25.06.2011

Mos Panais Hagiionas


MOŞ PANAIS HAGIIONAS

K.I.: I-am cunoscut pe bătrânii Panais şi Vasile din Lisi în vreme ce erau refugiaţi în cartierul Sfinţilor Doctori fără de Argint din Larnaka. Am avut cu ei o relaţie deosebită, atât la nivel duhovnicesc, cât şi la nivelul prieteniei omeneşti. Fiecare discuţie pe care o purtam cu ei era o adevărată trăire a adevărurilor evanghelice şi a tradiţiei ascetice a Bisericii Ortodoxe.

Aceşti doi oameni au fost expresia blândeţii şi a smereniei. Tocmai de aceea, sufletele lor au aflat odihna, pacea şi bucuria. Purtători vii ai experienţei de două mii de ani a Bisericii, ei s-au situat mai presus de gnostici, de oamenii de ştiinţă şi de profesorii universitari. Au fost copii cuminţi şi înţelepţi ai lui Dumnezeu, iar viaţa lor a rămas un exemplu pentru toţi cei care se nevoiesc şi se chinuiesc pe acest pământ.

După moartea lui moş Panais, în 1989, am dorit să scriu despre el o carte. Nu a fost posibil până în momentul de faţă, când voi încerca să aduc la cunoştinţa cititorilor viaţa acestui mare om, în puţinele pagini pe care i le putem dedica. Deşi în volumul de faţă ne ocupăm cu personalităţile Bisericii Ortodoxe, nu puteam să nu-l includem aici şi pe moş Panais, ca purtător al Duhului Sfânt şi al harismelor celor de sus. A fost unul din cei mai plăcuţi oameni pe care i-am întâlnit în viaţa mea. Zâmbetul său avea puterea de a face pe oricine să înţeleagă că el era un prunc al lui Dumnezeu.
Sfinţenia lui moş Panais a fost un fapt cert pentru toţi cei care l-au cunoscut. Lucrul acesta reiese şi din cuvântul pe care Arhimandritul Atanasie, egumenul Mănăstirii Stavrovuni, l-a rostit în ziua înmormântării sale. El l-a numit „părintele Panais“. Acest discurs a fost publicat şi în revista Mănăstirii Stavrovuni, Crucea Vie, în numărul 68, sub titlul „Părinţi contemporani“.

arh.G.: Atât Panais, cât şi Vasile, care se mai află printre noi, au dovedit de foarte devreme o înclinaţie deosebită spre viaţa duhovnicească. Aveau dorinţa de a învăţa şi de a transmite semenilor lor învăţăturile pe care le deprinseseră. Acelaşi lucru se întâmpla şi cu un alt frate de-al lor – făceau parte dintr-o familie cu mulţi copii –, care era preot (părintele Chiriac). Chiar dacă făcuse numai şcoala primară, acesta avea obiceiul să strângă oameni care nu ştiau să scrie şi să citească, şi-i învăţa carte (lucrul acesta se întâmpla înainte să devină preot). Mulţi oameni din Lisi îi datorează părintelui Chiriac faptul că ştiu să scrie şi să citească. Părinţii lor erau amândoi persoane evlavioase, care îi îndemnau pe copiii lor spre o viaţă în Hristos. Când aveau în jur de 30 de ani, Panais şi Vasile, care se strigau unul pe altul cu apelativul „cumetre“, au început să studieze texte bisericeşti, mai ales din revista Viaţa, pe care le-o aducea fratele lor, de unde au dobândit primele comori duhovniceşti. Mai citeau şi cartea Sfântului Simeon din Tesalonic. În acelaşi timp, se rugau foarte mult.

Până când, într-o zi, la o sărbătoare din satul Kondea, la Mănăstirea Sfântului Haralambie, au descoperit o Sfântă Scriptură. Au considerat-o ca pe o comoară nepreţuită. Când a ajuns acasă, Panais a strâns-o la piept. Bucuria şi entuziasmul său nu puteau fi descrise.

Aveam în jur de paisprezece ani, şi îi vedeam venind într-o mică piaţă din apropierea casei mele, împreună cu alţi câţiva, unde vorbeau lumii adunate ore în şir. „O să-i prindă noaptea şi ei tot nu pleacă de aici“, spunea mama mea despre ei. Într-o zi, m-am dus şi eu să-i ascult. Vorbeau, cu adevărat, foarte frumos. Mai târziu, am lucrat împreună cu Panais la un cizmar. Meşterul nostru era foarte aspru, lucru care îi plăcea grozav lui Panais, pentru că, astfel, fiecare lucra în linişte, iar el putea să se roage fără tulburare.

K.I.: Ce lucru minunat.
arh.G.: Acolo am aflat că învăţase slujbele, mulţi psalmi şi alte cântări bisericeşti, pe care le spunea în sinea lui în timp ce lucra.
Seara, cei doi fraţi se duceau într-un loc anume, care se numea „Maica Domnului“, unde se rugau şi intonau cântările Vecerniei.

Apoi, s-a întâmplat la noi un fapt care a constituit pretextul ca moş Panais să înceapă să predice mai organizat cuvântul lui Dumnezeu. Au venit în Lisi reprezentanţii unei erezii, care au închiriat o sală, iar lumea, fără să ştie despre cine era vorba, s-a dus să-i asculte. În cele din urmă, au fost demascaţi ca eretici, după care au plecat din satul nostru.
Această întâmplare a demonstrat totuşi că între oamenii din sat exista dorinţa de a se asculta cuvântul lui Dumnezeu, drept care s-a născut ideea să se organizeze în casa lui Panais şi a lui Vasile întruniri, în timpul cărora cei doi să le citească sătenilor din Sfânta Scriptură şi din alte cărţi sfinte.

A venit, însă, cel de-al doilea Război Mondial şi întâlnirile au încetat, pentru că armata pusese stăpânire pe mai multe case. Dar sufletul lui Panais ardea de dorinţa de a împlini în continuare această lucrare. De aceea, s-a înscris în grupul Dragostea Poporului. Acolo a găsit tineri şi bătrâni care erau interesaţi de cuvântul lui Dumnezeu, aşa că a început să le citească acestora texte religioase.

În timpul acela le-am dat şi eu cartea Drumul către Dumnezeu, al lui Theotokis, pe care au considerat-o un adevărat tezaur. Panais era în culmea fericirii. Abia aştepta să o citească tuturor. Panais avea o capacitate extraordinară de a discuta cu oamenii pe teme duhovniceşti.

În 1944, din iniţiativa lui Panais, în Lisi s-a constituit organizaţia religioasă Proorocul Ilie, el fiind preşedintele. A reuşit să adune destui membri. În fiecare seară le citea oamenilor din Sfânta Scriptură sau din alte cărţi religioase şi le explica Liturghia. Lucrarea sa era, cu adevărat, binecuvântarea lui Dumnezeu pentru noi. A devenit apoi paracliser. Avea pe mână cheile bisericii şi nu sărea nici o slujbă. Reuşise să adune în jurul său numeroase suflete iubitoare de Dumnezeu. În fiecare noapte de sâmbătă spre duminică şi înaintea sărbătorilor împărăteşti, a celor închinate Maicii Domnului sau marilor sfinţi, făcea priveghere până la patru dimineaţa, împreună cu cei mai cucernici credincioşi din sat. Nici nu ştii ce să admiri mai întâi la el. Se purta ca adevăraţii nevoitori şi rugători ai pustiei. Făcea nenumărate mătănii şi pomenea cu lacrimi în ochi, timp de ceasuri întregi, pe cei mari şi mici, pe care îi ştia pe nume, cu necazurile şi problemele lor. Pomenea pe cei din spitale, din societăţi de binefacere şi de la putere. Vedeam cum lacrimile îi cădeau pe marmura de dinaintea icoanei Maicii Domnului.

K.I.: Avea darul lacrimilor?
Arh.G.: Desigur. Într-un grad foarte ridicat.
Când aveam timp, mă duceam şi eu la vecerniile lor. Pe atunci eram încă mirean. După ce terminau cele bisericeşti, se duceau la muncă. Tatăl lor era unul din cei mai buni agricultori din sat, dar lor le păsa mai mult de rugăciune.
Pentru că avea şi posibilităţi materiale, tatăl lor era un om foarte milostiv. O mulţime de oameni orbi şi şchiopi aflau mângâiere în casa sa.

K.I.: Această dragoste faţă de străini a rămas proverbială chiar şi în vremea când erau refugiaţi. Acasă la ei veneau zilnic zeci de oameni şi niciodată nu lipseau limonada, cafeaua şi pesmetul. Copiilor le ofereau tot timpul bomboane, biscuiţi şi alte dulciuri. Sora lor, Trifonia, era mereu gata să-i servească pe oaspeţi.
Imaginaţi-vă, cu patru zile înainte să moară, când m-am dus la el şi l-am găsit sleit de puteri – avea o voce atât de slabă, încât trebuia să te apleci până aproape de gura lui ca să înţelegi ce spunea –, m-a întrebat: „Să te servesc cu ceva?“ Atât de mare era dragostea şi devotamentul său faţă de ceilalţi.

arh.G.: Moş Panais a avut multe harisme: nevoinţa, postul (niciodată nu a mâncat carne) şi altele. Nu îl obosea statul ore în şir în picioare, nici să intoneze cântări religioase toată noaptea. Moş Panais arăta o adâncă evlavie atunci când citea Vieţile Sfinţilor, dar mai ales când rostea rugăciuni închinate Maicii Domnului sau textele sfinte care se citesc la sfânta Împărtăşanie şi când cânta imnuri de slavă.

Cei doi fraţi se mărturiseau la Stavrovuni, la părintele Ciprian, care le-a insuflat duhul ascetic şi dragostea faţă de feciorie. Moş Panais era un izvor de milostenie, atât materială, atunci când veneau la el oameni săraci, cât şi duhovnicească, după cuvintele evanghelice: Să nu ştie stânga ta ce face dreapta ta119(Matei 6, 3 [n.t.]). Seara, colinda pe străduţele întunecate ale satului, în căutare de familii sărace sau în necaz, pentru a le aduce mângâiere. De multe ori, alerga dintr-o parte în alta a satului ca să împace soţi care se aflau departe unul de celălalt. Se ducea la bărbat, apoi la femeie, apoi iarăşi la bărbat, şi tot aşa, până când îi împăca.

În timpul sfintei Liturghii, moş Panais nu stătea niciodată jos, nici măcar un minut. Stătea în picioare – în afară de anii când intra în Altar, ca să-l slujească pe preot – dinaintea icoanelor, cu mâinile încrucişate şi nu se mişca până la sfârşitul slujbei. Nu am mai întâlnit pe nimeni care să aibă o asemenea rezistenţă.
K.I.: Ce ne-aţi putea spune despre felul în care se ruga?
arh.G.: Moş Panais credea cu toată puterea sufletului său în rugăciune.
Odată, cineva a furat toate obiectele de aur şi argint închinate de oameni icoanei Maicii Domnului. Erau foarte multe: cruciuliţe, brăţări, lire de aur şi alte bijuterii. Panais nu putea să vorbească de supărare, pentru că el era cel care avea cheile bisericii. El deschidea, el închidea şi nu lipsea un bănuţ din biserică. În zilele de sărbătoare, când era nevoie ca biserica să fie ţinută deschisă toată ziua, nici nu bea, nici nu mânca, încât stârnea mirarea celor care îl vedeau.

După furtul de la icoană, oamenii au început să-l întrebe: „Unde erai, Panais? Cum de-au intrat hoţii în biserică? Tu ţii cheile bisericii. Ce s-a întâmplat?“ Responsabilitatea a căzut pe umerii lui.
Astfel, moş Panais a început să se roage cu toată fiinţa lui. După doar câteva zile, s-a dus cineva la el şi i-a spus: „Am săpat pe ogorul meu şi am găsit îngropate o mulţime de cruciuliţe, lire de aur şi alte obiecte din aur şi argint şi ţi le-am adus. Poate ştii tu ale cui sunt“. Şi astfel, Maica Domnului i-a răspuns lui Panais la rugăciuni.
Panais era îndelung răbdător, împăciuitor şi gata să dea oricui sfaturi bune. Era caracterizat de smerenie, de simplitate şi de neiubirea de arginţi. Niciodată nu a acceptat bani pentru slujirea sa de la biserică. Când i se dădea vreun bănuţ pe la botezuri, se ducea imediat şi-l punea în cutia de la icoana Maicii Domnului, ca şi cum ar fi ţinut foc în mâini. Îi asculta în toate pe preoţi, fără să comenteze niciodată.

Se ruga în genunchi ore întregi, singur sau alături de ceilalţi credincioşi. Tuturor le arăta multă dragoste. A îndreptat sute de oameni spre cucernicie şi pocăinţă. Era respectat de toţi, ca îndrumător duhovnicesc şi luminător al sufletelor. Oamenii care treceau prin satul lor ca să caute ajutor – şchiopi, orbi, săraci – erau îndrumaţi către casa sa, iar el îi primea cu multă dragoste şi încerca să-i ajute atât material, cât şi prin poveţe duhovniceşti.
Pe tineri îi învăţa să-L iubească pe Dumnezeu cu toată fiinţa lor. Pe toţi îi îndruma şi pentru toţi se ruga. Pe o serie de tinere le-a îndemnat să înveţe să cânte cântări bisericeşti. Acestea au devenit mai târziu monahii şi i-au mulţumit lui Panais, spunând despre el că avea harisma înainte-vederii şi le-a pregătit, practic, pentru ceea ce avea să le aştepte în viaţă. Acestora le spunea mereu să nu facă voia proprie şi să aibă smerenie. Drept exemplu le dădea mingea, care se duce acolo unde o loveşti. Astfel, le îndemna la ascultarea totală, aşa cum ne învaţă şi Sfinţii Părinţi.
K.I.: Moş Panais a fost un adevărat apostol al lui Dumnezeu.

arh.G.: Imaginaţi-vă că avea curajul să meargă până şi prin crâşme, acolo unde se adună de obicei oameni atei şi îndepărtaţi de Dumnezeu. Şi acestora le propovăduia cuvântul Evangheliei. Le citea din Sfânta Scriptură şi din alte cărţi sfinte. Reuşea să se facă ascultat. Nimeni nu protesta şi nimeni nu îndrăznea să-i spună lui Panais să nu mai vină. Iată câtă râvnă avea el faţă de aproapele său. Făcea totul ca să le transmită tuturor cuvântul lui Dumnezeu.
K.I.: Aţi putea să ne povestiţi şi alte întâmplări mai deosebite?

arh.G.: Părintele Panayotis, care a fost preot paroh la Lisi cu mulţi ani în urmă, mi-a povestit cu lacrimi în ochi următoarea întâmplare cutremurătoare.
Între alte îndatoriri pe care moş Panais le luase asupra sa, era şi aceea de a merge prin sat, pe la bătrâni şi bolnavi, ca să le spună când urma să treacă preotul pe la ei ca să-i împărtăşească.
În ziua în care trebuia ca preotul să meargă pe la bătrâni şi bolnavi – aşa cum îi anunţase în ajun Panais – era mare furtună, cu tunete şi fulgere. Parcă se rupsese cerul. Nu puteai nici măcar să te gândeşti să ieşi afară. Cum să meargă preotul pe jos la atâtea case, în asemenea condiţii? Pe atunci, în Lisi nu existau maşini, iar satul era mare. Totuşi, după sfânta Liturghie, Panais i-a spus preotului:
– Părinte, să mergem să-i împărtăşim pe bolnavi.
– Unde să ne ducem, Panais? Nu vezi ce vreme e afară?
– Părinte, ia sfântul Potir şi hai să mergem, pentru că ploaia o să înceteze. Nu va mai cădea nici un strop.
Aşa s-a şi întâmplat. I-au împărtăşit pe toţi, timp în care nu a căzut nici un strop din cer. Dar imediat ce au terminat, a început să plouă atât de tare, încât satul a fost inundat.
Atunci, Panais s-a întors spre preot şi i-a spus cu toată simplitatea:
– Ai văzut că n-am păţit nimic?
K.I.: Mulţi dintre cei care l-au cunoscut sunt convinşi că avea harisma înainte-vederii.
arh.G.: Fără îndoială.
A miluit, a ajutat şi a reînviat duhovniceşte nenumăraţi oameni. Şi nu este de mirare că după ce s-au refugiat, în 1974, au început încet-încet să fie cunoscuţi în întreg Ciprul. Casa lor din cartierul de refugiaţi Sfinţii Doctori fără de Argint din Larnaka era plină de lume, de dimineaţa până seara. Cu toţii voiau să-i asculte pe moş Panais şi pe moş Vasile.

K.I.: Iar moş Panais se mira şi întreba: „Ce puteţi domniile voastre, care sunteţi învăţaţi, să aflaţi de la mine, un neştiutor de carte?…“ Aceasta nu era smerenie prefăcută sau un stil de a vorbi. Moş Panais era, cu adevărat, întruchiparea smereniei cereşti.
arh.G.: Atât de îndrăgostit era de vieţile sfinţilor, încât în timpul celui de-al doilea Război Mondial a stat şi a copiat din Minei vieţile tuturor sfinţilor. Scria sute şi mii de pagini. Avea un scris frumos.
Mai târziu, a scris şi megalinariile tuturor sfinţilor. Le aduna în cărţi, pe care le dăruia. Dacă cineva îi zicea: „Fă-mi şi mie, moş Panais“, el stătea, scria şi îi dădea manuscrisul.
K.I.: Câtă dragoste pentru Dumnezeu avea omul acesta…
arh.G.: De la el am învăţat un lucru foarte important pentru viaţa duhovnicească.

Aveam 15-16 ani, când mi s-a întâmplat ceva şi m-am supărat foarte tare. El m-a văzut şi mi-a spus: „Când ni se întâmplă ceva, nu trebuie să stăm şi să ne întrebăm tot timpul «de ce?», pentru că lucrul acesta este de la diavol. Omul va cădea şi se va ridica. «De ce?» este de la diavol“.
K.I.: Moş Panais folosea mereu exemple din natură, din agricultură etc., pentru a ilustra mai bine ceea ce voia să spună. Aceasta era una din trăsăturile caracteristice ale felului cum îi aborda pe oameni.
arh.G.: Să vă dau un foarte frumos exemplu, pe care moş Panais îl folosea ca să arate cum omul poate fi împins de diavol la hulire.

Zicea: „Iau boii şi mă duc să-mi fac treaba. Afară este înnorat, dar trebuie să termin. Începe să burniţeze. «Hăis?», strig la boi. La un moment dat, mi se încurcă funia între picioare. Ploaia se înteţeşte şi pământul începe să se transforme în noroi. Încerc să descurc funia şi mă lovesc la picior de plug. Mă doare foarte tare. Strâng din dinţi şi închid gura, ca să nu scot vreo vorbă urâtă, dar ispita nu se opreşte aici. Bate vântul şi îmi ia mantaua. Trebuie să alerg să o prind. Dar ce să fac cu boii? Să-i las ca să mă duc după manta? Ei, atunci apare blasfemia“.
În felul acesta plastic, ne arăta cum lucrează diavolul asupra noastră, ce mijloace foloseşte şi cum cădem noi în capcanele pe care el ni le întinde.
K.I.: Foarte frumoasă imagine. Îmi aduce aminte de un alt cuvânt al lui moş Panais, care spunea că diavolului îi place mult să stea în patul soţilor.

arh.G.: De multe ori, îl îndemnam să se ducă pe la locurile de închinăciune din Ţara Sfântă sau din Grecia, dar nu a vrut niciodată. Răspunsul lui era mereu acelaşi: oriunde s-ar afla omul, dacă are râvnă şi dragoste faţă de Dumnezeu, poate să simtă şi să vadă cu ochii sufletului Mormântul lui Hristos, Golgota şi râul Iordan. „Iată, acum sunt acolo şi văd“, spunea el, iar chipul îi strălucea de bucurie.

Chiar dacă niciodată nu a îndemnat pe nimeni să meargă la mănăstire, prin învăţăturile sale şi prin exemplul de viaţă pe care îl oferea tuturor, unii au fost convinşi să urmeze calea monahală, fapt care pe Panais îl bucura foarte tare. Iată ce zicea: „Noi nu suntem vrednici pentru marea cinste de a primi rasa“. I s-a propus să se facă preot, dar nu a primit, pentru că ar fi fost obligat să se căsătorească, fapt care nu îi convenea nici lui, nici fratelui său, Vasile. Voia să trăiască o viaţă ascetică simplă, în lume, şi să ajute sufletele chinuite să găsească mângâiere şi calea spre mântuire. Şi, cu adevărat, i-a ajutat mult pe oamenii din sat, înainte de invazia turcească, dar şi pe cei din Larnaka, pe vremea când erau refugiaţi. Viaţa lui sfântă şi învăţăturile pe care le dădea i-au făcut pe mulţi să se îndrepte pentru totdeauna spre Sfântul Munte sau spre mănăstiri din Cipru.

Mulţi pot oferi mărturii despre sfinţenia lui moş Panais – oameni care l-au cunoscut, i-au ascultat învăţăturile şi au „absolvit şcoala“ din cartierul Sfinţilor Doctori fără de Arginţi din Larnaka. Era, cu adevărat, ca un înger întrupat. Se unise cu Dumnezeu. Chiar şi tăcerea sa le vorbea sufletelor care se apropiau de el. Nu mă îndoiesc în privinţa sfinţeniei sale şi a faptului că, după plecarea din această viaţă zadarnică, a căpătat îndrăzneală dinaintea lui Dumnezeu, iar acum se roagă pentru toată lumea, aşa cum a făcut-o şi în timpul vieţii sale pe pământ.

Convorbire cu Arhimandritul Gavriil, duhovnic la Mănăstirea Kikku

Extras din cartea Patericul secolului xx

sursa: http://www.pateric.ro/convorbire-cu-arhimandritul-gavriil-duhovnic-la-manastirea-kikku/

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu