08.01.2011

Despre duhovnic



“Un duhovnic care nu este hotărât să meargă chiar şi în iad pentru dragostea fiilor lui duhovniceşti, nu este duhovnic”.


Lucrarea duhovnicului în suflete
- Părinte, cum vor putea fi ajutate unele caractere dificile, sucite?
- Eu ca tâmplar am lucrat şi cu lemne sucite. Dar trebuie răbdare, pentru că lemnele răsucite dacă le rindeluieşti dintr-o parte ridică fibră, iar dacă le rindeluieşti din cealaltă parte, iarăşi ridică fibră. Le luam atunci cu rindeaua cu lamă dublă, puţin contra dintr-o parte, puţin din cealaltă, şi aşa le aduceam la socoteală. Deveneau chiar şi foarte frumoase, deoarece au şi ape plăcute şi nu crapă uşor; au multă rezistenţă. Dacă nu ştiai aceasta, se poate să te fi uitat la ele şi să le fi aruncat. Vreau să spun prin acestea că şi oamenii care au un caracter dificil, au înlăuntrul lor şi calităţi, şi dacă se lasă să-i lucrezi, pot face salturi mari în viaţa duhovnicească; însă trebuie să staruieşti destul timp.
Apoi, niciodată nu am folosit cuie mari ca să strâng două scânduri strâmbe, ci mai întâi le rindeluiam, le îndreptam şi apoi le uneam cu un cuişor. Nu le forţam să se strângă, pentru ca atunci când încercăm să unim două scânduri strâmbe cu cuie mari, se vor crăpa şi iarăşi vor ieşi din strânsoarea lor forţată. Şi atunci ce am câştigat?
Este trebuinţă de discernământ şi chiar de foarte mult discernământ, atunci când cineva are de-a face cu suflete. In viaţa duhovnicească nu există o reţetă, o regulă. Fiecare suflet are propria sa calitate şi capacitate. Există vase de mare capacitate şi vase de capacitate mică. Unele sunt din plastic, nu rezistă mult, iar altele sunt metalice şi rezistă. Atunci când duhovnicul ştie calitatea şi capacitatea sufletului, va acţiona potrivit cu posibilităţile şi cu moştenirea ereditară ce o are, precum şi cu sporirea ce a realizat-o. Purtarea lui va fi potrivită cu starea în care se află cel ce se spovedeşte, cu păcatele pe care le-a făcut şi cu o mulţime de alte elemente. Faţă de cel obraznic va lua aminte ca să nu-i dea drepturi de obrăznicie. Sufletul celui sensibil va căuta cum să-l ajute ca să înfrunte cu bărbăţie problemele lui.
De asemenea trebuie luare aminte să nu se bazeze cineva pe ceea ce vede la exterior la un om şi să nu creadă uşor cele pe care i le spun unii şi din aceasta să tragă concluzii, mai ales dacă nu are harisma de a vedea mai în profunzime. Unele scânduri, deşi se văd foarte tari pe dinafară, pe dinăuntru însă sunt numai fibre. După ce rindeluieşti puful ce îl au pe deasupra, atunci se arată ce sunt. Altele iarăşi, pe dinafară se văd a fi nefolositoare, însă pe dinăuntru sunt rezistente.
Mântuirea sufletului cere fineţe. Nu trebuie să se facă greşeli în reţete. Vedeţi, fiecare organism are nevoie de vitamina care îi lipseşte, iar fiecare boală de medicamentul potrivit.


Să nu-l odihnim pe aproapele în patimile lui
- Părinte, atunci când vreo oarecare femeie ne spune: “Nu m-a înţeles duhovnicul”, ce trebuie să-i spunem noi?
- Spuneţi-i: “Nu cumva tu nu l-ai ajutat să te înţeleagă? Nu cumva greşeala este a ta?”. In aceste cazuri trebuie să-i faceţi probleme de conştiinţă aproapelui, să nu-l îndreptăţiţi uşor. Lucrurile sunt foarte fine. Sunt oameni şi situaţii care chiar şi pe duhovnic îi încurcă.
- Şi dacă ne spune că nu o odihneşte duhovnicul ei?
- Nu cumva este vinovată şi ea pentru că nu o odihneşte, nu cumva cere ca duhovnicul s-o odihnească după voia ei? Să presupunem că cineva este nepăsător faţă de familia lui şi are mereu certuri cu femeia sa. Vrea să se despartă de ea şi vine la mine şi mi se plânge cu pretenţia să fiu de partea lui, ca să-i distrug familia. Dacă îi spun: “Tu eşti vinovat în toată istoria aceasta“, şi nu-şi conştientizează vinovăţia sa, va spune că nu l-am odihnit. Adică unii spun: “Nu m-a odihnit duhovnicul”, pentru că acela nu le spune să facă ceea ce ar fi vrut ei.
Dacă duhovnicul îndreptăţeşte patimile fiecăruia, se poate să-i odihnească pe toţi, dar oamenii nu se ajută aşa. Dacă este vorba să-l odihnim pe fiecare în patimile lui, atunci să-l odihnim şi pe diavol. Vii, de pildă, tu şi îmi spui: “Sora cutare mi-a vorbit urât”. “Ei, nu da importanţă la asta”, îţi spun, şi te odihnesc. După puţin vine sora aceea şi-mi spune despre tine: “Sora cutare a făcut cutare şi cutare”. “Ei, îi spun, bine, dar nu o ştii cine este? Nu le lua în serios”. Am odihnit-o şi pe ea. In felul acesta pe toţi îi odihnesc, dar îi şi împiedic pe toţi. Corect însă este să-ţi spun: “Vino încoace! Pentru a-ţi vorbi sora astfel, înseamnă că ai făcut ceva”, şi astfel îţi vei simţi vinovăţia şi te vei îndrepta. Pentru că din clipa în care îţi vei simţi vinovăţia, toate vor merge bine. Odihna adevărată vine atunci când omul se aranjează corect.
Scopul este cum ne vom odihni în rai, nu cum ne vom odihni pe pământ. Sunt unii duhovnici care odihnesc gândul aproapelui şi apoi acela spune: “Foarte mult m-a odihnit duhovnicul meu”, dar rămâne neîndreptat, în timp ce ar trebui să-l ajute pe om sa-şi afle cusururile lui, să se îndrepte şi în continuare să-l povăţuiască în acest sens. Numai atunci vine adevărata odihnă. Faptul de a odihni pe celălalt în patimile lui nu constituie un ajutor; pentru mine aceasta este o crimă.
Pentru ca duhovnicul să poată ajuta doi oameni care au legătură între ei, trebuie să aibă legătură cu amândoi. Atunci când ascultă, de pildă, gândurile a doi oameni care au neînţelegeri, trebuie să cunoască ambele suflete, pentru că fiecare poate prezenta subiectul aşa cum îl înţelege el. Şi să primească să le rezolve neînţelegerile lor numai dacă şi aceia acceptă să le rezolve potrivit cu Evanghelia, deoarece toate celelalte feluri de rezolvări sunt o continuă durere de cap şi trebuie mereu aspirine. Apoi să-l pună pe fiecare la locul său; să nu-l îndreptăţească pe nici unul. Să-i spună fiecăruia cusururile lui, astfel încât cioplind o strâmbătură, se ciopleşte şi cealaltă şi astfel se înţeleg şi se unesc.
Singurul bine pe care îl am este acesta: niciodată nu îndreptăţesc pe nimeni, chiar dacă nu este vinovat. Atunci când, de pildă, vin femei şi îmi spun că au probleme în familie şi că bărbatul este vinovat, le dojenesc pe femei. Atunci când vin bărbaţi şi se plâng de femeile lor, îi dojenesc pe bărbaţi. Nu le odihnesc gândul, ci fiecăruia îi spun strâmbăturile lui, îi spun fiecăruia ceea ce îi trebuie ca să poată fi ajutat. Altfel, pleacă odihnit unul, pleacă odihnit şi celălalt, şi acasă se încaieră între ei. “A avut dreptate spunându-mi aşa despre tine!”. “Dar mie, ştii ce mi-a spus despre tine?“. Vreau să spun că pe nimeni nu odihnesc în patimile lui. Pe mulţi chiar îi cert destul de tare – fireşte, spre, binele lor – dar pleacă astfel cu adevărat odihniţi. Se poate să plece şi amărâţi, dar înlăuntrul lor îşi dau seama că eu m-am amărât mai mult decât ei.
- Părinte, unii simt o siguranţă atunci când îi certaţi.
- Da, pentru că nu cert pe nimeni aşa, sec. Ii voi spune că are nişte însuşiri bune, pe care să le pună în valoare, dar şi cusururile cutare, pe care să le îndrepte. Când nu-i spui adevărul, atunci în clipa când nu este linguşit înnebuneşte.


Infruntarea cazurilor de deznădejde.
A venit un oarecare tânăr tulburat şi mi-a spus: “Părinte, nu este nădejde să mă îndrept. Duhovnicul mi-a spus: “Acestea sunt ereditare…”. Il cuprinsese deznădejdea. Atunci când cineva îmi spune că are probleme etc., eu îi spun: “Aceasta se întâmplă din pricina cutare şi cutare. Şi ca să te schimbi, trebuie să faci cutare şi cutare“. De pildă cineva are un gând care îl chinuieşte şi nu doarme, ia medicamente pentru cap, pentru stomac şi mă întreabă: “Să tai medicamentele?”. “Nu, îi spun, să nu tai medicamentele. Ci să arunci gândul care te chinuieşte şi după aceea să le tai şi pe acelea. Dacă nu arunci gândul, tot aşa vei merge; te vei chinui“. Pentru că la ce îl va ajuta să taie medicamentele dacă ţine înăuntrul său gândul care îl chinuieşte?
Este bine ca duhovnicul să nu ajungă până în punctul în care să aprindă lumina roşie; să suporte puţin o situaţie, dar şi celălalt trebuie să lucreze corect, ca să poată fi ajutat. Un tânăr a zorit-o odată pe logodnica sa – cine ştie ce i-a spus? – şi aceea de supărare a luat maşina şi a plecat, iar pe drum a murit în accident. După aceea tânărul a vrut să se sinucidă, pentru că simţea că el a fost de vină că a murit tânăra. Când a venit şi mi-a spus acestea l-am mângâiat, deşi de fapt făcuse o crimă, şi l-am adus la socoteală. După aceasta a uitat cu totul de cele petrecute, a devenit complet indiferent, şi-a găsit între timp altă tânără. Când a mai venit, după doi-trei ani, i-am administrat o zguduitură puternică, pentru că atunci nu mai era primejdia sinuciderii. Avea trebuinţă de zguduitură, deoarece nu avea nici o conştiinţă a vinovăţiei. “Nu înţelegi că ai făcut ucidere, că ai fost pricina morţii fetei aceleia?”, i-am spus de această dată. Dacă ar fi lucrat corect ar fi continuat să sufere, dar ar fi fost şi răsplătit cu mângâiere dumnezeiască; nu ar fi ajuns în această stare nepăsătoare de vagabond.
Adică este trebuinţă de multă atenţie. Face cineva o greşeală şi cade în deznădejde. In clipa aceea îl poţi mângâia, dar ca să nu se vatăme este trebuinţă şi de mărimea lui de suflet.
Odată a venit la Colibă un tânăr deznădăjduit, deoarece căzuse în păcatul trupesc şi nu se putea elibera de această patimă. Fusese la doi duhovnici care încercaseră cu asprime să-l ajute să înţeleagă că ceea ce face este un lucru grav. Copilul a deznădăjduit. “Fiindcă ştiu că ceea ce fac este păcat, a spus, şi nu mă pot opri să nu o fac şi să mă îndrept, voi tăia orice legătură cu Dumnezeu”. Când i-am auzit problema, m-a durut pentru el, sărmanul, şi i-am spus: “Ascultă, binecuvântatule, niciodată să nu-ţi începi nevoinţa de la cele pe care nu le poţi face. Ia să vedem ce poţi face şi să începi de la acestea. Poţi merge la biserică în fiecare duminică?”. “Pot”, îmi răspunde. “Poţi posti în fiecare miercuri şi vineri?”. “Pot”. “Poţi da milostenie zece la sută din salariul tău sau să cercetezi pe bolnavi şi să-i ajuţi?”. “Pot”. Te poţi ruga în fiecare seară, chiar dacă păcătuieşti, şi poţi spune: «Dumnezeul meu, mântuieşte-mi sufletul?»”. “O voi face, Părinte”, îmi zice. Aşadar, începe de astăzi să le faci pe toate acestea pe care le poţi face, îi spun, şi Dumnezeu Cel Atotputernic va face aceea ce nu poţi tu”. Sărmanul s-a liniştit şi spunea mereu: “Iţi mulţumesc, Părinte”. Vezi, avea mărime de suflet şi Bunul Dumnezeu l-a ajutat.

Asprime faţă de cei obraznici, îngăduinţă faţă de cei mărinimoşi.
Dacă un om are intenţie bună, dar nu a fost ajutat de mic, nu este linguşire să-i spui cele bune pe care le vezi la el, pentru că în felul acesta este ajutat şi se schimbă, fiindcă i se justifică ajutorul dumnezeiesc. I-am spus unuia: “Tu eşti bun. Dar acestea pe care le faci nu ti se potrivesc”. I-am spus aceasta, pentru că am văzut atât ogorul lui cel bun, cât şi sămânţa cea rea ce îi fusese aruncată. Am văzut că lăuntric era bun şi că orice rău pe care îl făcea venea din afară, nu i-am spus “eşti bun” pentru ca să-l linguşesc, ci ca să-l ajut, să-i pun în mişcare mărimea de suflet.
Unii au următorul tipic: ori de are, ori de nu are cineva vreo harismă, îi spun: “Nu ai harismă“, chipurile ca să nu se mândrească şi astfel să se vatăme. Adică o nivelare. Dar când cineva deznădăjduieşte de răul pe care îl face, deznădăjduieşte şi de binele pe care îl are, şi atunci cum se va încuraja ca să se nevoiască cu râvnă? In timp ce dacă îi spui cele bune pe care le are şi îi cultivi mărimea de suflet şi nobleţea, este ajutat, creşte şi sporeşte.
Eu am drept tipic ca, dacă văd pe cineva că are o harismă sau merge bine în nevoinţa lui, să i-o spun şi iarăşi, dacă văd ceva strâmb, să pun mâna pe varga… Nu mă gândesc ca nu cumva să i se vatăme sufletul într-un fel sau altul, deoarece amândouă modurile de a proceda au dragoste. Dacă se vatămă din purtarea mea, aceasta înseamnă că are o vătămare. Dacă, de pildă, icoana ce a făcut-o o soră este frumoasă, îi voi spune că este frumoasă. Dacă văd că s-a mândrit şi începe să sporească în obrăznicie, îi spun una de o arunc cât colo. Fireşte, dacă se va mândri va face după aceea caricaturi şi astfel va mânca o altă papară. Dacă se va smeri, va face din nou treabă bună. Pe mine nu mă odihnesc lucrurile bolnăvicioase. Lucrurile scrântite nu le pot suferi. Le ajustez puţin de aici, puţin de dincolo, până ce îşi vor afla locul lor. Ce? Oare voi tolera stările vătămătoare?
- Părinte, când cel obraznic devine mai obraznic din pricina bunăvoinţei pe care i-o arăţi, cum poţi să-l ajuţi?
- Ascultă: când văd că cineva nu este ajutat prin bunăvoinţa mea, prin bunătatea mea, prin dragostea mea, atunci îmi spun că nu am înrudire cu el şi sunt nevoit să nu mă mai port cu el cu bunătate. In mod normal, cu cât îti arăt mai multă bunătate, cu atât trebuie să te schimbi, să te dizolvi, să te topeşti.
Ce s-a întâmplat odată cu cineva? La început, ca să-l ajut, am fost nevoit sa-i spun câteva fapte dumnezeieşti pe care le trăisem. Dar în loc să spună: “Dumnezeul meu, cum să-Ţi mulţumesc pentru această mângâiere etc.” şi să se topească, a prins curaj şi se purta cu obrăznicie. Atunci am început sa-l tin la distantă printr-o atitudine severă. “Il voi ajuta de departe, cu rugăciunea”, mi-am zis. Şi am făcut aceasta nu pentru că nu îl iubeam, ci pentru că în modul acesta l-am ajutat.
- Părinte, şi dacă şi-a priceput greşeala şi cere iertare?
- Dacă a priceput-o e-n regulă, ne putem înţelege. Altfel, dacă nu se foloseşte de mărimea mea de suflet, nu aflu legătură şi nu am înrudire cu el. Când celălalt are evlavie, smerenie, nu are obrăznicie, şi tu te mişti în mod simplu. Eu dintru început mă port cu toţi în mod firesc şi cu simplitate, nu mă port cu rezervă, chipurile ca să nu dau îndrăzneală celuilalt şi să-l vatăm. Mă dăruiesc în întregime, ca să se ajute, să se dezvolte în cadrul unui climat de dragoste, şi încet-încet îi spun cusururile lui. Il consider fratele meu, tatăl meu, bunicul meu, potrivit cu vârsta sa. Fac însorire, ca să iasă toţi şerpii, scorpionii, scarabeii – patimile – şi după aceea îl ajut ca să-i omoare. Dacă văd însă că nu preţuieşte aceasta şi nu este ajutat de purtarea mea, ci profită de simplitatea mea şi de dragostea mea sinceră şi începe să se poarte cu obrăznicie, mă retrag încet-încet, ca să nu devină şi mai obraznic. Dar la început mă dăruiesc în întregime, şi de aceea mai pe urmă conştiinţa îmi este odihnită. Odinioară, la Mănăstirea Stomiu am luat un copil ca să-l ajut să înveţe meseria de tâmplar. Mă purtam cu el cu multă bunătate, îl aveam ca pe fratele meu. Dar vedeam la el unele lucruri care nu mă odihneau. Cândva l-am întrebat: “Cât este ceasul?“. “Ceasul merge după cum merge mintea ta”, mi-a răspuns. Ei, atunci mi-am spus: “Nu este de folos să continui aşa. Imi voi aduna încet-încet “mintea”, pentru că nu se foloseşte“.
In mod normal, dacă ar fi avut mărime de suflet, ar fi trebuit să se fi topit prin felul în care mă purtam cu el. Dar am văzut că nu mă suferea, nu mă înţelegea. După aceea el singur a plecat; nu l-am alungat eu. Vezi, îngăduinţa, dragostea îl fac pe cel obraznic mai obraznic, şi pe cel mărinimos, mai mărinimos.

Bunătatea îl vatămă pe cel nepocăit
- Părinte, mi-am adus aminte că odată m-aţi certat tare.
- Dacă va trebui, iarăşi te voi certa, ca să mergem cu toţii împreună în rai. Acum voi lua măsuri mai drastice!… Ascultă, tipicul meu este ca mai întâi să-l fac pe celălalt să înţeleagă că este trebuincioasă certarea, şi după aceea îl cert. Oare nu fac bine? Deoarece cert pe cineva atunci când văd că face ceva grav, devin rău. Dar ce să fac? Să-l odihnesc pe fiecare în patima sa, ca să fiu, chipurile, bun cu el şi după aceea să mergem împreună în iad? Niciodată nu mă mustră conştiinţa atunci când cert pe cineva sau îi fac observaţie şi acela se mâhneşte, deoarece o fac din dragoste, pentru binele lui. Văd că nu îşi dă seama cât L-a rănit pe Hristos cu ceea ce a făcut şi de aceea îl cert. Pe mine mă doare, mă topesc în clipa aceea, dar nu mă mustră conştiinţa pentru că l-am mustrat. Mă pot şi împărtăşi liniştit, fără să mă spovedesc. Şi simt înlăuntrul meu o mângâiere, o bucurie. Iar pentru mine mângâierea şi bucuria sunt mântuirea sufletului.
- Părinte, îmi spune gândul că îmi vorbiţi mângâietor ori pentru că nu pot suferi asprimea ori pentru că mi-aţi spus de multe ori să fac ceva şi nu am făcut şi de aceea mă lăsaţi în pace.
- Suflet binecuvântat, oare crezi că mă joc cu mântuirea sufletului tău? Tânărul face probe. Cel matur are judecată şi merge statornic. Să fii sigură că dacă văd ceva strâmb, fie de departe, fie de aproape, îţi voi spune. Tu să ai încredere şi linişteşte-te. Aa, dar încă nu mă cunoaşteţi bine. Oare atât de uşor voi odihni eu gândurile celorlalţi? Da, când văd că sufletul este sensibil sau se cutremură cu totul de simţirea greşelii lui, ce să spun? Atunci îl mângâi, ca să nu cadă în deznădejde. Iar când văd inima învârtoşată ca piatra, atunci vorbesc cu asprime, ca să o zgudui. Dacă cineva ar merge spre prăpastie şi îi spun: “Inainte! Mergi foarte bine”, nu fac o crimă? Răul este că unii nu cred atunci când le spun să nu se neliniştească, şi astfel se chinuiesc. Dacă văd ceva rău, cum să nu-l spun? Cum să-l laşi pe celălalt să meargă în iad? Când ai responsabilitate, mai ridici şi vocea dacă trebuie. Pentru mine este mai bine să nu vorbesc, dar nu o pot face atunci când ştiu că am responsabilitate.
Apoi trebuie de luat aminte şi la următorul lucru: îmi faci, de pildă, un rău. Eu te iert. Imi mai faci un rău. Iarăşi te iert. Eu sunt în regulă, dar dacă tu nu te îndrepţi deoarece eu te iert, aceasta este foarte grav. Altceva este dacă nu te poţi îndrepta deplin. Dar să te străduieşti să te îndrepţi pe cât poţi mai mult. Nu să-ţi odihneşti gândul şi să spui: “Dacă mă iartă, e-n regulă, m-am aranjat, nu-i nevoie să mă mai mâhnesc”. Se poate ca cineva să greşească, dar dacă se pocăieşte, plânge, cere iertare cu străpungere de inimă, se nevoieşte să se îndrepte, atunci există recunoaştere şi duhovnicul trebuie să ierte. Dar dacă nu se pocăieşte şi îşi continuă tactica sa, cel care are răspunderea sufletului lui nu poate râde. Bunătatea îl vatămă pe cel nepocăit.


Respect faţă de libertatea aproapelui
- Părinte, este oare cu putinţă ca cineva să-şi ascundă în mod conştient de duhovnicul său o cădere a sa?
- Da, dar deşi duhovnicul lui ştie de acea cădere a sa sau îşi dă seama de ea, totuşi nu este de folos, nici nu îl va ajuta pe acela dacă i-o va spune. De multe ori văd ceva în nevoinţa celuilalt, îmi dau seama sau ştiu ce a făcut, dar din respect nu-i spun nimic dacă nu mi-o spune el însuşi. Consider ca o constrângere, ca o faptă ruşinoasă faptul de a i-o spune din clipa în care acela nu vrea să o descopere el singur. Subiectul acesta este delicat, deoarece procedând astfel îl vei face de râs. Cum să-l constrângi pe aproapele? Există libertate, numai în cazul când văd că se primejduieşte şi nu este nădejde să fie ajutat din altă parte sau când nu ştie că îşi va sparge capul, adică se va distruge, atunci voi căuta să-i spun ceva, dar cu discernământ.
Este mai bine să dai de înţeles cuiva că este vinovat, din moment ce situaţia o cere, şi el singur să îşi lovească omul cel vechi, pentru că aşa îl va durea mai puţin. Vezi, şi un copil plânge mai puţin atunci când cade singur şi se loveşte decât atunci când cade îmbrâncit de un alt copil. Ca să spună cineva altuia să facă ceva, trebuie ca cel ce va auzi să fie smerit, iar cel ce va spune să fie de zece ori mai smerit şi să încerce să pună în practică ceea ce va spune. Eu voi face una şi jumătate atunci când trebuie să spun altuia să facă una. Şi cu toate acestea mă voi gândi bine dacă o voi spune.
Desigur, mustrarea o faci întotdeauna omului pe care îl ştii şi îţi este cunoscut. Duhovnicul va vedea ce drepturi i-a dat acela şi ce răspundere are pentru el şi potrivit cu acestea va acţiona. Când şi-a luat răspunderea pentru un suflet, atunci mustrarea se impune, fireşte, cu discernământ. Nu ajută faptul de a face pe dascălul cu cineva şi a-l mustra pentru obiceiurile lui, dacă acela nu îţi dă drepturi. Este ca şi cum ar intra cineva în chilia mea şi mi-ar schimba locul lucrurilor, mi-ar pune candela aici, patul acolo, mi-ar atârna metania în altă parte, fără ca să mă întrebe.


Dragostea duhovnicului faţă de cel ce se spovedeşte
Duhovnicul cel harismatic iubeşte sufletul şi îl doare pentru el, pentru că îi cunoaşte marea lui valoare. Il ajută în pocăinţă, îl uşurează prin spovedanie, îl eliberează de nelinişte şi îl povăţuieşte către rai. Duhovnicul se numeşte “părinte”, şi de aceea trebuie să se străduiască să fie un părinte adevărat; să mustre cu dragoste şi afecţiune dumnezeiască. Să se pună în locul fiecăruia dintre cei care se spovedesc şi să trăiască durerea aceluia, astfel încât cel ce se spovedeşte să vadă pe faţa duhovnicului zugrăvită propria lui durere. Aceasta este de trebuinţă în mod deosebit în vremea noastră, când oamenii au nevoie de puţină apă rece, şi nu de oţet tare. Cei mai mulţi, deoarece primesc înrâuriri diavoleşti, cu greu primesc un sfat duhovnicesc sau o observaţie. De aceea şi certarea trebuie să se facă cu dragoste, iar arătarea greşelii în chip discret, zâmbind, sau printr-o glumă.
Dragostea încredinţează lăuntric, în timp ce patimile sufleteşti îl trădează pe om. Atunci când nu există dragoste, observaţia se poate să se facă şi într-un mod plăcut, dar celălalt se împotriveşte, pentru că simte elementul uman în comportamentul nostru. In timp ce dacă certarea se face cu durere şi dragoste, celălalt se poate mâhni, dar în profunzime nu este rănit, deoarece simte dragostea.
Cunosc un duhovnic care este destul de gras – fireşte că şi structura lui fizică este astfel, dar se poate ca şi el să nu fie destul de atent la mâncare – dar ştiţi cât îl doare pentru aproapele, cât se interesează de cei îndureraţi? Are smerenie, pentru că spune că nu face asceză, dar totodată are şi multă bunătate, şi astfel mulţi se odihnesc mai mult la el decât la un duhovnic ascet.
"Un duhovnic care nu este hotărât să meargă chiar şi în iad pentru dragostea fiilor lui duhovniceşti, nu este duhovnic”.
(Cuviosul Paisie Aghioritul, Nevointa Duhovniceasca, Editura Evanghelismos, Bucuresti, 2003)

2 comentarii:

  1. Doamne ajuta! Frumos blog! L-am adaugat la blogroll! Multumesc si pentru vizita pe blogul meu!

    RăspundețiȘtergere
  2. Hristos a inviat! Multumesc foarte mult pentru comentariul lasat pe blogul meu.Duhovnicul este cel mai important om al vietii noastre, deoarece el, ne conduce pe caile inguste ale RAIULUI.DUHOVNICUL raspunde in fata Domnului pentru PACATELE noastre.El este ca un tata aparator,rgijuliu si iubitor cu fii(cele) lui duhovnicesti.DUHOVNICUL este al doilea tata-mama, DUHOVNICUL este ,,telefonul,, nostru intre Dumnezeu si noi.Noi nu putem comunica cu Dumnezeu, pecand DUHOVNICUL comunica cu Dumnezeu prin rugaciunea contiua si tot odata Dumnezeu avand incredere intru el ne iarta noua pacatele prin rugaciunile lui,ale DUHOVNICULUI.De aceea este foarte important sa sa avem DUHOVNIC ,dar mai ales sa simtim nevoia de DUHOVNIC ,sa simtim ca vrem sa ne curatim, sa scapam de scarbele care ne intineaza sufletul.Fratilor, daca nu aveti un batran intelept langa voi, cautati-l, si luati-l fara nu puteti traii.Prin batran nu se intelege numai ca anii, ci ca intelegerea fiilor lui.Domnul sa ne ajute si sa ne lumineze.

    Daca voiti mai puteti intra si pe: http://ortodoxia-in-baragan.blogspot.com/ unde ve-ti gasii mai multe despre Catedrala Episcopala din Slobozia.
    Amin.Amin.Amin.

    RăspundețiȘtergere