18.01.2010

Sfântul Ioan Colibaşul



MITROPOLITUL AUGUSTIN KANDIOTIS:
OMILIE LA

SFÂNTUL IOAN COLIBAŞUL
15 ianuarie

Iubiţii mei, cine este atent în biserică, se foloseşte din toate. Astăzi, 15 ianuarie, să învăţăm de la sfântul sărbătorit, de la Sfântul Ioan Colibaşul. Este cel mai bun dascăl; nu atât prin cuvintele lui, cât prin viaţa lui.

***

La începutul veacului al V - lea după Hristos, în Constantinopol, trăia o familie de viţă nobilă şi bogată, Eutropie şi Teodora. Soţul avea o mare dregătorie, era senator, iar Teodora era din primele femei ale Bizanţului. Aveau trei copii. Primii doi deveniseră ofiţeri. S-ar fi aşteptat ca şi cel mai mic, Ioan, să apuce un drum asemănător. Însă Dumnezeu a aprins foarte devreme în inima lui focul iubirii Sale. Ca dovadă, preferinţele pe care le avea; deoarece de mic, copilul arată care îi va fi drumul său. În fiecare duminică era primul la biserică, cu totul afierosit Marii Taine a Dumnezeieştii Liturghii. Şi din toate cărţile el iubea Evanghelia. Grăitor este şi următorul fapt.

Atunci Evanghelia, ca şi toate cărţile, erau greu de găsit; nu ca acum. Însă micul Ioan nu voia să o asculte doar în biserică; voia să o aibă sub capul său, precum Alexandru cel Mare îl avea pe Homer. A cerut deci de la mama sa să îi facă rost de o Evanghelie şi, în ciuda cheltuielilor, dorinţa lui a fost împlinită.

Astfel, prin studiul Evangheliei, flacăra iubirii faţă de Hristos se înteţea din ce în ce mai mult. Şi a crescut încă şi mai mult, atunci când prin casa lor a trecut un sfânt pustnic. Aparţinea faimoasei Mănăstiri a Achimiţilor (sau Neadormiţilor) din Bitinia. Acolo, la orice oră ai fi mers, fie dimineaţa, fie la prânz, fie seara, fie la miezul nopţii, auzeai psalmodii; nu înceta cântarea adusă lui Dumnezeu. Cum? Făceau slujbe în schimburi. Precum în posturile de gardă de la frontiere soldaţii păzesc zi şi noapte, şi precum în marile fabrici şi întreprinderi, muncitorii lucrează continuu în schimburi, aşa şi în această mănăstire, călugării aveau schimburi; niciun minut nu înceta doxologia adusă lui Dumnezeu. Era o mănăstire cu program strict.

Acolo a vrut să meargă Ioan. Dar pentru că părinţii lui, cu toate că erau evlavioşi, nu i-ar fi îngăduit, într-o zi a fugit pe ascuns.

Toţi aveţi copii, puteţi să vă închipuiţi întristarea părinţilor lui. Când s-a înserat şi el nu mai apărea, mama şi tatăl au ieşit afară neliniştiţi strigându-l pe nume. În zadar. Toată noaptea nu au dormit. Dimineaţa au ieşit iarăşi. Tatăl, senatorul, a trimis oameni; au căutat în dreapta, în stânga, pe drumuri, în port, în munţi şi în prăpăstii. Nimic. Şi durerea lor era mare, plânsul de nedescris.

Şi Ioan? El şi-a aflat adăpost în mănăstire. Şi în ciuda tinereţii lui a fost primit, deoarece arăta osârdie. Părăsise bunăstarea pentru a trăi pustniceşte. Este emoţionant cum îl ruga pe egumen: „În numele Dumnezeului celui în Treime fă-mă călugăr chiar astăzi; am o mare dragoste şi mă grăbesc să port schima îngerească". Aşa l-au primit. Şi acest tânăr i-a întrecut pe toţi ceilalţi.

Au trecut aşa şase ani. Dar ce este glasul conştiinţei! Înăuntrul său ca un vierme îl rodea o mare durere şi nu-l lăsa să se liniştească. Era neliniştit, deoarece plecase din casă fără permisiunea părinţilor săi, care atât de mult îl iubeau. Şi simţea asta ca pe o greutate. De aceea, fără a părăsi viaţa călugărească şi a încălca jurământul său faţă de Hristos, s-a hotărât să se întoarcă în casa sa. Şi într-o zi, după ce a luat binecuvântarea egumenului şi a întregii obşti, a pornit. Înaintat de acum în ani şi necunoscut din pricina ascezei, iată-l că păşeşte spre casa părintească. Pe drum întâlneşte un cerşetor. Îşi scoate hainele şi i le dă şi poartă el zdrenţele aceluia. Cum se apropia de casă inima parcă-i sărea din piept.

A bătut în poartă. Câinii au lătrat. Au ieşit slujitorii stăpânului. Dar cum să înţeleagă că sub acest zdrenţuros şi desculţ şi nepieptănat era Ioan, iubitul fiu al stăpânilor lor? Nici tatăl, nici mama lui nu l-au cunoscut!

Să nu vi se pară ciudat. Îmi amintesc că eram mic când au venit în satul meu din Asia Mică acei copii care se luptaseră ajungând până la Ankara. S-au întors scheletici, vrednici de milă şi cu totul ticăloşiţi; nu-i recunoşteam nici noi, sătenii lor. Când omul trece prin robii, necazuri, răutăţi în lagăre, ajunge un zdrenţuros, pe care nu-l recunoaşte nici mama lui. Aşa şi pe el, după nevoinţa ascezei. Nu l-au recunoscut nici mama lui, nici tatăl lui. L-au compătimit însă. Şi-au arătat dispoziţia de a-i oferi ospitalitate. Şi nu provizoriu; i-au propus să rămână pentru totdeauna în casa lor. Dar el s-a mulţumit să-i facă o colibă în colţul curţii lor, şi acolo să rămână, în timp ce ceilalţi treceau prin faţa lui cu aroganţa bogăţiei. De aici s-a numit Colibaşul. Şi a rămas ani acolo, ca şi Lazăr din pildă la poarta bogatului (vezi Luca 16, 19-21); dar acesta de bunăvoie, prin vrerea sa.

În această perioadă nimeni nu l-a bănuit. Şi slujitorii, care altădată îl avuseseră peste ei, acum, de multe ori îşi băteau joc de el. Părinţii, desigur, îi ofereau toate cele necesare. Dar el nu le păstra. Le dădea săracilor şi el însuşi trăia o viaţă mai aspră. Da, mai aspră ca înainte! Pentru că există şi în societate oameni care trăiesc mai aspru decât trăiesc călugării.

După ce au trecut trei ani, îi venise de acum vremea sfârşitului. Domnul l-a înştiinţat... Să plece aşadar din această lume şi să nu afle părinţii lui nimic? Considera asta greu de purtat. De aceea, într-o zi, a chemat-o la colibă pe mama lui şi i-a zis:

- Mă duc, plec.
- Pleci? Şi unde te duci?
- Într-o călătorie îndepărtată, foarte îndepărtată. În puţin timp nu voi mai fi pe pământ. Vreau aşadar să vă mulţumesc pentru ospitalitate şi să vă las un dar, ca să vă aduceţi aminte de mine.

Şi cu mâna tremurând, cu ochii înlăcrimaţi şi inima bătând, a scos din rasa lui săracă Evanghelia sa. Doar ce a văzut-o, mama a recunoscut-o şi i-a spus:

- Aceasta este a copilului nostru, a lui Ioan. Noi i-am dat-o.
- Eu sunt Ioan.
- Tu eşti Ioan?...

A avut loc o scenă de nedescris. Mama, recunoscând Evanghelia, şi-a recunoscut copilul. Plângea aceea, plângea şi el. Era o scenă emoţionantă. Aşa a închis ochii Ioan în această lume, iar sufletul său a zburat în ceruri. Casa lui l-a plâns, dar s-a şi bucurat că le-a destăinuit marea taină. Sfântul său trup însă a rămas pe pământ şi a devenit izvor de tămăduiri şi de minuni.

***

Va veni o zi când această istorie emoţionantă va deveni film. Iată teme frumoase pentru cinematograf, nu teme murdare. Dacă aceasta ar deveni operă cinematografică, nu va rămâne nicio inimă nemişcată şi niciun ochi neînlăcrimat.

Fraţii mei, termin. Ce ne învaţă Sfântul Ioan Colibaşul? Trei lucruri. Primul: că în acei ani exista evlavie nu doar în casele săracilor, ci şi în casele boierilor. Din case de senatori şi demnitari ieşeau sfinţi. În felul acesta Bizanţul a devenit farul Răsăritului şi Apusului. Acum evlavia a rămas doar în casele săracilor. Dacă n-ar fi existat binecuvântata sărăcime, nu am fi avut nici preoţi, nici psalţi, nici biserici, nici mănăstiri, nimic. Însă în anii aceia statul era creştin. Aşadar o învăţătură este că din casele boiereşti ieşeau sfinţi.

A doua învăţătură este măreţia milosteniei. Imaginaţi-vă, ca atunci când zdrenţărosul a bătut în poarta senatorului, acesta să-l fi gonit! Ar fi izgonit comoara lor. Ei însă au avut grijă de el ca de un străin; astfel şi-au găsit copilul. Şi noi, atunci când ne bate în poartă un străin, nu ştim ce se ascunde. Sub hainele-i rupte, sub omul îndurerat, este însuşi Hristos. El a spus: „Întrucât aţi făcut unuia dintre aceşti fraţi ai Mei foarte mici, Mie Mi-aţi făcut" (Matei 25, 40).

Şi a treia învăţătură este: ce valoare are Evanghelia. Dacă n-ar fi existat aceasta, nu ar fi existat Ioan. Ţinea în mâini Evanghelia şi aceasta i s-a făcut călăuză în viaţă.

Părinţi, care mă ascultaţi, luaţi o Evanghelie copilului vostru. Nu vă va costa 500 de galbeni ca atunci. Astăzi este ieftină. Ia o Evanghelie, scrie pe ea câteva cuvinte scoase din inima ta şi dă-o copilului tău să o citească. Îţi spun: tu vei muri într-o zi, vei merge în pământ şi vei deveni ţărână, dar copilul tău o va păstra ca pe cel mai preţios dar.

Evanghelia este temelia societăţii, rădăcina oricărei reuşite înalte. Ea e puterea care luminează, încălzeşte, electrizează. Ea şterge lacrimile şi mângâie, ea arată cerurile, ea naşte eroii. Evanghelia a născut şi pe Ioan Colibaşul, pentru ale cărui mijlociri fie ca Dumnezeu să ne miluiască pe noi toţi. Amin.

+ Episcopul Augustin

(Omilia Mitropolitului de Florina, Părintele Augustin Kantiotis, rostită într-o biserică din Athene pe 15 ianuarie 1960 )

(traducere din elină: monahul Leontie)

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu