02.02.2010

Premizele Biblice ale erorilor papalităţii


PREMIZELE BIBLICE ALE ERORILOR PAPALITĂŢII
de Pr. Prof. GRIGORIE T. MARCU

Nu există premize biblice ale erorilor papalităţii, aşa cum nu există acoperire revelaţională obiectiv valabilă pentru greşelile ereziarhilor tuturor vremurilor.

Afirmaţia aceasta este ortodoxă şi formularea ei, absolut corectă. Biserica noastră nu poate renunţa la nicio iotă şi nicio cirtă din ea, fără să se expună primejdiei de a aluneca pe povîrnişurile prăpăstioase ale căilor bătătorite de eterodocşi, fără a cădea în ireparabila greşeală de a consimţi să cadă la tranzacţii oneroase asupra depozitului de credinţă pe care l-a moştenit de la Mîntuitorul Hristos, şi pe care l-a formulat (definit), conservat şi apărat cu atîta înţelepciune şi dîrzenie vreme de aproape două milenii.

Şi totuşi, vorbim şi noi, creştinii ortodocşi răsăriteni, de premizele biblice ale erorilor papalităţii şi ale altor comunităţi creştine ieşite din făgaşul tradiţional al Bisericii celei una. De fiecare dată, însă, însoţim acest fel de a vorbi de precizarea expresă că ceea ce numim, în virtutea obişnuinţei, premize ale erorilor eterodocşilor, sînt „premize" numai întrucît au fost ridicate la acest rang şi calificate ca atare de cercuri teologice-bisericeşti care zac în afara Ortodoxiei. În realitate, aceste „premize" sînt simple pretexte de evadare doctrinară din limitele Revelaţiei divine împărtăşită oamenilor, menite să camufleze lipsa de concordanţă a unor formulări dogmatice inovatoare, de dată tîrzie şi de obîrşie dubioasă, cu învăţătura lui Hristos, atîta cît este ea consemnată în scripturile inspirate.

Inovaţiile doctrinare în numele cărora a fost sfîşiată unitatea Bisericii creştine nu pleacă de la Biblie, nu-şi au izvorul în ea, nu Biblia este aceea care ar fi dat impulsul formulării lor. Dacă era altfel, este neîndoios că s-ar fi sesizat de mult creştinătatea cea oarecînd una şi ar fi procedat în consecinţă, valorificînd aceste impulsuri de dogmatizare în deplinătatea ei. Roadele acestui supliment de dogmatizare ar fi intrat, normal, în patrimoniul doctrinar al întregii creştinătăţi şi Biserica lui Hristos ar fi fost cruţată de calamităţile cutremurelor care i-au zdruncinat cu atîta violenţă cele douăzeci de veacuri de existenţă instituţională.

Faptul că tocmai ramura apuseană a Bisericii creştine - şi mai ales ea - manifesta ciudată predilecţie de a făuri periodic dogme noi, trebuia să dea loc la nedumeriri, cum s-a şi întîmplat, trebuia să stîrnească luări de poziţie şi proteste pe cît de energice, pe atît de justificate, - cu atît mai vîrtos cu cît ceea ce se dogmatiza în Apus, ţintea nu la o cît mai deplină preamărire a lui Dumnezeu, ci la îngroşarea inadmisibilă a gloriei papilor Romei.

Fripţi de arşiţa duhului pustiitor al stăpînirii de multe, episcopii Romei au pierdut, cu vremea, orice fărîmă de cuviinţă creştinească, de umilinţă apostolească şi de măsură omenească, transformîndu-se în purtători exclusivi ai puterii celor două săbii, auto-învestindu-se cu prerogativa hulitoare de atotstăpînitori, pe pămînt şi în cer[1]. Revendicînd zgomotos pentru sine monopolul conservării şi dezvoltării doctrinei creştine, papalitatea procedează simultan la despuierea ocîrmuirii sinodale bisericeşti şi a stăpînirii lumeşti de atribuţiile cu care le-a înzestrat Dumnezeu, prin Fiul Său. Vremurile smolite ale Evului-Mediu stau mărturie despre reuşita vremelnică a ofensivei de aşezare a papalităţii pe scaunul cel mai de sus al ierarhiei valorilor umane. E epoca în care imperialismul papal invadează, triumfător, istoria continentului nostru. Regii şi împăraţii tremură înaintea papei şi păşind umiliţi, pe jos, îi duc calul de frîu: coroanele lor sînt în mîinile lui, el le distribuie şi tot el le doboară de pe creştetele celor care cutează să schiţeze cel mai mic gest de semeţie sau independenţă personală. Pe recalcitranţi, îi nimiceşte dezlegînd pe supuşii lor de jurămîntul de fidelitate ce-l datorau deţinătorilor puterii de stat.

O atît de nemăsurată putere, concentrată în mîinile unui singur om, trebuia pusă la adăpost de capriciile şi surprizele vremurilor schimbăcioase. Sinodul de la Vatican a purtat grijă de acest lucru. Condiţiile dubioase în care a fost dogmatizată la 1870 infailibilitatea papei, interesează mai puţin la acest loc [2]. Fapt este că prin definiţiile acelui sinod de pomină, episcopul Romei devine de drept ceea ce se înverşunase a se arăta prin toate manifestările sale de pînă atunci: „summus episcopus", vicarul lui Hristos pe pămînt. Cînd vorbeşte el ex cathedra, orice replică devine nulă şi neavenită. „Roma locuta, causa finita". Practic, orice viitor sinod ecumenic devine inutil.

De-acum înainte, tot ceea ce poate furniza un simulacru de justificare nemăsuratului orgoliu al papalităţii imperialiste, va fi pus la contribuţie în scopul sprijinirii şi întăririi voinţei sale de putere nelimitată. Biblia însăşi va fi solicitată - şi obligată - să motiveze, retrospectiv, pasiunea inovatoare a papalităţii.

Această procedură poate apărea ca neomenoasă şi scandaloasă în faţa conştiinţelor creştineşti de toate confesiunile - cea romano-catolică inclusiv -, dar nicidecum inadmisibilă şi infructuoasă mai ales, din clipa în care papalitatea deţine, prin definiţie sinodală, plenitudinea magisteriului învăţătoresc, iar Comisiunea biblică a Vaticanului veghează ca tot ceea ce este defavorabil Sfîntului Scaun să fie taxat şi înfierat ca fals. Elasticitatea textelor biblice - cum dovedeşte istoria bisericească - a încurajat pe toţi ereziarhii să-şi acopere cu autoritatea scripturilor inspirate, interpretate tendenţios, vătămările pricinuite de ei integrităţii şi curăţiei învăţăturii de credinţă a Bisericii lui Hristos.



[1] Papa Ioan VIII (872-882) afirma că împăraţii n-au să comande pontifilor romani, ci să asculte de ei (subesse, non praeesse). „Noi declarăm, afirmăm, definim şi pronunţăm că este o necesitate de mîntuire pentru fiecare făptură omenească, de a fi supusă pontifului roman" - spunea papa Bonifaciu VIII (1294-1303), în faimoasa bulă „Unam sanctam". Înainte de el, încă, începînd din veacul XI, s-a precizat teza papală care atribue „urmaşului" Sfîntului Petru puterea politică asupra întregii creştinătăţi. Papa Grigorie VII Hildebrand (1073-1085) a dezvoltat această teză, cu prilejul depunerii lui Henric IV. În aceeaşi vreme, un document de origine obscură, „Dictatus papae" - atribuit pe nedrept, se pare, lui Grigorie VII, reflectînd în orice caz concepţia lui cezariană - stabileşte doctrina „teocratică" astfel: Numai papa dispune de însemnele regalităţii; numai el are dreptul de a depune pe împăraţi, de a numi şi depune pe episcopi, fără a convoca sinodul; alegerea lui canonică îl aşează pe papă automat în rîndul sfinţilor; Biserica romană n-a greşit nicicînd şi nu va greşi niciodată; papa are dreptul de a dezlega pe supuşi de jurămîntul lor de credinţă faţă de principii răi, etc. Papa Inocenţiu III (1198-1216), al cărui pontificat a fost o adevărată „papocraţie", a aplicat această doctrină în toate statele creştine. În Biserică, Inocenţiu III nu s-a mai mulţumit cu titlul de „vicar al Sfîntului Petru" - socotit suficient chiar de ambiţiosul Grigorie VII -, ci a adoptat făţiş pe acela de „vicar al lui Dumnezeu" (vice Dei). „Papa posedă cele două săbii; el păstrează pentru sine pe cea spirituală şi o dă împăratului pe cea temporală". - scria Le Miroir de Souabe pe la 1275. Într-un discurs rostit înaintea sinistrului papă Alexandru VI Borgia (1492-1503), Leonillo Chieregato făcea această comparaţie între cele două săbii: „Prima e folosită de Biserică (de papa); a doua, de principi, pentru Biserică (pentru papa), însă după bunul plac al Suveranului Pontif". „Suveranul Pontif nu ştie nici el pînă unde se poate întinde puterea sa supremă"; el este „vice Dei, universalem jurisdictionem habet in toto orbe", - scria canonistul papal Agostino Trionfo, general al ordinului călugărilor augustinieni (într-o lucrare publicată la Roma, în 1582). Ritualul de încoronare a papilor cu celebra tiară - dublată de Bonifaciu VIII şi triplată de Benedict XII (1334-1342) - prevede, printre altele, următorul ceremonial: cardinalii şi episcopii trebuie să îngenuncheze înaintea noului papă şi să-i spună: Tu eşti părintele prinţilor şi al regilor, rectorul universului, vicarul Mîntuitorului nostru!
Cardinalul iezuit Robert Bellarmin (1542-1621) a fost acela care - în vremurile mai noi - a îndeplinit oficiul de teoretician al pretenţiilor papalităţii. Cu toate că teza sa a fost mult îndulcită faţă de ceea ce susţineau antecesorii săi - Bellarmin apărînd numai puterea indirectă a papilor - pretenţiile sale au fost socotite inacceptabile de către marele Bossuet (1627-1704) şi combătute viguros. „Socotesc - spunea el - că Biserica poate folosi toate mijloacele pe care Hristos i le-a dat, ca să-şi îndeplinească misiunea ei; însă aceea că ea ar putea utiliza toate mijloacele imaginabile, eu o neg... Numai lui Hristos însuşi trebue să-I cerem să ne facă cunoscute mijloacele pe care le-a pus la dispoziţia Bisericii... Ori, nici Mîntuitorul, nici Apostolii n-au menţionat pretinsul drept pe care-l reclamă noua şcoală teologică (scil.: iezuită), pe seama papei... Aşadar, Biserica nu poate revendica dreptul de a scutura jugul regilor şi de a tulbura (în original: exciter) pe oameni". Vezi lucrarea de colaborare (anonimă) Ce qu'on a fait de l'Eglise. Etude d'histoire religieuse, avec une humble supplique a Sa Sainteté le Pape Pie X. Ed. 9, Paris, Alcan, 1912, pp. 4-13.

[2] Convocat la 29 iunie 1868 de papa Pius IX (1846-1878), sinodul s-a întrunit la Vatican, în 8 dec. 1869, numărînd iniţial 743 participanţi. În 13 iulie 1870, infailibilitatea a fost pusă la vot. Din 601 membri, 451 au votat pentru, 88 contra, iar 62 pentru, cu restricţii (placet juxta modum). În 18 iulie 1870, la şedinţa finală, nu au mai participat decît 535 membri, din care doi au votat contra. Exact în acea zi, Franţa a declarat război Prusiei. Papa s-a folosit de acest prilej, pentru a întrerupe şedinţele sinodului.
Pentru desfăşurarea pe placul papei a lucrărilor acestui sinod, s-au făcut din vreme „pregătirile" trebuincioase. Vaticanul era informat că infailibilitatea va stîrni furtuni de proteste. Cardinalii Rauscher şi Scwarzenberg, în numele unui grup de episcopi adversari ai dogmatizării infailibilităţii, care reprezentau optzeci de milioane de romano-catolici, au prezentat papei Pius IX o întîmpinare în acest sens. Ea a fost respinsă cu dispreţ. Acelaşi papă a dat ordin ca în perioada de desfăşurare a sinodului, episcopii să nu permită tipărirea niciunei publicaţii. În schimb, iezuiţi grupaţi în jurul revistei „La Civilta Catolica", deţineau monopolul cuvîntului. În plin sinod, episcopul de Agram a fost redus la tăcere cu metode brutale. Poliţia papală a primit ordin să aresteze şi să arunce în închisoare pe secretarul unui episcop armean, care protesta prea făţiş împotriva infailibilităţii. Şefii opoziţiei erau canonicul bavarez Döllinger, episcopul Maret, episcopul Dupanloup (Orleans), Hefele (Rottenburg) şi Strossmayer, episcop croat, cel mai influent şi mai elocvent dintre toţi. În fruntea majorităţii se afla episcopul Manning (Westminster), supranumit „il diavolo del concilio". Nemulţumiţii, în frunte cu Döllinger, au format Biserica vechilor catolici, alegînd ca episcop al lor pe profesorul din Breslau, Joseph-Hubert Reinkens. Vezi Histoire de l'Eglise, par un professeur de Faculté catholique. Tome II, Paris-Tours 1926, p. 441 urm., şi Ce qu'on à fait de l'Eglise..., p. 80 urm.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu