05.01.2010

Lectura apostolică din Duminica a XXX-a după Rusalii


Arhimandritul Ioil Konstantaros,
Predicator
al Sfintei Mitropolii de Driinupole, Pogoniani şi Koniţa:
Lectura apostolică din Duminica a XXX-a după Rusalii

(Efeseni 4,1-7)

Epistola către Efeseni este şi ea o epistolă a captivităţii. Adică este o epistolă de Dumnezeu insuflată pe care predicatorul lumii a scris-o fiind închis în temniţa din Roma pentru iubirea şi slava Domnului Iisus.

Ca un adevărat apostol şi autentic lucrător al Sfintei Evanghelii, se nelinişteşte ca nu cumva credincioşii, cărora le-a propovăduit şi L-a predat pe Hristos, să îngăduie să existe între ei tulburări şi schisme, ci "să se nevoiască a păzi unitatea Duhului, întru legătura păcii"( Efeseni 4, 3).

Aceasta este cea mai mare prioritate: unitatea Duhului. Toate harismele slujesc acestui scop principal, când desigur funcţionează corect şi nu "antagonist". Când funcţionează spre zidirea Trupului Bisericii, iar nu egoist. Deoarece într-adevăr toţi constituim, trebuie să constituim, "un singur trup". Un singur "Duh" să dăruiască viaţă şi să conserve acest trup duhovnicesc. "O singură nădejde" să avem toţi cei care am fost chemaţi de Dumnezeu. Nădejdea cuceririi Împărăţiei Lui, care nu este alta decât Biserica Lui Triumfătoare. Şi, fireşte, nimeni nu poate să devină membru al Bisericii Triumfătoare în cealaltă viaţă, dacă mai întâi nu este un adevărat şi conştient membru al Bisericii noastre Luptătoare în această viaţă.

De altfel, Unul singur este Domnul. Una singură este credinţa care ne uneşte. Unul singur este Botezul pe care l-am primit. Unul singur este Dumnezeu şi Tatăl nostru, care stăpâneşte peste toţi credincioşii şi a Cărui putere se revarsă prin intermediul membrilor Bisericii şi Care locuieşte în noi toţi. De aceea, deci, trebuie să fim cu toţii una.

Şi, fireşte, toate acestea se dobândesc prin harul lui Dumnezeu mai înainte de toate, dar şi atunci când noi credincioşii păşim "în chip vrednic de chemarea noastră". Adică într-un mod vrednic de înalta chemare cu care am fost chemaţi de către Dumnezeu.

Această stare binecuvântată presupune numaidecât o luptă duhovnicească conştientă şi susţinută. Luptă şi cultivarea virtuţii smeritei cugetări, blândeţea, răbdarea, iar în mod deosebit prin puterea iubirii, unul să poarte neputinţele celuilalt.

Şi dacă astfel trebuie să stea lucrurile şi astfel să se întâmple, din nefericire însă, în astfel de lucruri şi în complexa viaţa de zi cu zi pe care trăim, ne încredinţăm cu amărăciune că se întâmplă ceva diferit. Vedem că atunci când domneşte unitatea se împart atâtea binecuvântări, dar uneori noi o gonim, poate ireversibil, deoarece uităm de chemarea noastră. Uităm că unitatea nu vine "ca prin magie", ci presupune împuţinarea patimilor noastre. Este nevoie de curăţirea spinilor şi a răutăţilor noastre şi este necesar să punem ca bază a comportamentului nostru şi în genere a vieţuirii noastre virtutea smeritei cugetări, care va face sufletul nostru mai îngăduitor şi în principal mai capabil să primească harul dumnezeiesc.

De foarte multe ori pretindem de la cei "mari" ai popoarelor să arate prin fapte ceea ce noi înşine refuzăm să împlinim înăuntrul familiei noastre sau în spaţiul limitat al activităţii noastre. Cât de minunat ar fi însă, dacă în paralel cu "înaltele noastre pretenţii", "am săpa" înăuntrul conştiinţei noastre şi am începe să forjăm eul nostru cel rău.

Să subliniem acum că în aceste teme ale Bisericii, în principal în acest domeniu, este nevoie de această îndrumare pe care ne-o descrie dumnezeiescul Pavel? Într-adevăr, dacă aruncăm o scurtă privire asupra tulburărilor şi neliniştilor din interiorul Bisericii, dacă vom studia apoi pricinile dramaticelor schisme şi ale demonicelor erezii, ne vom încredinţa că toate au fost provocate pentru că unii dintr-un egoism fără măsură nu au păşit "în chip vrednic de chemarea cu care au fost chemaţi", cu consecinţa de a trage după ei şi pe partizanii lor şi de a se despărţi în felul acesta de unitatea Bisericii şi de legătura păcii, care se exprimă atât de natural în unitatea noastră liturgică şi cultică în mod deosebit.

Fraţii mei, într-adevăr constituie un mare adevăr expresia unui sfânt contemporan, care tâlcuind lectura noastră apostolică de astăzi, printre altele sublinia: "Biserica nu se teme de păcat (a greşi este omeneşte). Biserica se teme de dezbinări şi de schisme, care au ca bază demonicul egoism".

De altfel, trâmbiţa de aur a Bisericii noastre, Sfântul Ioan Gură de Aur, a trâmbiţat într-o omilie asemănătoare: "Atenţie! Schisma nu o poate spăla nici chiar sângele mucenicesc".

Să dea Dumnezeiescul Întemeietor al Bisericii noastre să rămânem neclintiţi în unitatea Duhului, întru legătura păcii, dar şi ca toţi cei care se află în stări de schismă şi de erezie, adică schismaticii şi ereticii, să se întoarcă repede în unica noastră Biserică Ortodoxă Luptătoare. Amin.

(traducere din elină de monahul Leontie)

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu