10.03.2010

Adevarul despre Ipatia


Adevărul despre Ipatia
Partea întâi: Istoria adevărată a Ipatiei.

Sfântul Chiril al Alexandriei a fost foarte mult clevetit în Occident de către mulţi „istorici" nefondaţi, iar în ultima vreme este clevetit mai ales în Grecia de către grupările neopăgâne, ateiste şi protestante-extremiste. Însă atacul nedrept şi rău intenţionat împotriva Sfântului se va dovedi din datele pe care le vom prezenta în continuare.

Sfântul Chiril este acuzat de către diferiţi necunoscători ai istoriei a fi responsabil pentru inumana ucidere din interese politice, din anul 415, a unei renumite filozoafe, care se numea Ipatia. Se străduiesc să-l prezinte drept „ucigaş", însă absolut fără nici un fel de dovadă, deoarece, pur și simplu, nu există. Dar nu vom ignora această provocare, pentru că, deşi nu există date împotriva Sfântului Chiril, EXISTĂ TOTUŞI DATE PENTRU EL. Vom prezenta, aşadar, dovezile istorice ale acelei perioade cu evenimentele din Alexandria legate de uciderea Ipatiei.

Aici vom face o clarificare a evenimentelor care au dus la pierderea nedreaptă a unei filosoafe, pe nume Ipatia. Uciderea Ipatiei cade exclusiv asupra autorilor morali ai crimei.

„Împuşcăturile" nereuşite ale unor noi închinători la idoli care vor să-l amestece pe Sfântul Chiril în aceste evenimente nu au fundament istoric. Și de ce anume, o să vedeţi mai jos. În Alexandria, în acest oraş unde erau amestecate diferite populaţii cu diferite culturi, spiritele erau destul de „aprinse". Se găseau acolo închinători la idoli, ortodocşi, monofiziţi, iudei etc.

Urmaş al patriarhului Teofil a fost numit nepotul acestuia, Chiril, arhiereu din anul 412 până la moartea sa din 444. Din clipa alegerii sale i-a combătut pe novaţienii şi iudeii din Alexandria (Socrate 7, 7-13). Dar în ciuda celor petrecute sub păstorirea lui Teofil, în Alexandria şi în Kanopos existau destui închinători la idoli. Sfântul Chiril a mutat acolo (astăzi Abukir) Moaştele Sfinţilor Mucenici Chir şi Ioan şi le-a aşezat în Biserica Evangheliştilor ridicată de el. De atunci Biserica aceasta a ajuns un mare loc de pelerinaj. Sfântul Chiril săvârşea acolo continuu Dumnezeiasca Liturghie şi propovăduia dumnezeiescul cuvânt. Încet-încet închinarea la idoli a dispărut din Kanopos.

În Alexandria închinătorii la idoli erau susţinuţi de Ipatia, fiica filozofului Theona, care atrăsese toată atenţia oraşului aspra ei datorită înţelepciunii ce o avea. Sinesie, distinsul episcop al Ptolemaidei, i-a scris scrisori, mărturisind entuziasmul general faţă de înţelepciunea acestei femei. Existau însă şi mulţi creştini, care nu o vedeau cu ochi buni pe Ipatia. Nenumăraţi erau şi iudeii în Alexandria, iar diferitele măsuri ale lui Chiril împotriva lor s-au lovit de eparhul de atunci al Alexandriei, Orestis, care se purta duşmănos cu el.

La sugestia iudeilor, Orestis l-a arestat pe gramaticul Ieraka, prietenul Sfântului Chiril, ca pe unul ce era bunuit că ar vrea să răscoale poporul şi a poruncit să fie biciuit. În zadar le-a adus la cunoştinţă Sfântul Chiril mai-marilor evreilor să nu provoace astfel de incidente. Dimpotrivă, aceia s-au obrăznicit şi noaptea au pricinuit mari tulburări, răspândind zvonul că arde Biserica Sfântului Alexandru. Creştinii alergând să salveze biserica, au căzut în capcana evreilor, care au ucis mulţi dintre ei. A doua zi Sfântul Chiril a ocupat sinagogile evreilor şi ajutat de popor i-a alungat pe evrei din Alexandria, confiscând şi averile celor vinovaţi de uciderea creştinilor.

Sfântul Chiril se vede că a acţionat în baza drepturilor pe care le avea doar papa de Alexandria. Însă eparhul Orestis a protestat la împărat şi în zadar Sfântul Chiril a cerut ca, prin solie sau întâlnire personală, să vorbească cu eparhul, căci acela nu l-a primit. Orestis respingea cu aroganţă orice împăcare, ţinând mereu o poziţie duşmănoasă faţă de Sfântul Chiril.

Mulţi monahi din Nitria, mânaţi de râvnă lipsită de judecată, au venit în Alexandria să-l susţină pe episcop împotriva eparhului. Într-o zi au mers la el şi au început să-l numească închinător la idoli, însă el atribuind Sfântului Chiril atacul, spunea protestând că a fost botezat în Constantinopol de către patriarhul Attikos.

Unul dintre monahi, pe nume Ammonie, a aruncat cu o piatră în capul lui Orestis, rănindu-l şi pricinuind panică printre cei aflaţi de faţă. După puţin Ammonie a fost prins şi chinuit, iar la interogatoriu a murit. Sfântul Chiril a luat trupul lui Ammonie şi după această ucidere înfricoşătoare săvârșită de mâinile idolatrilor l-a numit Mucenic.

Din păcate, neînţelegerea dintre Sfântul Chiril şi eparh a avut şi altă victimă în afară de Ammonie. Renumita Ipatia. Deoarece Orestis o vizita adeseori şi fiindcă mulţimea credea că ea ațâțase ura eparhului împotriva episcopului, într-o zi de martie a anului 416 sau 415, pe când se întorcea într-un un car de luptă la casa ei, o gloată de fanatici au prins-o şi, după ce au târât-o cu strigăte de bucurie la Caesarium1, dezbrăcând-o, au strujit-o cu cioburi ascuţite, apoi au omorât-o şfâşiindu-i mădularele. După aceea au târât-o la locul numit Kinaron şi au ars-o.

Uciderea Ipatiei este descrisă cu oroare în scrierile istoricului Socrate Scolasticul din secolul V:

„Toţi oamenii o respectau şi o admirau pentru smerita cugetare a minţii ei. Cu toate acestea, mulţi o invidiau cu încăpăţânare. Şi fiindcă adeseori se întâlnea şi avea mare intimitate cu Orestis, poporul o acuza că ea era pricina pentru care episcopul şi Orestis nu se împăcau. În puţine cuvinte, unii îndărătnici şi necugetaţi, cu minte slabă, având conducător şi instigator pe Petru, un adept al acestei Biserici, au urmărit pe această femeie când se întorcea la casa ei. Au coborât-o cu sila din trăsura ei, au dus-o la Biserica care se numea Caesarium, au dezgolit-o cu totul, i-au sfâşiat pielea şi tăiat cărnurile trupului ei cu scoici ascuţite până şi-a dat sufletul. Apoi i-au dezmembrat trupul şi i-au dus mădularele la un loc care se numeşte Kinaron, unde au ars-o."

Concluzia: Văzând datele istorice ale acelei perioade observăm că Orestis acţiona ca un închinător la idoli împotriva Sfântului Chiril. Și toate acestea în timpul împărăţiei lui Teodosie! Şi mai ales lupta pentru evrei şi împotriva creştinilor. Unde este oare această conlucrare iudaism-creştinism, potrivit renumitului „argument" idolatru cu privire la iudeo-creştinism? Unde este oare acea absolută ocrotire a creştinilor şi a Bisericii de faptele duşmănoase ale închinătorilor la idoli şi, invers, unde este „vânarea" deplină a idolatrilor de către împăratul creştin Teodosie? De ce Sfântul Chiril nu se adresează lui Teodosie, astfel încât să fie evitat Orestis, de vreme ce se presupune că Biserica este una şi aceeaşi cu împăraţii? (punct de vedere al idolatrilor).

Dimpotrivă, aici îl vedem pe Orestis că de foarte multe ori acţionează nu numai împotriva Sfântului Chiril, ci mai ales împotriva creştinilor din Alexandria. Şi să nu vă scape următoarele: trecuseră foarte puţini ani de la încetarea prigoanelor păgânilor şi de aceea spiritele erau încă foarte aprinse. Părerile despre amestecul iudaic nu este deloc de necrezut, ci, dimpotrivă, ele sunt întru totul reale din punct de vedere istoric. Să nu uităm că comunitatea iudaică grecizată din Alexandria număra destui de mulţi membri. În acei ani, de asemenea, a existat o continuă vărsare de sânge între evrei şi creştini (vezi măcelul celor 250.000 de creştini din Cipru ucişi de evrei). Iar această vărsare de sânge avea să continue, din nefericire, şi mai târziu. De asemenea, din pricina diferenţelor dintre creştini şi evrei a avut loc şi o răzmeriţă împotriva lui Orestis, în 415, cu un an mai înainte de moartea nefericitei Ipatia. Iudaismul a fost întotdeauna un duşman al Creştinismului, deoarece acesta îi compromitea pe evrei.

Acest fapt extrem de dureros fără îndoială că l-a mâhnit mult pe Sfântul Chiril. Cu toate acestea, el este acuzat că a instigat gloata. Această acuzaţie a formulat-o după un secol renumitul filozof păgân Damaskios, însă fără dovezi. Istoricul bisericesc Socrate, cel pornit pe nedrept împotriva Sfântului Chiril, ne înştiinţează că conducătorul gloatei care a ucis-o pe Ipatia a fost citeţul Petru şi că acest fapt „nu puţină prihană i-a adus lui Chiril şi Bisericii alexandrinilor" (7, 15). Nu a spus că Sfântul Chiril a fost pricina uciderii Ipatiei. (Cu toate acestea crima rămâne crimă).

La 28 septembrie 416 Împăratul Teodosie II a decretat legea cu privire la clerici şi „paravalanii" din Alexandria. „Paravalanii", care constituiau un corp special de 500 de bărbaţi ce se aflau sub poruncile Arhiepiscopului de Alexandria, au trecut, prin această lege, sub jurisdicţia eparhului Alexandriei. Ca o justificare a acestei schimbări a fost faptul că acest corp semăna frică şi cutremur în Alexandria prin neorânduielile ce le făcea. Poporul Alexandriei a cerut de la împărat, trimiţându-i o solie, să ia măsuri împotriva paravalanilor. Este vădit că acest demers privea evenimentele cu Ipatia. Dar este vrednic de consemnat faptul că această solie a poporului a cerut de la împărat să poruncească să nu fie îndepărtat de acolo arhiepiscopul lor, Chiril.

Cererea aceasta se datorează faptului că atunci când arhiepiscopul Chiril lipsea din Alexandria, paravalanii provocau tulburări. Este vrednic de consemnat faptul că acest demers al poporului din Alexandria prin care cerea să rămână acolo Sfântul Chiril pentru a-i ocroti, a venit de la adepţii lui Orestis şi nu de la Chiril. Iar solia tot de la prietenii lui Orestis provenea, iar nu de la cei ai Sfântului Chiril.

În această epistolă nu se făcea nici o referire la vina Sfântului Chiril, ci, dimpotrivă, solia s-a exprimat cu respect faţă de el şi, prin cererile ei, mărturisea că prezenţa îndelungată a lui în Alexandria era considerată ca garanţie pentru menţinerea ordinei şi a ţinerii în frâu a paravalanilor, în vederea prevenirii noilor episoade sângeroase.

Împăratul Teodosie a considerat just ca aceştia să intre sub ordinele eparhului. Amănuntele eenimentelor dovedesc fără drept de tăgadă că Sfântul Chiril lipsea din Alexandria atunci când a avut loc uciderea Ipatiei. Vrăjmaşii Sfântului Chiril, nestorienii, adunând o mulţime de acuzaţii împotriva lui, niciodată nu au îndrăznit să declare pe faţă că el ar fi fost autorul moral al crimei. Se vede că, mai degrabă fanatismul eparhului Orestis a contribuit la aprinderea fanatismului paravalanilor, a monahilor şi a gloatei egiptene care, încă din epoca lui Teofil, s-a arătat foarte ostilă celor care stăruiau în religia păgânilor închinători la idoli din Alexandria. Din păcate, scenele sângeroase erau obişnuite în aceste oraş.

Din cele de mai sus se dovedește că toţi cei care îl acuzau pe Sfântul Chiril erau clevetitori, de vreme ce nu numai că Sfântul Chiril nu a avut nici o legătură cu crima, ci, dimpotrivă, era considerat, chiar şi de către închinătorii la idoli, ca absolut necesar pentru menţinerea în regiune a rânduielii şi a păcii.

Însă adevărata cauză pentru care Sfântul Chiril este acuzat atât de puternic şi pe nedrept o constituie bogata operă a acestuia scrisă împotriva vrăjmaşilor Bisericii pe care a lăsat-o în urma lui. Combătând lucrarea lui Iulian Paravatul întitulată: „Împotriva Galileenilor", (adică a creştinilor), a scris un tratat apologetic cu titlul: „Despre credinţa cea curată a creştinilor, către Iulian cel dintre atei". Din multele sale scrieri, împotriva nestorienilor a scris trei „Cuvinte scurte despre Credinţa dreaptă în Domnul nostru Iisus Hristos". A scris şi un dialog scurt „Despre Sfânta şi cea deofiinţă Treime". Dintre omiliile sale, renumită este cea numită „Către Sfânta Maria", care constituie cel mai frumoasă cântare a antichităţii creştine închinată Preasfintei Născătoare de Dumnezeu.

Sfântul Chiril avea duşmani pe ereticii novaţieni şi nestorieni, pe evrei şi pe închinătorii la idoli, care cu toţii căutau prilej să-l vorbească de rău.

Ceea ce însă prezintă interes pentru elucidarea acestei probleme este o mărturie despre Ipatia pe care idolatrii o ascund:

În corespondenţa Ipatiei cu Sinesie Kirineul (†416), profesor şi admirator al acesteia, s-a găsit o mărturie despre faptul că neoplatonica filosoafă își exprimase dorinţa să devină creştină: „Doresc să mor creştină", spunea ea.

Aşadar, nu numai că nu au existat motive religioase pentru uciderea Ipatiei, ci această ucidere s-a lucrat împotriva Bisericii Creştine, deoarece această minunată femeie Îl iubea pe Hristos şi Biserica Lui. Însă clevetirile mincinoase ale neopăgânismului încearcă să prezinte această ucidere politică drept religioasă, pentru a apărea ei drept victime. Strigă hoţul, dacă se teme proprietarul.

De aceea, pentru că Ipatia a fost creştină prozelită, Biserica, potrivit unor cercetori, o cinsteşte ca pe o creştină şi chiar SFÂNTĂ, deoarece avea intenţia să se boteze, dar nu a apucat din pricina uciderii ei. Este cinstită la 12 iulie cu numele de Sfânta Ecaterina. (Despre identificarea Sfintei Ecaterina cu Ipatia, vezi cartea lui M. Dzielska, pp. 209-210, apud R. Richardson, The Starlovers, New York 1967. De asemenea, cartea „Elenism păgân sau Eleno-Ortodoxie?", Pr. Gh. Metallinos, ed. Armos 2003). De această identificare însă nu sunt convinşi toţi, ci unii consideră că Sfânta Ecaterina este o persoană diferită care a mărturisit în aceeaşi vreme şi regiune.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu