22.05.2011

Taina suferintei

De curând am vorbit despre câteva căi scurte de mântuire și printre altele m-am referit și la suferință. Nu există nici un om în această lume care n-a suferit, care nu va suferi, care nu va trăi un fel de suferință fie trupească, fie sufletească. Toți suferim. Mi-am amintit despre o întâmplare. Mă aflam într-o tovărășie pe Sfântul Munte și ajunsesem pe înfricoșătoarele locuri de nevoință ale Karuliilor. Aceste locuri sunt pustiul cel mai aspru al Sfântului Munte. Acolo, printe alții, se nevoia și un monah sârb pe care l-am vizitat. Ne-a primit cu multă bucurie, așa cum fac de obicei toți călugării de la Sfântul Munte, și când l-am rugat să ne spună spre folosul nostru sufletesc, a adus vorba despre suferința lui. Ne-a spus că într-un timp suferea foarte mult și se ruga pe măsură. După ce a îndurat mult, a răbdat și iarăși a răbdat, ca și cum Dumnezeu n-ar fi auzit rugăciunea lui, în cele din urmă, la un moment dat, a luat ulei din candela lui Hristos și a pus pe locul care-l durea și suferința a încetat. După ce durerea l-a părăsit și s-a simțit sănătos, a înțeles atunci cât de bine a făcut sufletului său acea pătimire. Este adevărat că în ceasul în care cineva suferă, nu înțelege aceasta. Când însă suferința trece, abia atunci vede cât bine i-a adus. Așadar, abia după ce suferința a trecut, ascetul a înțeles cât de bine îi făcuse. De aceea, așa cum ne-a spus, a început apoi, să-L roage pe Hristos să-i dea și altă suferință și vorbind grecește, cu accentul lui sârbesc, zicea: ,,Dă-mi și altă suferință, dă-mi și altă suferință !” Chiar dacă suferința era cumplită, era mare, de nesuportat, făcuse mult bine sufletului său și de aceea o cerea. Ne-a spus clar: ,,Oricât te-ai ruga, nu te folosești de rugăciune, cât te folosești de suferință!”
Taina Suferinței – Arh. Simeon Kraiopoulos – Editura Bizantină 2007
Aproape întotdeauna omul fuge de suferință și chiar o urăște fără a-și da seama de faptul că ea este aceea care îl repune cu picioarele pe pământ, cu privirea în sus și cu sufletul la Dumnezeu. Nu reușim să ne fim proprii doctori din cauza egoismului – a iubirii de sine – și totuși suntem prea miloși cu beteșugurile noastre. Cum mă pot vindeca? Cum să fac să fie bine? Ce tratament să iau ca să mă vindec repede? Cum să procedez? Acestea sunt întrebările cele mai frecvente și iată ce ne spune arhimandritul Simeon Kraiopoulos în continuare:
Suferința brăzdează adânc sufletul! Avea dreptate călugărul acela când spunea că suferința aduce în suflet mai mult folos decât orice altceva. Așadar, să ne străduim să ne explicăm aceasta înlăuntrul nostru.Suntem egoiști, iubitori de noi înșine, fie că înțelegem fie că nu. Oricât s-ar strădui cineva prin rugăciunea lui sau prin alte mijloace să fugă de iubirea de sine și să predea lui Hristos, nu este ușor să o facă pentru că înlăuntrul lui se întristează, se iubește pe sine atât de mult și nu rezistă să se umilească, să se trudească mai mult decât acceptă sufletul lui.
Este asemenea medicului care, oricât de bun ar fi pentru ceilalți, când este vorba să se opereze pe sine sau să facă cea mai mică intrevenție pe el însuși, să scoată o așchie care i-a intrat în picior sau să-și curețe o rană, nu va suporta când va vedea că se taie pe sine.Mâna lui nu va mai fi sigură, va începe să tremure și altele asemenea. Nimeni nu poate să opereze pe el însuși. La fel se întâmplă cu rugăciunea: oricât ne-am ruga, nu putem să ne depășim pe noi înșine.Desigur, Dumnezeu aude rugăciunea noastră, însă problema nu este dacă ne aude Dumnezeu, ci cât dăm noi înșine lui Dumnezeu, în ce măsură ne lepădăm de omul cel vechi, cât aruncăm din egoismul nostru, din iubirea noastră de sine? Această lepădare costă și omul n-o face ușor. Când vine însă durerea, suferința, fie trupească, fie sufletească este altceva. Se poate să ai o durere sufletească pricinuită de un necaz pentru, de o boală. În astfel de situații cineva poate suferi chiar mai mult decât dacă ar fi fost el însuși bolnav.
Concluzia ar fi că suferința este o binecuvantare pe care o putem converti în bucurie, pace și liniște sufletească doar aflându-ne în brațele lui Dumnezeu.
Taina Suferinței – Arh. Simeon Kraiopoulos – Editura Bizantină 2007
  • Crestin Ortodox:
Ura ne alearga pana la epuizare. Ne stoarce seva de frumos si ne reduce atentia fata de valoare. Intunecatii nu recunosc lumina, ci o numesc bezna, aducand chiar si argumente. Parasitii alunga iubirea si nu recunosc umbra impacarii. Avarii nu au oglinzi de har, se cred guru in secta recifului lor carnivor.
Toate aceste buimaceli teleghideaza sufletul aleatoriu. Sufletul nu se poate reinventa, dar se poate redescoperi. Daca nu reuseste singur, stiu eu de la altii o cale sigura: intermedierea avvei Arsenie Boca. Traind in duhul smereniei, omul stropeste cu sange lespedea crudei suferinte. Nu devine extremist, nici liber schimbist, ci are principiul arsenian: nici abuzul, nici refuzul.
Unul e Sfant, Unul e Domn, Unul e Arhiereu Vesnic, dupa randuiala lui Melchisedec: Iisus Hristos. Si nu e loc pentru “dar”, “insa”… Vrem sa Il cunoastem si noi pe acest Mesia al iubirii. Singuri nu putem, asa ca avem nevoie de pedagogi intelepti, de traitori autentici, de duhovnici ai luminii. In capul listei, un singur “suspect”: Arsenie Boca, parintele nostru. Incercati sa ii dati telefon. Daca e linia ocupata, insistati. Si veti gasi cararea Imparatiei.
Sa fim buni pana la ultima picatura de putere. Sa credem ca liturghia e medicamentul pentru bolile noastre cumplite. Sa nu ne fie frica de marturisire, pentru a scapa de fobia hadesului. Ultima picatura de iubire nu exista; penultima se inmiieste mereu. Nu riscam un chin atat de lung incat infinitul e doar predoslovia, din cauza unei nopti “superbe”: viata risipita langa vie, cu vin si pacate, dar fara a gusta deloc din rodul Vitei. Suntem aproape de limita. Suntem pe punctul de a pieri, dar inca ne mai putem salva, fara sa mai privim inapoi.
Facem primii pasi ca bebelusi in noua viata, reinvatam sa mergem, gasim alte destinatii, avem alte ganduri, ne preocupa altceva decat inainte, tinta e mai aproape. Avva Arsenie ne va trage la Christul iubirii. Daca nu vom gusta caderea, ci ne vom ridica foarte repede si ne vom regasi in ipostaza fiului risipit(or) reprimit in bratele calde ale Tatalui. Nu am citit inca cartile avvei? Acum e momentul. Am intalnit persoane care au inceput sa posteasca, sa participe la miracolul liturghiei, sa se raporteze mai responsabile la misterul credintei, abia dupa ce au sorbit cate o carte duhovniceasca.
Imagini spectaculoase ale inimii in cautare de valori vom vizualiza mai ales in Scriptura Noua, in legamantul nostru, in testamentul dat dupa moartea (pe cruce) lui Mesia. Ce avere mostenim prin testament ?
Prea ocupati pentru Dumnezeu ?!
Marius Matei
  • Lumina:
Suntem unici în felul în care ne trăim atât bucuria, cât şi durerea. Suntem unici în faţa suferinţei şi pierderilor care ne ating viaţa şi care lasă uneori tatuaje pe suflet, parte din ceea ce suntem şi care se transformă doar odată cu noi. Şi totuşi, dacă privim în urmă cu atenţie, înţelegem că urmăm inconştient etape, ca un drum al pierderii şi al renaşterii către un nou început.
Drumul începe cu şocul şi negarea. O perioadă variabilă pentru fiecare în parte, în care trăim intens, cu o nervozitate făţişă sau îngheţată, această etapă învolburată de emoţii, uneori contradictorii, în care ne ridicăm pumnii spre cerul din noi şi din afara noastră, spunând, de fapt, că nu putem crede şi accepta că nouă ni s-a putut întâmpla o asemenea pierdere. Nu putem înţelege ce am greşit ca să aducem sau să merităm aşa durere, care ne-a zguduit viaţa din temelii. Aparent, nimic nu poate să ne pregătească pentru etapa de şoc şi negare, iar cei trecuţi deja de câteva ori pe acest drum cu atâtea meandre sufleteşti ştiu că de fiecare dată şocul e altfel, şi asta nu pentru că se schimbă mult ceea ce îl provoacă, ci pentru că ne schimbăm noi înşine.

Chiar în depresie, mai sperăm la o posibilitate de ieşire din coşmar

Trecând prin valuri de mânie exteriorizată, ajungem la depresie, adică la mânia către noi înşine, trăită în însingurarea în care parcă şi minutele dor, timpul se dilată, iar universul nu ne conţine decât pe noi şi durerea noastră care, aparent, ar vrea să ne cuprindă fiecare celulă şi care ne topeşte dorinţa să mergem mai departe. Această tristeţe, “rana sufletului”, cum spunea Sfântul Ioan Gură de Aur, se poate ascunde în sentimentul de vină, în faptul că poate nu am făcut destul, totul sau ce trebuia, în speranţa că, dacă am avea “mintea cea de pe urmă”, viaţa noastră ar fi, poate, ca un cer senin. Deşi pare o etapă din care nu se naşte speranţă, acest lucru nu este adevărat. Chiar în depresie, mai sperăm la o posibilitate de ieşire din acest coşmar din care dorim doar să ne trezim ca dintr-un vis urât.

Drumul pierderilor trece numai prin poarta în care acceptăm ceea ce trăim

Problema constă tocmai în această speranţă de care ne legăm cu disperare, speranţă care seamănă cu un târg cu Dumnezeu, în care noi doar vrem şi cerem altceva decât ceea ce trăim. Evităm cu toate forţele să facem ce ar părea cel mai evident, să ne lăsăm în durerea care ne este superioară ca forţă, ca un înotător care renunţă să mai lupte cu valurile ce vor să-l înece şi decide să plutească moale, pe apele învolburate. Nu o facem pentru că ceva din noi crede că asta ne va ucide, şi o parte a creierul instinctual trimite miliarde de impulsuri de fugă şi luptă, fără să privească “mai sus”, la liniştea altei părţi, care face parte, în mod aproape de necrezut, tot din noi înşine. Acea parte cere plutirea şi calmul celui care încetează să mai lupte cu durerea, o priveşte direct în faţă şi o străbate, căci drumul pierderilor trece numai prin această poartă în care noi acceptăm ceea ce trăim. Şi, paradoxal, trecând prin această pârjolire interioară nu ieşim arşi, ci mângâiaţi de ceva căutat cu ardoare în tot şi toate, de ceva în care dorul nostru îşi găseşte răspuns, unicul Răspuns.

O poartă din care ieşim schimbaţi

Surprinderea pe care o trăim nu îşi găseşte alt corespondent în viaţa noastră. Nu e un moment în care uităm ce am trăit, în care trecutul se schimbă, ci e o poartă din care noi ieşim schimbaţi şi privim aceleaşi evenimente într-o altă lumină, care modifică mult modul în care ne raportăm şi simţim, şi nu pierderea în sine. Acesta e darul ce vine cu acceptarea şi care ne împinge natural către hotărârea de a merge mai departe, fără a uita vreodată Lumina care stă în durere şi care este exact leacul acesteia.
Aceste etape sunt un adevărat travaliu al pierderilor din viaţa noastră, pierderi de oameni iubiţi, de relaţii, de lucruri pe care le-am dorit şi chiar de vise.
Etapele acestea, de doliu, implică jelirea pierderilor care nu înseamnă numai un plâns din inimă, ci înseamnă un drum pe care îl începem în negare şi şoc şi-l terminăm cu acceptarea şi dorinţa de a merge înainte şi care are o durată variabilă pentru fiecare, în parte, de la ore la zile, la ani, după cât de mult ne luptăm cu valurile şi nu ne lăsăm doar să plutim în clipa prezentă, cu o credinţă fără cuvinte care totuşi ne spune: “Nu eşti singur… Eu sunt cu tine“.Iar acest adevăr devine trăitor în noi şi vindecător prin darul adus de Sfânta Împărtăşanie.

Din noianul durerilor împărtăşite

Majoritatea am trecut, de-a lungul vieţii, prin momentul tragic al morţii cuiva drag. Acea durere nu se poate consola, poate fi doar ascultată. Nu putem trăi durerea celui de lângă noi, să-i dăm reţete de gestionare a acesteia, dar putem fi lângă el, chiar şi nimic zicând. Un gând de rugăciune este, uneori, tot ce putem face pentru cel care trece prin asta. Vă prezentăm mai jos două mărturii primite la redacţie, referitoare la pierdere şi durere.
“M-am considerat întotdeauna o persoană empatică: prietenii plângeau constant pe umărul meu, colegii îmi faceau destăinuiri cu deplină încredere, chiar şi necunoscuţii îmi spuneau povestea vieţii lor fără mari reţineri.
În culmea glorioasei mele cariere de burete specializat în a absorbi lacrimile, secretele şi suferinţa altora, tatăl meu a fost diagnosticat cu cancer pulmonar, gradul IV. Evident că eu, fiind o fiică responsabilă, am mers la diverşi medici, am căutat soluţii pentru a-l salva. Drumuri, telefoane, morfină, bani, ceai, coridoare, reţete, scări, spitale. Plecam dimineaţa, tata era în pat şi privea absent, iar seara, când reveneam, îi aruncam o privire precaută şi răsuflam uşurată pentru că el dormea ghemuit, întors cu faţa spre perete.
A murit. Eram la serviciu când s-a întâmplat. Am venit repede acasă, mi-am şters o lacrimă incomodă şi m-am mobilizat: sicriu, calmat mătuşi, cimitir, batiste, încurajat mamă şi frate, colaci, borş (să fie de pui? aşa se cere, nu?), cruce, capac, pământ. Gata, l-am îngropat. Şi s-a făcut linişte…
Sunt doi ani de atunci. L-am visat o singură dată. Mi-a spus în vis că se roagă pentru mine şi că el, la rândul lui, are nevoie de rugăciunea mea. Mă uit acum la lumânarea pe care o aprind de sufletul tatălui meu, Gheorghe, şi îmi spun, ca de fiecare dată: “Pentru ziua când ne vom revedea.” (C.C.)
***
“Când am fost mică nu înţelegeam ce este moartea, pierderea şi tot aşteptam ca cel mort să se trezească. Pentru mine era nefiresc să nu se mai trezească. De curând a murit bunica mea, iar ceea ce m-a impresionat a fost că ea, atunci când avea momente de conştienţă, voia să se spovedească şi a dorit Împărtăşania, postind chiar, deşi era bolnavă.
În schimb, despărţirea de cineva am trăit-o ca pe ceva definitiv, fără întoarcere şi de neînlocuit, iar cea mai cumplită stare pe care am putut să o trăiesc după terminarea unei relaţii a fost una de răceală cumplită, echivalentă cu moartea. Cel mai greu este să învii din acea stare. Dar învierea este şi vine atunci când te cureţi prin Spovedanie şi Împărtăşanie, la fel ca bunica mea.” (M.M.)

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu