09.06.2009

O povestioara trista dar frumoasa.....


Dedicat tuturor mamelor plecate departe în zări pentru o viaţă mai bună pentru copiii lor . Fluturele îşi bătea-n joc grăbit aripile pe floarea încoronată timpuriu ca o infantă nurlie. N-apucă să-şi zvânte trupul subţiratic şi moale că simţi cum lăcaşul binecuvântării sale se clatină din răsputeri şi zboară arcuit. Zbură şi el, speriat de moarte, căutându-şi ascunziş dup-o cortină de iederă cocoţată pe peretele de răsărit al casei acarului din gara Ciulniţa.Copilul acarului smulsese floarea să umple cu ea gura ştirbă a unei vaze goale din camera care aştepta ca un receptacul parfumul suav al mamei plecate dincolo de ţărmul mării, acolo unde izvoarele, râurile şi fluviile sunt prea subţiri să ducă-n unde sticle pline de scrisorele cu rânduri pitice. „E iar Crăciun!”. Şi omul de zăpadă râdea negru din cărbuni, cu nasul lui degerat. „O să-i placă şi ei, pentru ea râde-aşa tembel...”. Amintiri. Gânduri rostite înainte de faptă. Acarul Adam se-ntorcea seara, obosit şi mânios, dar chipul copilului îl înveselea şi brusc o foame de lup îi zvârcolea pântecele. „Ei, uite, ţi-am adus păsăruica aia, să nu mă mai baţi atâta la cap. Ian’ te uită, cu colivie, cu seminţe îngrăşate special. Uite ce mărgeluţe de ochişori are şi cu creasta aia zici că-i pupăză! Ia-o, să ai grijă de ea şi să nu mă mai cânţi atâta la cap!” „Eu nu vreau o pupăză de papagal, eu vreau o ciocârlie!” „N-au ciocârlii la hipermarket, tată, ce să facem acum?” „Vreau o ciocârlie! Prinde-mi tu una!” „Ce să facă tata? O să mă dau de trei ori peste cap, mă fac vultur şi-ţi prind ciocârlia. Da’ mai ai un pic de aşteptat.” Luni şi marţi, miercuri cu joi, vineri, sâmbătă zburau ca un stol de vrăbii speriate şi paşii visaţi se auzeau doar în ecoul ideii care şovăia să devină cuvânt. „Tată, ce-i aceea o mediană?” „Iar asculţi toate bazaconiile?” „Ne-a zis la şcoală.” „Altă bazaconie... Mediana e scara noastră cu care ne urcăm în pod, ce, n-ai văzut-o pân’ acum? Ia hai să ducem mediana după casă !” Depărtarea e mută. Acarul s-a îngrăşat, părul i s-a rărit şi-l apucă uneori durerea de spate. Dar a-nvăţat să râdă. Îşi stropeşte grădina cu jind şi pune castraveţi la borcan. Copilul avea acum tuleie şi trupul lui de adolescent e zvelt şi tare ca un copac crescut în pământ reavăn. „Mai ştii când m-ai întrebat dacă pisica mănâncă balene?” „Ei, tată, pe-atunci credeam că din sămânţa pitulată-n pământ pot creşte case cu oameni în ele. Ha-ha-ha, seminţe de case...Ha-ha...Mai ştii? E târziu de-acu’. Trebuie să plecăm. Cine mai crede-n fluturi?” Ceaţa dimineţii încă nu se risipise. Era deasă şi grea ca o organza argintie. Învăluită-n aerul lăptos, o siluetă de femeie pătrunse-n odaia mică, plină de firide luminate tremurat. Atinse cu mâna, într-o mângâiere uşoară, fruntea netedă a tânărului, descoperind-o de sub părul auriu. Îi privea chipul de adonis, liniştit ca o apă neîncepută şi-i asculta respiraţia regulată şi uşoară ca boarea dimineţii. Dormea. Părea să se înalţe, ca şi cum trupul său şi-ar fi pierdut greutatea.Noaptea era adâncă şi senină. Căldura zilei se ghemuise-n pământul care dogorea uşor. Sorbind cu sete aerul aureolat, îl filtra acum, aruncând odată cu el miresme jilave de muşchi înflorit şi regina nopţii. „M-am întors”, răsună trist vocea fantomatică, la fel ca stăpâna ei anonimă. „Ştiam”, răspunse el şi pleoapele i se mişcară uşor prin somn. „Te-am văzut tot timpul.” „Am întârziat... Uite, astea-s pentru tine şi astea pentru tata. Cronotopi.” „Clepsidre...? Ce să facem cu clepsidrele? Nu mai avem nevoie de ele...” „Am mărunţit toţi bolovanii, toate pietrele, stâncile, zidurile, şi tăcerea, şi durerea, şi zâmbetele, şi cuvântul, raza şi iarba, păsările şi corbii, şi cerbii, şi fluturii, totul...” „Şi inima?” „Inima nu. Nu pot. Ah, de câte ori n-am strivit-o între Scylla şi Caribda, în uragane şi-n cânturi de privighetori, în goana cailor mauri şi-n fierăria patimii. Dar a ieşit întotdeauna învingătoare. Crede-mă, am vrut să...” „Nu e târziu. Trăieşti.” „Ţi-am adus şi flori. Nu te bucuri?” „Pe tine te-am dorit întotdeauna. Am tânjit după dragostea ta ca florile astea fără rădăcini după seva plină de viaţă. Te-am purtat în gândul meu zi de zi ca un cal care-a îmbătrânit, dar n-a uitat drumul spre casă. Pâinea mi-a fost rugăciunea pentru tine... Când ai plecat ai uitat să tai cordonul ombilical.” „Ţi-am adus o ciocârlie. Nu mă-ntreba cum. Uite, am prins-o, e-n colivia asta.” „Ciocârlia ta e moartă. Nu trăieşte decât în soare, laolaltă cu vulturii. Când visam ciocârlia, ştiam că eşti bine.” „Mă urăşti?” „Niciodată. Întotdeauna te voi iubi, eşti parte din fiinţa mea. Tata vrea să plecăm departe de-aici şi de lume. Nu e târziu, vino cu noi....” „Şi clepsidrele?...” Zorile se iviră înrouraţi şi roşietici ca buzele unei fecioare. Poarta era deschisă şi scârţâia uşor în bătaia vântului. Iedera atârna uscată ca îmbrăţişarea unei muribunde. Uşa camerei de la catul unu rămăsese deschisă la perete şi lumina se-ntindea leneş şi drept din fereastră până-n holul pardosit cu lemn stacojiu peste care vântul aşternuse un strat gros de nisip.O floare îşi odihnea coroana palidă pe perna care păstra caldă încă forma unui cuib... Un fluture îşi rătăcise zborul prin camera pustie....

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu