13.02.2011

Cam ce se discuta acum la Viena


PLANUL TEXTULUI OFICIAL
CARE VA FI SEMNAT ÎN CADRUL ÎNTRUNIRII
COMISIEI MIXTE PENTRU DIALOGUL
DINTRE ORTODOCŞI ŞI CATOLICI LA VIENA

Rolul episcopului Romei în comuniunea Bisericii
din primul mileniu
http://acvila30.wordpress.com/2010/09/20/cam-ce-se-discuta-acum-la-viena/

Introducere

1. În textul de la Ravenna, „Consecinţe eclesiologice şi canonice ale naturii sacramentale a Bisericii. Comuniune eclesială, sinodalitate şi autoritate”, catolicii şi ortodocşii au recunoscut legătura neîntreruptă dintre sinodalitate şi primat la toate nivelurile vieţii Bisericii. „Primatul şi sinodalitatea sunt interdependente reciproc. De aceea la toate nivelurile vieţii Bisericii — local, regional şi universal — primatul trebuie întotdeauna privit în contextul sinodalităţii, iar sinodalitatea în contextul primatului (Ravenna, § 43). De asemenea, sunt de acord că „în vremea Bisericii nedespărţite” această ordine canonică (taxis) era recunoscută de toţi. Mai sunt de acord că Roma, Biserica care „prezidează în iubire”, potrivit expresiei Sfântului Ignatie al Antiohiei (Către Romani, prolog), ocupă primul loc în această taxis şi, prin urmare, episcopul Romei era protos‑ul între patriarhi” (Ravenna, § 40 şi 41). Textul se referă la rolul activ şi la privilegiile episcopului Romei ca „întâiul între patriarhi”, „primul în Scaun peste episcopii mari?” (Ravenna, § 41, 42, 44) şi conchide că „rolul episcopului Romei în comuniunea tuturor Bisericilor” trebuie „să fie studiat într-o mai mare profunzime”. Care anume e funcţia specifică a episcopului „primului scaun” în ecleziologia de comuniune (koinonia)? (Ravenna, § 45).

2. Tema pasului următor al dialogului este aşadar „Rolul episcopului Romei în comuniunea Bisericii din primul mileniu”. Scopul este înţelegerea mai profundă a rolului episcopului Romei pe durata acestei perioade, atunci când Bisericile Apusului şi Răsăritului se aflau în comuniune, în pofida unor abateri dintre ele şi astfel să răspundem la întrebarea de mai sus.

3. Textul prezent va evalua tema considerând următoarele patru puncte:
Biserica Romei. Primul Scaun. Prema cedus [ilizibil].
Episcopul Romei ca succesor al lui Petru.
Rolul episcopului Romei în vremuri de criză în comuniunea eclezială.
Marea influenţă a factorilor neteologici.
Biserica Romei. Primul Scaun.

4. Catolicii şi ortodocşii sunt de acord că din vremurile apostolice, Biserica Romei a fost recunoscută ca prima între Bisericile locale şi în Răsărit şi Apus. Scrierile Părinţilor Apostolici mărturisesc clar despre acest fapt. Roma, capitala imperiului, a câştigat repede în Biserica primară faima de loc al muceniciei Sfinţilor Petru şi Pavel. A câştigat un loc unic între Bisericile locale şi a exercitat o influenţă unică. Mai târziu, în decursul secolului I, invocând exemplul martirilor Petru şi Pavel, Biserica Romei a scris o lungă Epistolă către Biserica din Corint, care îi alungase pe preoţii ei şi sfătuia ca unitatea şi înţelegerea să fie restabilite. Epistola a fost scrisă de către Clement, care în consecinţă este recunoscut drept episcop al Romei (a se vedea Irineu, „Contra ereziilor”, 3, 3, 2), chiar dacă modul exact al conducerii în Roma acelei perioade nu este cu totul clar.

5. Mai târziu, în drumul său către mucenicia din Roma, Ignatie al Antiohiei a scris Bisericii Romei cu mare preţuire, ca unei vrednice de Dumnezeu, vrednice de cinste, vrednice să fie numită binecuvântată, vrednice de fericire, vrednice de curăţire. Se referă la ea ca la o întâistătătoare în ţinuturile romanilor şi ca la o întâistătătoare în filantropie.

6. Irineu a accentuat că Biserica Romei este cu siguranţă punctul de referinţă pentru învăţătura apostolică. Cu această Biserică, întemeiată de Petru şi de Pavel, trebuia să conglăsuiască fiecare Biserică („Contra ereziilor”, 3, 3, 2).

7. De-a lungul vremurilor, Episcopul Romei a fost în diferite disensiuni cu alţi episcopi. În legătură cu data Paştelui, Anicet al Romei şi Policarp al Smirnei nu au reuşit să se înţeleagă în anul 154 d.Hr., dar au păstrat comuniunea euharistică. Patruzeci de ani mai târziu, Victor al Romei a convocat sinoade pentru a rezolva disputa – un caz interesant de sinodalitate şi, mai ales, de papi care încurajează sinoadele – şi l-a anatematizat pe Policrat de Efes şi pe episcopii din Asia, atunci când sinodul lor a refuzat să-şi însuşească linia romană. Victor a fost mustrat de către Irineu pentru această seriozitate [sic] şi se pare că şi-a retras decizia, şi comuniunea a fost păstrată. La mijlocul secolului al III – lea, a izbucnit un mare conflict în legătură cu faptul dacă cei care au fost botezaţi de către eretici trebuie să fie rebotezaţi, atunci când erau primiţi în Biserică. Invocând tradiţia locală, Ciprian al Catarginei şi episcopii din Africa de Nord, susţinuţi de sinoade, în jurul episcopului răsăritean Firmilian al Cezareei, susţineau că astfel de oameni ar trebui să fie rebotezaţi, în timp ce episcopul Ştefan al Romei, referindu-se la tradiţia romană şi desigur la Petru şi la Pavel (Epistola către Ciprian 75, 6, 2), spunea că nu este necesar. Comuniunea dintre Ştefan şi Ciprian a avut serios de suferit, dar nu a fost întreruptă oficial. Într-un mod asemănător, primele secole arată că opiniile şi hotărârile episcopilor Romei au fost uneori puse la îndoială de către co-episcopi. Arată de asemenea viaţa sinodală vie a primei Biserici. Multele sinoade africane din această vreme, de pildă, şi corespondenţa frecventă a lui Ciprian cu Ştefan şi în mod deosebit cu predecesorul său Corneliu, demonstrează un pronunţat duh colegial.

8. Toate Bisericile din Răsărit şi din Apus credeau că Biserica Romei deţinea primatul între Biserici. Primatul rezulta din diferiţi factori: întemeierea acestei Biserici de către Petru şi Pavel şi simţirea prezenţei lor vii, martiriul acestor doi corifei apostoli şi localizarea mormintelor lor în Cetate, precum şi faptul că Roma era capitala imperiului şi centrul de comunicare.

9. Primele secole arată relaţia temeinică şi neîntreruptă dintre primatul Scaunului Romei şi primatul Episcopului ei. Fiecare episcop reprezintă, personifică şi exprimă Scaunul său (a se vedea Ignatie al Antiohiei, Epistola către smirneni, 8, Epistola lui Ciprian, 66, 8). Într-adevăr, ar fi imposibil să se vorbească despre primatul Episcopului fără să ne referim la Scaunul său. În a doua jumătate a secolului al II – lea, se învăţa că permanentizarea Predaniei Apostolice se întindea şi se exprima prin succesiunea episcopilor în Scaunele întemeiate de către Apostoli. Şi Răsăritul şi Apusul continuau să susţină în mod asemănător că primatul Scaunului anticipează primatul Episcopului lui şi este cauza celui din urmă.

10. Ciprian credea că unitatea episcopatului şi a Bisericii sunt simbolizate de persoana lui Petru, căruia i s-a dat primatul, şi de Scaunul lui, şi că toţi episcopii împreună au această slujire (prerogativă). Astfel, Scaunul lui Petru se află în fiecare Scaun, dar în mod deosebit la Roma. Cei care veneau la Roma, veneau la Scaunul lui Petru, la Biserica primară, cauza (izvorul) unităţii episcopale.

11. Primatul Scaunului Romei era evidenţiat prin diferite expresii : Scaunul lui Petru (cathedra Petri), Scaunul Apostolilor (Sedes Apostolica), primul Scaun (prema Sedes). Însă, cuvântul Sfântului Gelasius, „Întâiul Scaun nu este judecat de nimeni” (Epistola a IV- a, PL 58, 28 B, Epistola a XIII – a, PL 59, 64 A) -care a fost aplicat mai apoi în codicii bisericeşti [ilizibil] şi a devenit discutabil între Răsărit şi Apus - iniţial însemna doar că papa nu putea să fie judecat de către împărat.

12. Tradiţiile răsăritene şi apusene recunosc un oarecare respect faţă de primul dintre Scaunele patriarhale, care (respect) nu era pur onorific (Sinodul de la Niceea, canonul 6, Sinodul de la Constantinopol, canonul 3 şi Sinodul de la Calcedon, canonul 28). Impunea autoritate (Ravenna, § 14), care întru totul se manifesta fără absolutism, fără constrângere fizică sau psihologică. (Ravenna, § 14). Doar că în primul mileniu Sinoadele Ecumenice erau convocate de către împărat, niciun sinod nu era recunoscut drept ecumenic fără să aibă consimţământul papei, care era dat fie anterior, fie posterior. Acest lucru poate să pară drept aplicarea la nivelul universal al vieţii Bisericii a principiului exprimat de Canonul 34 Apostolic: „Episcopii fiecărui neam (ethnos) trebuie să‑l cunoască pe primul (protos) dintre ei şi să‑l socotească drept cap (kephale) şi să nu facă nimic fără avizul (gnome) lui, şi fiecare să facă numai câte privesc parohia [eparhia] lui şi satele de sub ea. Dar nici acela să nu facă ceva fără avizul (gnome) tuturor. Fiindcă aşa va fi o armonie (homonoia) şi va fi slăvit Dumnezeu prin Domnul în Duhul Sfânt: Tatăl şi Fiul şi Sfântul Duh” (a se vedea Ravenna, § 24). La toate nivelurile vieţii bisericeşti, primatul şi sinodalitatea sunt interdependente.

13. Împăratul Iustinian (527-565) a definit ierarhia celor cinci Scaune mari: Roma, Constantinopol, Alexandria, Antiohia şi Ierusalim prin decret imperial (Νεαραί, 131, 2. 109, 123, 3), instituind astfel ceea ce este cunoscut ca Pentarhie. Episcopul Romei se distingea ca primul în ordine, fără a se menţiona desigur tradiţia petrină.

14. Sub papa Grigorie I (590-604) s-a continuat conflictul care începuse sub papa Gelasius (579-590), pentru titlul de „Patriarh Ecumenic” pentru patriarhul Constantinopolului. Pentru izbucnirea conflictului au slujit drept pretext diferitele percepţii în Răsărit şi Apus. Grigorie vedea în acest titlu o aroganţă intolerabilă şi încălcarea drepturilor canonice ale celorlalte Scaune în Răsărit, în vreme ce în Răsărit titlul era perceput drept expresie a unor drepturi mai mari ale patriarhatului. Mai târziu, Roma a acceptat titlul. Grigorie a spus că personal a refuzat titlul de „Papă universal”, în schimb se simte pur şi simplu onorat atunci când fiecare episcop este onorat după datorie (Cinstea mea este cinstea fraţilor mei). S-a numit pe sine drept „slujitorul slujitorilor lui Dumnezeu”.

15. Încoronarea de la Charlemagne în anul 800 de către papa Leon al III – lea a marcat începutul unei noi epoci în istoria pretenţiilor papale. În plus, un factor care a dus la divergenţe între Răsărit şi Apus a fost descoperirea Pseudo-Decretalelor [ilizibil] (850), care urmăreau întărirea autorităţii romane pentru protejarea episcopilor. Decretalele au jucat un rol uriaş în secolele următoare, deoarece papii au început să acţioneze în spiritul Decretalelor, care proclamau de pildă că toate chestiunile importante, în principal depunerile din scaun ale episcopilor şi mitropoliţilor erau în suprema răspundere a episcopului Romei, şi că toate sinoadele primeau legiuita autoritate prin a fi aprobate de către Scaunul Roman. Patriarhii de Constantinopol nu au acceptat o astfel de opinie care era contrară principiului sinodalităţii. Chiar dacă Decretalele în realitate nu se refereau la Răsărit, într-un stadiu ulterior, în al doilea mileniu, au fost aplicate în Răsărit de pretenţiile apusene. În ciuda tensiunilor tot mai numeroase în anul 1000, creştinii, şi în Apus şi în Răsărit, aveau încă percepţia că aparţineau Biserici celei una şi nedespărţite.

Episcopul Romei ca succesor al lui Petru.

16. Apariţia iniţială a legăturii dintre Scaunul Romei şi Apostolii Petru şi Pavel, s-a dezvoltat treptat în Apus ca o legătură mult mai bine conturată între episcopul Romei şi Apostolul Petru. Papa Ştefan (la jumătatea secolului al III – lea) a fost primul care a aplicat cuvântul „Tu eşti Petru şi pe această piatră voi zidi biserica Mea” (Matei 16:18) la slujirea sa. Sinodul de la Constantinopol din 381 a precizat că Constantinopolul se cuvine să aibă poziţia a doua după Roma: „Pentru că este Noua Romă, Episcopul Constantinopolului va primi prerogativele de onoare după Episcopul Romei” (Canonul 3). Criteriul pe care l-a invocat Sinodul pentru ordinea Scaunelor era astfel nu instituirea apostolică, ci locul cetăţii în organizarea administrativă a Imperiului Roman. Un criteriu diferit pentru ordinea Scaunelor mari a fost folosit de Sinodul întrunit la Roma în 382 sub preşedinţia papei Damasios. Aici s-au menţionat trei Scaune principale: Roma, Alexandria şi Antiohia şi nu s-a spus nimic despre Constantinopol. S-a precizat că Biserica Romană a primit locul dintâi pentru cuvintele Domnului către Petru (Matei 16:18) şi pentru întemeierea ei de către Petru şi Pavel. Locul al doilea s-a cedat Alexandriei, Scaun întemeiat de Marcu, ucenicul lui Petru, iar al treilea Antiohiei, unde Petru a stat o perioadă înainte de a se duce la Roma. Această idee a celor trei Scaune patriarhale a fost reluată de către papii secolului V, ca de pildă de Bonifatie, Leon şi Gelasius. După 381-382 şi mai apoi au apărut două criterii precise pentru stabilirea ordinii ecleziale a unei Biserici, primul presupunând că ordinea eclezială trebuie să urmeze ordinii politice a Cetăţii respective, iar al doilea recurge la obârşia apostolică şi mai exact la obârşia petrină.

17. Ideea petrină a fost dezvoltată în mod semnificativ de Leon (440-461). El a făcut o distincţie netă între oficiul petrin în sine şi persoana care exercită oficiul, pe care o considera drept nevrednic succesor al Sfântului Petru (Omilia III, 4). Fiind succesor, papa devine misionar şi moşteneşte şi ceea ce este comun unităţii indivizibile între Hristos şi Petru (Omilia V, 4, 4, 2). Conform acesteia este de datoria sa să se îngrijească de toate Bisericile. Alegerea lui Petru se întemeiază pe faptul că Hristos i-a încredinţat oile lui şi numai lui (Ioan 21, 17, Omilia 83). Episcopul Romei garantează tradiţia privilegiată a Bisericii Romei, tradiţia Sfântului Petru (Omilia 96, 3). Leon s-a considerat pe sine drept paznic al credinţei universale şi al dispoziţiilor apostolilor, este responsabil să impună respectarea şi păzirea Sinoadelor.

18. La Sinodul al IV-lea Ecumenic (451), citirea Tomosului lui Leon a fost urmată de exclamaţia: „Petru a vorbit prin Leon”. Aceasta însă nu a fost decizia oficială a succesiunii petrine. Era o recunoaştere că Leon, Episcopul Romei, dăduse glas credinţei lui Petru, care fusese îndeosebi în Biserica Romei. Conform aceluiaşi Sinod, Episcopii au spus că Leon a fost susţinător înaintea tuturor al binecuvântatului Petru… răspândind binecuvântarea credinţei lui tuturor. Augustin, la fel, s-a concentrat pe credinţă, mai mai mult decât pe persoana lui Petru, când a spus că Petru era icoana Bisericii şi modelul Bisericii prin mărturisirea lui de credinţă către Hristos. Aşadar, ar fi foarte uşor să se spună că Apusul înţelege prin piatra din Evanghelia după Matei (Matei 16:18) drept persoana lui Petru, în timp ce Răsăritul înţelege prin ea drept credinţa lui Petru. În Biserica primară, ambele, şi Răsăritul şi Apusul, erau succesiunea credinţei lui Petru de o deosebită importanţă.

19. Este important să se aibă în vedere că întreaga succesiune apostolică este succesiunea în credinţa apostolică în interiorul unei Biserici locale nedespărţite. Din perspectivă ecleziologică nu este posibil să se înţeleagă succesiune între persoane interdependente sau în afara credinţei apostolice şi a Bisericii locale. Astfel, spunând că Petru vorbeşte prin episcopul Romei înseamnă în primul rând că ultimul exprimă credinţa apostolică pe care Biserica a primit-o de la Apostolul Petru. Dincolo de toate acestea se ridică accepţiunea că episcopul Romei poate să fi înţeles drept succesorul lui Petru.

20. În Apus, accentul a fost pus pe legătura dintre Episcopul Romei şi Apostolul Petru, în mod deosebit din secolul al IV – lea şi în continuare, fiind secondat de o crescândă şi din ce în ce mai precisă referinţă la rolul lui Petru în colegiul apostolilor. Primatul episcopului Romei între episcopi a fost interpretat gradual ca un privilegiu personal, deoarece era succesorul lui Petru, primul între apostoli. Locul episcopului Romei între episcopi era perceput în termenii locului lui Petru între apostoli. În Răsărit, această evoluţie în interpretarea oficiului episcopului Romei nu a avut loc. O astfel de interpretare nu a fost niciodată respinsă răspicat în primul mileniu, dar Răsăritul a tins mai ales să considere pe fiecare episcop drept succesor al tuturor apostolilor, incluzându-l şi pe Petru.

21. Cam în acelaşi mod, Apusul nu a respins ideea patriarhatului (a se vedea mai sus punctul 13) – Într-adevăr, a păstrat cu atenţie ordinea celor cinci Scaune mari: Roma, Constantinopol, Alexandria, Antiohia şi Ierusalim, în jurul cărora s-au dezvoltat cele cinci Patriarhii ale Bisericii Vechi (Ravenna, § 28). Totuşi, Apusul nu a dat niciodată aceeaşi importanţă Pentarhiei, ca modalitate de conducere a Bisericii cum a făcut Răsăritul.

22. Este demn de remarcat că aceste abordări diferite ale poziţiei episcopului şi a relaţiei dintre Scaunele mari în Apus şi, respectiv, în Răsărit, întemeiate pe interpretări biblice, teologice şi canonice cu totul diferite, au coexistat vreme de multe secole până la sfârşitul primului mileniu, fără a crea întreruperea comuniunii.

Rolul episcopului Romei în vremuri de criză în comuniunea eclezială.

23. În primul mileniu, Biserica a fost de multe ori încercată, atunci când comuniunea eclezială era ameninţată, ca de pildă atunci când termenii diferiţi de la Niceea au fost contestaţi prin condamnarea episcopilor ortodocşi în câteva sinoade care s-au întrunit în veacul al IV – lea în Răsărit şi atunci când formula hristologică de la Calcedon a fost contestată de către monofizitism, apoi Henotikon-ul (care a provocat schisma akakiană) în veacul al V-lea, şi după aceea de către monergism şi monotelism în secolul al VII – lea şi de asemenea în vremea crizei iconoclaste din secolele VIII şi IX. Catolici şi ortodocşi recunosc în mod asemănător importanţa rolului pe care l-a jucat Episcopul Romei în aceste vremuri.

24. În realitate, din secolul al IV-lea şi după aceea, a existat o recunoaştere crescândă a Romei ca centru către care recursurile pentru ajutor în diferite împrejurări puteau să se îndrepte din toată lumea creştină. În anii 339-340, Atanasie, episcopul Alexandriei, a făcut recurs la papa Iulius. Conform cuvintelor papei pe care le expune Atanasie, „acesta (Atanasie) a venit nu pentru consimţământul său, ci pentru că a fost chemat de către noi printr-o scrisoare” (Atanasie, „Apologie contra arienilor”, 29, 20, 33, 35). Tot aşa apare Iulius, că nu doar a răspuns la recursul lui Atanasie, ci el însuşi a luat iniţiativa de a-l chema pe episcopul Alexandriei. Aşadar, aici rolul papei pare să fie mai mare decât de simplu judecător.

25. Cererile pentru ajutor care ajungeau la Roma în momente de criză uneori erau însoţite de cereri asemănătoare către alte scaune bisericeşti mai mari. Ioan Gură de Aur (404), de pildă, a făcut recurs nu doar la Roma, ci şi la episcopii de Milano şi de Aquileea. Tot aşa, activitatea pe care o exercita episcopul Romei urmărea să fie coordonată în spirit de reciprocitate cu activitatea altor scaune mai mari. Mai mult, iniţiativele episcopului Romei tindeau în general să se ia în cadrul Sinodului Roman şi de obicei se făcea trimitere la acest Sinod. Şi din această perspectivă aveau un caracter împăciuitor şi sinodal. De pildă, în corespondenţa din timpul conflictului cu Fotie, episcopii din Roma accentuau că luaseră hotărâri conform legilor şi canoanelor şi în mod sinodal.

26. Procedura cu privire la recursurile către Roma, după Sinodul de la Sardica. Acolo s-a spus că un episcop care a fusese condamnat putea să facă recurs către papă, iar cel din urmă, dacă îl considera pertinent, putea să dispună rejudecarea, care se făcea de către episcopii mitropoliilor vecine cu episcopul condamnat. Dacă se cerea de către episcopul condamnat, papa ar fi putut să trimită un reprezentant [sic] pentru a ajuta pe episcopii mitropoliilor vecine. Chiar dacă iniţial ar fi trebuit [sic] ca Sinodul de la Sardica să fie un sinod ecumenic, el a fost în realitate un sinod local care a avut loc în Apus. Canoanele lui au fost acceptate de către Sinodul Trulan (692).
27. Cea mai concisă descriere referitoare la acordurile necesare pentru ca un sinod să fie considerat ecumenic, a fost făcută de către Sinodul al VII – lea Ecumenic (Niceea II, 787), ultimul sinod care este recunoscut ca ecumenic şi în Răsărit şi în Apus:
- Trebuie să fie acceptat de către Întâistătătorii Bisericilor care trebuie să fie în deplin acord (conglăsuire) cu el.
– Papa Romei trebuie să fie colaborator sau cooperator cu sinodul.
– Patriarhii Răsăritului trebuie să fie de acord.
– Învăţătura sinodului trebuie să fie în acord cu Sinoadele Ecumenice anterioare.
- Sinodul trebuie să primească un număr precis, aşa încât să fie aşezat în rândul Sinoadelor care sunt primite de către Biserica întreagă.
- Chiar dacă rolul papei primeşte aici o precizare exactă, există interpretări diferite ale termenilor acord (înţelegere, conglăsuire, συμφωνία), cooperator (συνεργός) şi în acelaşi gând (συμφρωνούντες) [sic]. Această subiect însă reclamă un studiu mai profund.
28. Se poate garanta că în cursul primului mileniu episcopul Romei, ca primul între patriarhi, exercita un rol de coordonare şi stabilitate în chestiunile referitoare la credinţă şi la comuniune, fidelitate faţă de tradiţie şi respect faţă de sinodalitate.

Influenţa factorilor neteologici

29. În timpul primului mileniu, un număr de factori care nu erau direct teologici, au jucat un rol important în relaţiile dintre Bisericile Răsăritului şi Apusului şi au influenţat înţelegerea şi exercitarea primatului episcopului Romei. Aceşti factori erau de diferite tipuri. De pildă: politici, istorici, social-economici şi culturali.

30. Ca nişte dovezi ale factorilor respectivi pot să fie menţionate următoarele:
- terminologia, cultura şi ideologia Imperiului Roman;
- fluctuaţia politicii imperiale în raport cu Biserica;
- înclinaţia ei spre…
Redactor: D. Makris
Sursa: AKTINES – STÂLPUL ORTODOXIEI

(traducere din greacă: ierom. Fotie; sursa: orthodoxia.gr
via http://thriskeftika.blogspot.com/2009/10/blog-post_4124.html)

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu