiilor şi alarma la apropierea inamicilor. Există şi o zicală care confirmă unitatea şi coexistenţa de la origini a clopotelor cu templele: ”Dacă spui templu, spui clopot. Fără clopot nu există templu”. Arheologia chineză mai semnalează existenţa a 12 clopote construite cu rol de instrumente muzicale, localizate ştiinţific ca dată de producere în jurul anului 1.160 înainte de Christos, în vremea împăratului Hoang-ti. Aceste prime exemplare invocate pe drumul nostru, sunt expuse la Muzeul Clopotelor din Bejing şi vom vorbi depre ele mai pe larg la învăţăturile/în capitolul despre China. Foarte multe clopote făurite în Epoca Shang – sec. XVIII – XI î.C. sunt expuse ca artefracte de valoare în Muzeul de Istorie Chineză din Bejing şi nu numai. Istoricul Campana(Clopot) are o abordare diferită afirmând: “bronzul este materialul care defineşte cel mai bine sunetul clopotelor; cea mai mare parte a clopotelor antichităţii timpurii provin din cultura asiriană; având în vedere recentele descoperiri arheologice realizate în zona vestică a fostului Imperiu Asirian, pare ca primele bronzuri sunătoare au fost realizate de către vechea populaţie armeană”. Noi cunoaştem un clopot de o formă deosebită – stup de albine - făcut din bronz în Assyria în sec. VIII î.C. În a doua carte a lui Moise din Vechiul Testament, găsim vorbindu-se despre cum să se facă veşmintele sfinţite ale preoţilor (Cap.28:34, 35). Şi din nou arată Sfintele Scripturi că “poalele tunicii marelui preot Aaron erau împodobite cu clopoţei de aur” aşa cum poruncise Domnul lui Moise (Ieşirea,Cap.39: 25, 26). În Palestina, în perioada sec. XIII-X î.C., de exemplu, preoţii făceau să sune câţiva clopoţei atârnaţi de veşminte, pentru a fi protejaţi, credeau ei, de spiritele rele. Contemporani cu Moise, clopoţei au mai fost descoperiţi în siturile preistorice de la Samthavro, Kasbek şi Koban sau în “Camera Comorilor” din Cipru. Iar “clopoţeii pentru cai” menţionaţi de Zaharia (14:20), pe care scria: “Sfânt lui Dumnezeu” - erau ataşaţi pe hamurile cailor pentru a arăta “că din Ierusalim va veni Mântuirea tuturor neamurilor care vor fi nimicite în caz de împotrivire”. Manuscrisele îl prezintă pe Regele David folosind un carillon şi lovind patru clopoţei ca semn de nerăbdare. Mai mulţi clopoţei de bronz dataţi la cca. anul 1000 î.C. au fost găsiţi în palatul babilonian din Nemrod (expuşi actualmente la British Museum). Descoperirile arheologice de la monumentele din Mesopotamia pre-sumeriană, Fenicia şi Egiptul antic, aduc la lumină numeroşi şi feluriţi alţi clopoţei. Regina din Saba îşi însoţea plimbările în zilele toride, apărându-se cu o umbrelă verde, cu mâner de fildeş şi decorată cu clopoţei auriţi. Din când în când, sub bucuria clipei, se învârtea brusc spre locul necunoscut al unui tril de pasăre, sau se apleca să culeagă o floare, şi atunci clopoţeii dau glas . Clopoţei găsim prinşi în harnaşamentele cailor sau ataşaţi la carele de luptă ale oştilor macedonene prezente pe câmpurile de luptă din teritoriile cucerite, sau ornând carul funebru ce l-a purtat pe ultimul drum pe Alexandru cel Mare, clopotele acestuia putând fi auzite de la distanţă, cum ne spune Diodor din Sicilia. Aceste lucruri le cunoaştem prin dăltuirea lor în piatră care a purtat până în zilele noastre această mărturie. Istoria şi folclorul zonei Est – Europa şi al Peninsulei Balcanice ne aduc la lumină informaţii despre utilizarea de către greci a clopoţeilor pe durata sacrificiilor animale pentru zei, cf. Theocrit, sau pentru Serbările lui Bacchus. Grecia şi Roma antică foloseau clopoţeii făcuţi din fier sau bronz, aur sau argint, cu diverse destinaţii. Astfel de clopote se foloseau la Atena pe durata misterelor. Un clopoţel era sunat pentru a anunţa în fiecare dimineaţă deschiderea Pieţei de Peşte (Cf. Strabo, Geogr., IV, xxi). Pentru romani, sunetul clopotului era unul din semnele lui Priap. Copiii romani se jucau cu un clopoţel jucărie, iar la moartea cuiva se plătea o taxă de clopot. Un clopot cu un sunet grav era sunat pe drumul unui criminal spre locul de execuţie. Dansatoarele şi prostituatele aveau costumaţii decorate cu clopoţei în timpurile vechi ale romanilor. Prin clopot se vestea deschiderea băilor publice (Martial, "Epig.", xiv, 161,). Urmând exemplul grecilor şi al Macedonenilor, romanii foloseau clopotele cu destinaţie militară, fie decorând carele de luptă sau ţinuta militară, fie folosindu-i pentru anunţuri şi semnalizări în cadrul taberelor de luptă. Primul împărat roman Augustus (63 î.C.-d. C. 14) suna un clopot la intrarea în Templul lui Jupiter. Au fost găsite piese contemporane acelor timpuri nu doar la Roma ci şi la Pompei, Herculanum sau în Sicilia, şi în morminte din numeroase alte localităţi, ca obiecte funerare. Mai devreme decât grecii şi romanii, Regele Rhesus al Tracilor decora harnaşamentele cailor cu clopoţei. Triburile africane din Niam–Niams, cele aborigene din Australia, dar şi populaţiile caucaziene, pomenesc din timpuri străvechi despre clopote cioplite din esenţe tari de lemn, cum sunt şi cele pe care le folosesc şi astăzi. Populaţiile amerindiene agăţau la gâtul lamelor şi ale altor animale domesticite, clopote făcute din bucaţi de piei tăbăcite şi uscate, cioplite din lemn, iar mai apoi din metal. Ştim astfel despre un exemplar de formă rectangulară, găsit în Peru şi având o vechime de peste 1.000 de ani. La începuturile creştinismului, în catacombele romane, semnalul de adunare la liturghie era dat cu clopoţei, adesea de argint cum consemnează cronicile. Şi mai aproape de timpurile noastre, în teritoriile şi în istoria galilor sau a celţilor se consemnează folosirea clopotelor mici de bronz, obţinute prin turnare, sau a celor de fier făurite prin modelare şi având o formă cu totul deosebită de cea uzuală; clopotele mai erau utilizate de către populaţia ostiacă din Siberia dar şi de către slavi şi finlandezi. ŘÎP este numele unui munte cu o înălţime de 459 m, aflat la 50 km. nord de Praga, cu o surprinzătoare formă de clopot. Pe Řîp s-a oprit legendarul ČEH, întemeietorul de ţară al cehilor. Căutând spre începuturi, vedem aşadar că istoria clopotelor a fost aproape permanent contemporană omului primitiv şi celui din perioada antică pe tot arealul de răspăndire a umanităţii, urmând o dezvoltare tehnologica şi o diversificare a paletei de utilizări, specifice fiecarui nivel de cultura şi civilizaţie. Propunem să oprim deocamdată aici investigarea ariilor de apariţie şi răspândire, şi să continuăm cu enumerarea şi prezentarea unor surse care vorbesc despre clopoţei, clopote, talăngi sau zurgălăi aşa cum au fost acestea create şi destinate a-l însoţi pe om pe “aspra drumului cărare”. Vom pomeni câteva din izvoarele la care am avut acces, prezentând în traducere informaţiile şi sursele aşa cum sunt ele arătate de autori. Aflăm aşadar că: ·Mult după perioada Halaf (4500 – 4000 î.C.) când în Nordul Mesopotamiei se foloseau deja unelte din cupru, în perioada numită “Veacul de Aur al Sumerienilor”, la anul 2.000 î.C., în Regatul din Ur s-au creat adevărate tezaure artistice precum “Coiful de aur al lui Meskalamdung” găsit alaturi de statui, clopoţei şi reliefuri – toate din bronz, în Templul lui Niuhursagin. · O cupă fară picior de inspiraţie asiatică, aducând mai degraba a clopot şi realizată probabil în perioada 2200-2000 î.C. este considerată ca produsă în oraşul Meroe, situat de Herodot pe nilul Superior în inima Africii. Confecţionarea acestui obiect în această arie, este explicată prin transferul cunoştinţelor epocii de bronz din China, realizat de mişcările şi contactele sumerienilor şi al populaţiilor minoiene, ioniene, hitite şi feniciene cu teritoriul egiptean. · Tintinnabula (clopoţelul) a primit adesea o destinaţie sacră. Era folosit în cultul sirianului Asarte unde, de două ori pe an, într-o ceremonie celebră la templul din Hieraple, preotul suna un instrument aerian care producea un sunet sonor şi strident. · În Roma antică, pe durata Serbărilor din luna Mai, Fraţii Arvales faceau apelul prin sunete de clopot. Tot aici, în timpul sacrificiilor animale destinate să obţină de la zei odihna sufletelor, erau sunaţi clopoţei, aşa cum antemergătorii cortegiilor funerare avertizau populaţia pe traseu sunând din clopoţei. · Evreii antici foloseau în sec. VIII-VI î.C. instrumente muzicale de suflat (trâmbiţe şi goarne), precum şi gonguri alături de clopote, cărora le atribuiau o semnificaţie supranaturală; · Fabulistul Avianus ne spune la 160 e.n. că oamenii contemporani cetăţii lui foloseau un “nolam” (clopoţel) pentru a însemna câinii turbaţi; · Clopotele erau zeificate la indienii toda; · Un clopot agăţat de un toiag în forma de “T = crucea în formă de T” este atribuit Sf. Antonie – sfântul egiptean al deşertului, şi servea la alungarea demonilor care duc în ispită; · Egiptul antic îl invoca şi preamărea pe Zeul Osiris cu clopoţei proveniţi din alăturarea unor mici gonguri mult aplatizate. Iar Moise care a fost educat în casta preoţilor din Egipt, a introdus clopoţeii în ceremonialul religiei evreieşti; · Clopoţeii aflaţi pe veşmintele cu care Arhiereii Vechiului Testament intrau în Sf. Sfintelor trebuiau să îndemne “la aducere aminte pentru împlinirea poruncilor şi a legii”; · În mormintele Han de la Mawandui, construite pe vremea împăraţilor Wen Di şi Jing Di (206 î.C.- 9 e.n.), mai precis în cel al Ducelui de Dai, care era cancelar, s-au găsit obiecte mici de metal de strictă necesitate, adică … şi nişte clopoţei de cositor. Aceasta pentru că, în acea perioadă, nu era permisă folosirea vaselor sau instrumentarului de bronz drept obiecte funerare; · Acţiunile de deminare din din anul 2002 din Cambodgia – Provincia Pursat - au scos la iveală două clopote de bronz de cca 60 cm înălţime fiecare, datând din anul 300 î.C. Cu aer de mit şi legendă sau cu existenţă probată prin suport ştiinţific, clopotele, clopoţeii, talăngile sau zurgălăii ne-au însoţit de-a lungul timpurilor, adeseori parte directă a unor foarte diverse activităţi umane, laice sau religioase, nicicând contestaţi ci poate, câteodată uitaţi. Vă propunem, mai departe de investigarea originilor, la o trecere sumară în revistă a unor date lămuritoare despre clopote şi clopoţei, pornind de la: (A) - definiţii date lor de-a lungul timpului în diverse perioade şi dicţionare şi ajungând la (B) - o largă listă de utilizari identificate de noi pentru acestea. A - Definiţii : · DICŢIONAR EXPLICATIV AL LIMBII ROMÂNE: 1.CLOPOT: s.n. = obiect metalic în forma de para, deschis în partea de jos si prevazut în interior cu o limba mobila, care, lovindu-se de peretii obiectului, produce sunete caracteristice. Provine din limba slava veche – klopotû 2.CLOPOTAR : s.m. = -persoana care trage clopotele; -persoana specializată în fabricarea clopotelor. 3.CLOPOTNITA: s.f. = TURN DE BISERICĂ SAU CONSTRUCŢIE în formă de turn (situată lângă biserică) {sau în cimitire}, şi în care sunt instalate clopotele. 4.CLOPOŢEL: s.m. = diminutiv al lui CLOPOT. -clopot mic (cu mâner) care se agită cu mâna (pentru a indica recreaţiile la şcoală, pentru a chema pe cineva sau a anunţa ceva; -cu sau (fără mâner) care se agaţă de gâtul unor animale; -nume dat mai multor plante erbacee cu flori mari, albastre, albe sau roz, în formă de clopot. 5.A CLOPOŢI: vb. = a suna din clopot/el. 6.“A TRAGE CLOPOTELE”= expresie de inspiraţie populară, zicală cu înţelesul: -a curta pe cineva; -a divulga un secret. 7.TALANGĂ: s.f. = clopot care se atârnă la gâtul vitelor şi al oilor; BALANGĂ = sunetul produs de un astfel de clopot. (variante : talanca, balanca). 8.ZURGĂLĂU : s.m. = glob metalic cu una sau mai multe găurele şi cu o bilă la interior, care sună la cea mai mică mişcare sau atingere. Cf. maghiar: zörögeni ·DICŢIONAR ENCICLOPEDIC de simbolică şi biblică creştină – Preot Victor AGĂ – Timişoara, 1935 “CLOPOTELE – introduse prin veacul a şaselea în Apus şi în al nouălea la Răsărit, anunţă începutul serviciilor dumnezeieşti şi dau de ştire creştinilor despre momentele mai însemnate (aghios, apostol, pre acere…), ale serviciilor divine, vestesc trecerea din vieaţă a creştinilor şi pomenirea celor morţi… Clopotele simbolizează vocea lui Dumezeu şi a slujitorilor lui cari chiamă pe credincioşi la rugăciune. Din înălţimea turnurilor ele apar ca nişte păzitoare ale comunităţilor creştinilor…. Inscripţiile vechilor clopote vestesc destinaţiunea lor ocrotitoare, de mântuitoare şi de vestitoare, adeverind cuvintele scripturii: în tot pământul a ieşit vestirea lor… Misiunea li se rezumă în versurile: vivos voco, mortus plango, fulgura frango (pe vii îi chem, pe morţi îi plâng, fulgerele frâng) sau : laudo deum verum, Plebem voco, congrego clerum, defunctos plango, fulmina fugo, festa decoro (Laud pe Dumnezeu cel adevărat, chem mulţimea, adun clerul; îi plâng pe morţi, alung fulgerele, înfrumuseţez sărbătorile) cari sunt inscripţii predilecte pe clopote. În Evul Mediu clopotele erau considerate personaje ale bisericii şi primeau nume de sfinţi. Biserica apuseană a statornicit în timp tragerea clopotelor te trei ori pe zi, astfel: -dimineaţa (din sec. 14) în onoarea Sfintei Preacurata – Aurora creştinătaţii; -la prânz (din sec. 15) în urma războaielor cu turcii pentru alungarea necredincioşilor; şi / sau reculegere la mijlocul zilei; -seara (din sec. 13) la rugăciunea de seară sau ca semn de odihnă şi pentru stingerea focurilor -hora ignem tagere- cum era prescris atunci”. “SFINŢIREA CLOPOTELOR ORTODOXE – se tămâiază în patru părţi spre a însemna, că inimile creştinilor, pe care Clopotul îi chiamă la rugăciune, să fie pline de miresmele virtuţilor; tămâierea alungă demonii, tot răul şi toată necurăţia de la clopote” “CLOPOŢEL : –utilizat în cultul divin pentru a semnaliza momentele mai importante de cult (îngenuncherea, epicleza etc.); –sunarea continuă a clopoţelului de litie(alai); –la ortodocşi, ministranţii clopoţesc mereu înaintea preotului în Ajunul Bobotezei – anunţ de pregătire pentru actul de sfinţenie; –la apuseni – clopoţelul era folosit în alaiuri în faţa preotului care însoţea/aducea cuminecătura unui bolnav, avertisment să se descopere creştinii pe traseu şi să facă închinăciune cu semnul crucii în chip de venerarea sfintei euharistii” ·Mic Dicţionar Folcloric – Autor Tache PAPAHAGI – Ed. Minerva, 1979 “Sunt multe credinţe şi obiceiuri milenare practicate astăzi, dar rostul lor originar e fie parţial, fie total şters pentru multe regiuni si populaţiuni. Iată-ne de exemplu, la aromâni. Ca oriunde există viaţă cărăvănească sau păstorească, şi la ei se puteau constata următoarele particularităţi: 1.Catârul-călăuză al caravanei poartă permanent la gât un clopot de alamă sau de fontă, pe care respectivul cărăvănar nu-l astupă decât atunci când are interes ca să nu fie simţit pe unde trece sau paşte caravana lui. Întrebându-l despre rostul acestui clopot, el îţi va raspunde că fie că e-n mers pe cotite şi împadurite cărări de munţi, fie că e la păscut, caravana cunoaşte sunetul clopotului şi, astfel, nu rătăceste şi nici nu se îndepărtează de catârul-călăuză. 2.În turmele de oi sau de capre, anumite oi sau capre, dar mai cu seamă anumiţi berbeci sau ţapi poartă speciale clopote de fontă sau aramă de diferite mărimi, unele având câte 2-4 limbi una într-alta, iar greutatea celor de aramă, purtate numai de ţapi, atingând uneori şi câteva kilograme. Întrebat, orice păstor îţi va răspunde la fel ca mai sus, dar nimeni nu-ţi va spune că, de fapt, rostul lor e altul… venind din superstiţii străvechi”. ·Dicţionar de teme şi simboluri din literatura română – Autor Doina Rusti, 1998 “Clopot. Simbol al vestirilor solemne, clopotul bisericii reprezintă o măsură a timpului, instituie o legătură emoţională cu sacralitatea, consfinţeşte ieşirea din durată, precede un eveniment de interes general. Prin sunetul sau grav şi amplu se impune în viaţa cotidiană ca un semn al legăturii dintre individ şi lume şi inoculează, în virtutea acestei funcţii, o stare meditativă, adeseori de revizuire a poziţiei pe care omul o are în univers. În literatură, se considera ca simbol prolific, mai cu seamă în poezie; simbol grav, cu sensuri legate de vestirea unor evenimente nenăscute, clopotul este şi semnul unei legături sacre şi este învestit cu atribuţii ritualice; obiect de cult, clopotul mai sugerează un tainic ritual şi un univers ascuns….” ·Inscurtu adunare numerelor după capetile ce s-au aşezat, cu doua limbi – dicţionar român-rus realizat la 1620 în Muntenia (Biblioteca Academiei, pp.83-84) “Cioaie – metal, bronz al clopotelor.” Acest tremen este utilizat şi ca varianta “acioaie” – cu provenienţă din italianul acciajo, sau din latina medievală Azarum sau Azaium (cf. B.P. Haşdeu), aşa cum îl găsim în literatura populară: Mihnea Vodă – Baladă culeasa din Dobrogea de T.T. Burada la 1880: Cu ţeruşii de argint Cum n-a fost nici că mai sînt. Cu matugt de acioi Cum nu se-află pe la noi. ·Dicţionar diabolic – Jacques Collin de Plancy “ … Înainte de a se naşte, omul e vinovat de păcatul pe care l-a comis acum şase mii de ani primul nostru strămoş: botezul ne purifică. Dar nu se ştie cum pot purifica clopotele de un păcat originar; totuşi, nu e permis să se tragă clopotele pentru cineva, înainte de a deveni, prin botez, copil al Bisericii. Această ceremonie, pe care nu oricine o poate înţelege, se practică încă de pe vremea lui Carol cel Mare. Se zice ca o explicaţie a botezului clopotelor ar fi că, în felul acesta, ele îndepărtează pe Satana. Când diavolul îi duce pe cei vânduţi lui la sabat, dacă aude clopotul, e forţat să renunţe….Se spune, de asemenea, că diavolul stârneşte furtuni pe care clopotele le pot împrăştia, cel puţin aceasta este părerea ţăranilor care trag clopotele imediat cum aud tunete şi dacă zgomotul ce îl face clopotul atrage trăsnetul pe biserică şi ea nu arde cu totul, ceea ce a mai rămas din biserică înseamnă că se datorează clopotului sfinţit…”.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu