14.04.2010

Nu este minciună credinţa noastră


Omilie a Mitropolitului Augustin de Florina
la Duminica lui Toma

(Ioan 20, 19-31)

NU ESTE MINCIUNĂ CREDINŢA NOASTRĂ!

Iubiţii mei, astăzi este sărbătoare. Este Duminica a doua a Paştilor sau Duminica lui Toma. Şi se numeşte Duminica lui Toma, pentru că astăzi Biserica noastră a rânduit să se citească Evanghelia care vorbeşte despre Toma.

***

Ce a fost Toma? Vreun bogat, vreun om de ştiinţă, vreo celebritate a acelor vremuri? Nimic din toate acestea. A fost un sărăcuţ analfabet. Şi totuşi a devenit cunoscut tuturor. Şi dacă oameni mari şi grozavi au fost uitaţi, el trăieşte în memoria tuturor. Ce s-o fi întâmplat? Ceva s-a schimbat în viaţa lui Toma şi sărăcuţul a devenit o mare personalitate. Ce s-a întâmplat?

Într-o zi a auzit că-l cheamă o voce. O voce mai dulce şi decât vocea mamei, o voce care se adresează întregii lumi şi fericiţi sunt toţi aceia care o aud. Este vocea Hristosului nostru. Hristos l-a văzut pe Toma şi a observat că în el se ascunde un diamant. Diamant era dispoziţia lui cea bună. Vino cu Mine, i-a spus Hristos. Şi imediat Toma a lăsat toate şi L-a urmat. A stat lângă el trei ani. A ascultat cuvintele Lui, cuvinte care nu se mai auziseră niciodată în lume. A văzut minunile Lui, care sunt nesfârşite - nenumărate. A văzut sfântă vieţuirea Lui. În felul acesta a crezut şi a spus: Acesta este Hristos, Cel despre care vorbesc profeţiile că va veni. A crezut că Nazarineanul va zdrobi legiunile Romei, îi va izgoni pe ocupanţi, va aşeza un mare tron, va întemeia un regat, cel mai mare imperiu şi va deveni împăratul umanităţii.

Acestea credea şi era bucuros. Dar când în noaptea Marii Joi, în Ghetsimani - era şi el acolo - a văzut că-L prind pe Hristos, că-L leagă fără ca El să arate cea mai mică împotrivire, că-L duc la Anna, la Caiafa, la pretoriu, că-L pălmuiesc, Îl scuipă şi în cele din urmă Îl conduc spre Golgota şi Îl răstignesc fără a arunca trăsnete - cum ar fi putut, Toma s-a nedumerit. Când a aflat că Şi-a dat duhul, că a spus „Săvârşitu-s-a" (Ioan 19, 30), şi că L-au pus în mormânt ca pe toţi oamenii obişnuiţi, atunci a încetat să mai creadă. Minciună au fost toate, s-a gândit. A plecat, s-a dus din nou la treburile sale şi a început să se preocupe de ele ca şi mai înainte. Stătea departe de ceilalţi ucenici. Într-o zi, când s-a întâlnit cu ei, i-au spus: - Toma, ai pierdut! - Ce-am pierdut? - Am văzut pe Domnul. A înviat. S-ar fi cuvenit să fi şi tu cu noi. - Nu cred nimic. - Nu ne crezi pe noi, pe care ne cunoşti de atâţia ani? Nu primeşti mărturia noastră? - Dacă nu voi pune degetul meu în semnele lăsate de cuie în mâinile Lui şi de suliţă în coasta Lui, „nu voi crede" (Ioan 20, 26). Nu voi crede, dacă nu-L văd, spune.

A trecut aşa o săptămână în care Toma se lupta între credinţă şi necredinţă, iar după opt zile, ucenicii - acum împreună cu Toma - erau iarăşi închişi în foişorul de sus. Deodată, „uşile fiind încuiate" (Ioan 20, 26), iată Hristos. - Toma, vino, îi zice. Toma se apropie şi pune degetul său - cum este zugrăvit în icoană - în coasta şi în mâinile lui Hristos, şi atunci strigă: „Domnul meu şi Dumnezeul meu" (Ioan 20, 29). Aşa a încetat să mai fie necredincios, a devenit credincios şi afierosit lui Hristos.

De atunci, Toma nu L-a mai ascuns pe Cel în care a crezut, cum din păcate facem noi. O astfel de credinţă nu are valoare. Ceea ce crezi trebuie să ai curajul să spui pretutindeni, chiar dacă te-ai afla între mii de necredincioşi. Acum, am ajuns că şi cruce ne este ruşine să facem. În Tesalonic un sărăcuţ s-a dus la un restaurant să mănânce şi a considerat de datoria lui să-şi facă cruce. Când l-au văzut ceilalţi, au început să-şi bată joc... Toma nu s-a ruşinat, între necredincioşii şi închinătorii la idoli care Îl urau pe Hristos, să-L propovăduiască. S-a dus din sat în sat, din cetate în cetate, din ţară în ţară. Zbura ca un vultur. Şi pretutindeni spunea: „Domnul meu şi Dumnezeul meu". Nu doar „Domnul şi Dumnezeul". Acel „meu" are o importanţă. Vezi? Femeia zice „bărbatul meu", mama zice „copilul meu", bolnavul zice „doctorul meu". Acest „meu" al lui Toma înseamnă că Hristos se cuvine să fie al meu, „Domnul meu şi Dumnezeul meu". Că este Domnul întregii lumi este o realitate; dar se cuvine să fie şi al tău, să creezi o strânsă relaţie de afecţiune cu Hristos, atât de mult să Îl iubeşti.

În felul acesta, Toma a ajuns până în India. Acolo au crezut mulţi şi tot acolo el şi-a aflat moartea mucenicească. De aceea, creştinii din India se numesc creştinii lui Toma.

***

Acesta a fost Toma, care din necredincios a devenit credincios şi astăzi sărbătorim pipăirea lui. În zilele noastre există mulţi necredincioşi.O minciună, zic ei, este religia; popii îşi bat joc de oameni, exploatează poporul... Cred că în felul acesta vor şterge credinţa. Noi ce vom răspunde? Vom aminti câteva lucruri simple.

1. Apa. Omule nemulţumitor, bei apă? Te-ai gândit cine dăruieşte apa? Dacă vor seca izvoarele, vom cere apă. În anii de demult oamenii credeau. Am observat: înainte de a bea apă, îşi făceau semnul crucii. Aţi văzut acum pe cineva ca înainte de a bea apă să-şi facă cruce? Nimic! Cu înghiţitura în gură şi-L înjură pe Hristos. În timp ce păsărica bea apă şi îşi înalţă căpşorul ei la cer ca şi cum ar spune: „Hristoase, Îţi mulţumesc". Tu de ce nu crezi?

2. Soarele. Auzi colo, zic unii, „prin uşile încuiate" să intre Hristos? Este de necrezut, inadmisibil... De necrezut? Când eram la şcoală, bunul nostru profesor ne spunea: Dezlegaţi enigma: „Îmi încui căsuţa şi hoţul este înăuntru". Cine este hoţul? Ne întrebam unul pe altul şi acasă pe părinţi. Care era răspunsul? Soarele! Acesta trece prin geamuri fără să le spargă şi este în casă. Deci şi soarele strigă: „Hristos a înviat!".

3. Aerul. Casa este închisă, dar aerul tot intră. Cum? Printr-o crăpătură. O găurică să găsească, trece şi ajunge până în cele mai de jos ale pământului. Aşadar, cel care a făcut aerul şi soarele, n-ar fi putut El însuşi să intre „prin uşile încuiate"?

4. Copacii. Iarna sunt goi - uscaţi, dar primăvara? „Astăzi primăvara miresmuieşte" (Exapostilarie la Duminica lui Toma). Fiecare frunză care iese, fiecare floare, fiecare fruct, toate strigă „Hristos a înviat!".

5. Iată şi sămânţa. Plugarul o îngroapă în brazdă precum groparul pe cel mort. Sămânţa putrezeşte, şi după aceea înviază şi răsare. De fiecare dată când încolţeşte un spic - o tulpină, zice „Hristos a înviat". Tu te îndoieşti?

6. Oul pe care îl împărţim de Paşti. Are o importanţă. De ce? În ou este îngropat, închis ca într-un mormânt cu placă de marmură, un puişor. Cloşca îl încălzeşte şi apoi - după 40 de zile - iată-l, cu cioculeţul lui sparge coaja; doar ce iese afară, e ca şi cum ar cânta ciripi „Hristos a înviat".

7. În sfârşit, radioul şi televizorul. Toate sunt închise, dar numai printr-un buton casa se umple de voci şi de imagini de la marginile pământului. Cum se întâmplă, ce zice ştiinţa? Există aşa-numitele unde hertziene, cărora Dumnezeu le-a dat puterea de a aduce toate acestea în casă. Aşadar, zidirile pot să se mişte astfel, iar Creatorul nu poate?

***

Nu ascultaţi, fraţii mei, balivernele aşa-zişilor învăţaţi şi analfabeţilor. Să credeţi în Hristos precum strămoşii noştri, cu credinţă adâncă. Închideţi-vă urechile în faţa ateismului şi necredinţei. Păstraţi adânc în voi credinţa. Să spuneţi şi voi ca şi Toma: „Domnul meu şi Dumnezeul meu". Nu vă temeţi, nu vă împuţinaţi deloc.

Dar credinţa voastră să nu fie moartă. Sfânta Scriptură spune: „Credinţa, dacă nu are fapte, este moartă" (Iacov 2, 17). Credinţa voastră să fie vie. Să arătaţi pretutindeni că credeţi. Să arătaţi cu faptele. Aceasta înseamnă: În viaţa voastră nicio blasfemie, nicio înjurătură, niciun furt, niciun adulter, nicio desfrânare, niciun divorţ. Să împărăţească Hristos în casele voastre, în familiile voastre, în copiii voştri, peste tot.

Vă voi spune un cuvânt, ascultaţi-mă. Cred. Dacă n-aş fi crezut, aş fi rupt toiagul acesta pe care-l ţin şi m-aş fi făcut un meseriaş. Dar cred în Hristos, toate sunt minciuni, un singur lucru este adevărat. Sub stele nu există altul decât Iisus Hristos, pe Care copii ai elinilor, lăudaţi-L şi-L preaînălţaţi întru toţi vecii. Amin.

+ Episcopul Augustin
(Omilie a Mitropolitului de Florina, părintele Augustin Kandiotis,
în Sfânta Biserică a Sfântului Toma Zervis - Edessa, 7-5-1989)

(traducere din elină: monahul Leontie)

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu