09.10.2011

Invataturi despre cultura

Dragii mei prieteni,daca nu aveati repere in conceptie si erati bulversati de amalgamul de idei care separa credinta noastra crestina de umanismul filosofilor,al psihologilor,al oamenilor de stiinta,al carturarilor,al necredinciosilor de alte religii pagane si al ereticilor care falsifica intelesul sanatos al trairii pe lumea asta pentru viata vesnica,scopul cinstit si adevarat cu care ne-a facut Tatal nostru Ceresc pe noi inca din mamele noastre,dobandirea harului Duhului Sfant,scop a carui intelegere e sabotata de ignoranta,de pacatele,de anturajele noastre si de societatea asta europeana care corupe din ce in ce mai tare,demono-cratic si nu democratic sau mai ales teocratic,mai ales mintile,ratiunea si judecata sanatoase,si asta v-o spun cu mana pe inima ca pe o concluzie personala,din experienta,eu care nu am nici pregatire,nici cadere dar nici putere sa fac mari judecati de valoare,hazardandu-ma,de aici din taranii namaestene,va propun,pentru Domnul,si pentru constiintele voastre,sa va faceti cateva minute si sa parcurgeti da capo al fine,ceea ce sfintii Iustin si Nicolae,au sintetizat in cuvintele de mai jos.O sa va mirati desigur,de adevarul spus pe fata de doi puternici oameni ai Spiritului,in cazul ca nu le stiati deja,spre o mirabila rusine,la care sunt primul complice.Puneti-va si mintea la contributie cei care nu cunoasteti nici ortodoxia,nici cultura nici societatea in termenii acestia de judecata a culturii europene contemporane,facuta de Duhul Sfant.Vai ce judecata!dar,O,ce folos,ce doctorie...


CUVANT al Sfantului Iustin Popovici despre
CULTURA ORTODOXA si CULTURA UMANISTA

Cultura europeană are ca temei omul. Prin om se epuizează programul şi scopul civilizaţiei europene, mijloacele şi conţinutul ei. Umanismul este cel mai de seamă arhitect al ei. El e clădit în întregime pe principiul şi criteriul sofistic care spune: Măsura tuturor lucrurilor, văzute şi nevăzute, este omul, şi anume omul european. Acesta e desăvîrşitul plăsmuitor şi dătător de preţ. Adevăr este ceea ce el va propovădui ca adevăr; rostul vieţii este acela pe care el îl va propovădui ca rost al vieţii; binele şi răul sînt acelea pe care el le va numi astfel. Ca s-o spunem simplu şi sincer: Omul european s-a numit pe sine dumnezeu. Oare n-aţi observat cît de statornică este dorinţa lui de a face pe dumnezeul, prin ştiinţă şi prin tehnică, prin filosofie şi prin cultură, prin religie şi prin politică, prin artă şi prin modă; de a face pe dumnezeul cu orice preţ, chiar prin inchiziţie şi prin papism, chiar prin foc şi sabie, chiar prin trogloditism şi antropofagie? El a propovăduit, pe limba ştiinţei sale umanist-pozitiviste, că Dumnezeu nu există. Şi, călăuzit de această logică, a tras plin de curaj următoarea încheiere: De vreme ce Dumnezeu nu există, înseamnă că eu sînt dumnezeu!

Nimic nu vrea mai mult omul european decît să se prezinte ca dumnezeu, măcar că se află în universul acesta ca un şoarece în cursă. Ca să arate şi să dovedească dumnezeirea sa, el a propovăduit că toate lumile de deasupra noastră sînt goale: fără Dumnezeu şi fără fiinţe vii. El vrea, cu orice preţ, să domnească asupra firii, să o supună sieşi; drept care a pus la cale un război sistematic împotriva ei, război pe care l-a numit "cultură". La el a înhămat filosofia şi ştiinţa sa, religia şi etica sa, politica şi tehnica sa. Şi a izbutit să defrişeze o bucăţică de pe suprafaţa materiei, dar n-a preschimbat-o. Luptîndu-se cu materia, omul n-a reuşit să o înomenească, ci ea a reuşit să îl restrîngă pe om şi să-l mărginească la ceea ce e de suprafaţă, să îl reducă la materie. Şi omul, îngrădit din toate părţile de materie, se vede pe sine ca materie, şi doar materie.

Şi ştiţi cine a învins? Este o ironie: civilizaţia l-a făcut pe om rob al materiei, rob al lucrurilor. Autopropovăduitul dumnezeu se închină lucrurilor, idolilor pe care el însuşi şi i-a făurit. E limpede că omul european nu mai e dumnezeu, ci un simplu rob al lucrurilor. În războiul său împotriva a tot ce e mai presus de fire, el a înlocuit cu fabricatele civilizaţiei sale orice năzuinţă spre cele mai presus de materie: a înlocuit cerul, a înlocuit sufletul, a înlocuit nemurirea, a înlocuit veşnicia, a înlocuit pe Dumnezeul cel viu şi adevărat şi şi-a făcut Cultura dumnezeu; fiindcă omul nu poate dura pe astrul acesta întunecat fără dumnezeu, oricum ar fi acest dumnezeu, fie el chiar un dumnezeu mincinos; aceasta e fatala ironie a sorţii omului cu astfel de alcătuire sufletească.

Oare n-aţi observat că omul european, în culturomania sa, a prefăcut Europa într-o fabrică de idoli? Aproape toate bunurile culturii au ajuns idoli. Drept aceea, epoca noastră este, mai înainte şi mai presus de toate, o epocă a închinării la idoli. Nici un continent nu e atît de inundat de idoli ca Europa actuală. Nicăieri oamenii nu se închină atît înaintea lucrurilor şi nu se trăieşte atît de mult pentru lucruri şi de dragul lucrurilor, ca în Europa. Aceasta este o închinare la idoli de cel mai rău soi, fiindcă e închinare în faţa lutului. Spuneţi- mi, oare nu se închină omul humei, atunci cînd îşi iubeşte cu egoism trupul de lut şi zice cu încăpăţînare: Trup sînt, şi numai trup? Spuneţi-mi, nu se închină omul european lutului roşu, atunci cînd vesteşte ca ideal al său lupta de clasă, sau naţia, sau omenirea?

Europa deci nu suferă de pe urma ateismului, ci a politeismului; nu suferă din pricina lipsei de dumnezei, ci a mulţimii dumnezeilor. Pierzînd pe Dumnezeul cel adevărat, a vrut să îşi sature foamea de Dumnezeu prin făurirea de dumnezei mincinoşi, de idoli. A plăsmuit idoli din ştiinţă şi din teoriile ei, din tehnică şi din invenţiile ei, din religie şi din reprezentanţii ei, din politică şi din partidele ei, din modă şi din manechinele ei, iar în mijlocul tuturor acestor idoli, pe tronul împărătesc al egoismului, l-a aşezat pe omul european, pe Dalai-lama european.

În esenţa sa, civilizaţia europeană este un fetişism ajuns vampir, un fetişism în ediţie europeană, în costum european. Trăsătura cea mai de seamă a omului european este "lăcomia de lucruri". Metafizica fetişistă a omului european se manifestă în chip practic printr-o etică fetişistă. Vechiul fetişism idolatru avea drept însuşire canibalismul; dar noul fetişism european nu se deosebeşte oare tocmai prin canibalism, numai că unul mascat, cult? Civilizaţia europeană nu a propovăduit oare, prin gura ştiinţei sale, drept cel dintîi principiu al vieţii lupta pentru autoconservare? Şi ce altceva este oare aceasta, dacă nu o chemare la canibalism? Nu înseamnă oare: Omule, luptă-te pentru autoconservare cu toate mijloacele; luptă-te, dacă este nevoie, folosindu-te şi de canibalism? Important este să te ţii în viaţă! Cum? Lucrul acesta nu este supus judecăţii conştiinţei. Viaţa e un măcel, în care cel mai puternic are dreptul să ucidă pe cel mai slab. Chiar aşa: oamenii mai slabi sînt material pentru cei mai puternici. Întrucît nu există nici Dumnezeu, nici nemurire, toate îi sînt îngăduite omului pentru autoconservare. Este îngăduit păcatul, este îngăduit răul, este îngăduită crima. Ştiinţa pozitivistă a arătat că tot ceea ce se întîmplă se întîmplă potrivit legilor firii. În natură domneşte ca primă lege legea necesităţii. Ea conduce pe oameni şi toate gîndurile, simţămintele, năzuinţele, faptele lor. Cînd oamenii păcătuiesc, ei păcătuiesc din necesitate. Omule, tu nu ai de dat seamă nici pentru cea mai mare greşeală a ta; nu ai de dat răspuns, pentru că orice faci, faci din necesitate... Să nu vi se pară curios: păcatul nu poate exista pentru omul pentru care nu există Dumnezeu, fiindcă păcatul este păcat doar prin punerea lui în legătură cu Dumnezeu. Dacă Dumnezeu nu există, atunci nici păcat nu există, nici rău nu există, nici crimă nu există.

Nihilismul metafizic al civilizaţiei europene, dezvăluit prin principiul "Dumnezeu nu există", s-a manifestat în chip necesar ca un nihilism practic, al cărui principiu este: Nu există păcat, toate sînt îngăduite! Băgaţi de seamă: prin filosofia şi ştiinţa ei, prin tehnica şi politica ei, civilizaţia europeană alungă din om tot ceea ce este nemuritor şi veşnic, paralizează în el cu măiestrie simţămîntul nemuririi, micşorează sufletul pînă nu mai rămîne nimic din el.

"Trebuie să ne liberăm de Dumnezeu": iată dorinţa vădită sau ascunsă a multora dintre arhitecţii civilizaţiei europene. Pentru aceasta, ei lucrează prin umanism şi Renaştere, prin naturalismul lui Rousseau şi "furtunosul" romantism, prin pozitivism şi agnosticism, prin raţionalism şi voluntarism, prin parlamentarism şi revoluţionarism. Iar cei mai îndrăzneţi dintre ei au slobozit chemarea: "Dumnezeu trebuie ucis!"; şi în cele din urmă, cel mai statornic mărturisitor al culturii europene, Nietzsche, a vestit din vîrful piramidei antropomane a egoismului: "Dumnezeu a murit!"

**(la afirmatia hulitoare „Dumnezeu a murit”,semnat Nietzsche,s-a raspuns imediat „Nietzsche a murit”,semnat Dumnezeu,n.n.)

Atunci cînd nu există nici Dumnezeul veşnic, nici nemurirea sufletului, nu mai există nimic absolut, nici o a-tot-valoare, şi atunci totul e relativ, totul e trecător, totul e muritor; şi, într-adevăr, au fost alungate toate valorile absolute şi au început să predomnească cele relative. Nu există nici o îndoială că relativismul este şi temeiul, şi firea, şi sufletul umanismului. Teoria relativităţii lui Einstein este încheierea ultimă şi sinoptică a umanismului şi a tuturor ramurilor lui filosofice, ştiinţifice, tehnice şi politice. Şi nu numai atît, dar pînă la urmă umanismul nu este nimic altceva decît nihilism.

Filosoful german Karl Joel descrie în felul următor criza gîndirii europene: "Din felul nostru de a vedea lumea lipseşte cuprinderea întregului şi calea desăvîrşirii. Ne lipseşte întregimea convingerii şi, odată cu marea putere a convingerii, şi marea putere a credinţei. Morala noastră nu are nici un fel de caractere; istoria noastră nu are personalităţi prin care să vorbească întreg poporul şi întreaga vreme a noastră cu puterea cea mai concentrată. Ne lipseşte marea poezie, fiindcă fantezia noastră, ruptă de întregimea cosmică, e prinsă de lucrurile mărunte, iar cu cele mai mari nu face altceva decît să se joace, fiindcă pe poeţii noştri nu-i mai animă sentimentul cosmic al clasicilor, care dădeau versurilor lor expresie superioară şi eroilor lor întemeiere lăuntrică. Avem cea mai fermecătoare artă a tonului fără melos, cel mai mare patos fără etos, cea mai variată instrumentare, ilustrare, punere în scenă, cea mai perfecţionată tehnică fără suflet. Avem cea mai bogată artă teatrală, cu cea mai vie acţiune fără eroi, cu mase şi marionete drept eroi. Avem regia ca artă de cel mai puternic efect, arta fenomenelor fără esenţă. Avem viaţa cea mai bogată, dar ea este lipsită de pace şi de plinătate, de armonie lăuntrică, pentru că îi lipseşte simţămîntul întregului, al împăcării omului cu universul. Astfel, criza filosofiei ajunge criza epocii."

Da, da, era cu neputinţă ca umanismul să nu evolueze în nihilism. E oare cu putinţă să nu ajungă omul nihilist, de vreme ce nu primeşte nici o valoare absolută? Mergeţi pe firul logicii pînă la capăt şi veţi fi siliţi să ajungeţi la încheierea că relativismul este părintele anarhismului. De vreme ce toate fiinţele sînt relative, atunci nici una dintre ele nu are dreptul să se impună ca valoare desăvîrşită. Dacă vreuna încearcă acest lucru, trebuie să i se declare război pînă la nimicire. De vreme ce toate valorile sînt relative, ce drept are vreuna dintre ele de a se impune ca cea mai mare şi cea mai înaltă? Pe ce temei, prietene, adevărul tău îl respinge pe al meu, cîtă vreme amîndouă sînt relative? De vreme ce în lumile omeneşti nu se găseşte nimic absolut, nici ierarhie a fiinţelor, nici ierarhie a valorilor, ci doar anarhia.

Şi, într-adevăr, este o realitate vădită că nihilismul şi anarhia sînt punctul de încheiere logic al civilizaţiei europene, forma ultimă, de neocolit, a umanismului şi relativismului european. Umanismul se preface în chip necesar în ateism, trece prin anarhism şi sfîrşeşte în nihilism. Să fii sigur că, dacă cineva este astăzi ateist şi vrea să fie consecvent, el va ajunge mîine anarhist şi poimîine nihilist. Dacă, iarăşi, cineva este nihilist, să fii sigur că acolo a ajuns de la umanism, prin ateism.

Ce rămîne din om, dacă e scos din trupul lui sufletul? Un hoit. Ce rămîne din Europa, dacă e scos din trupul ei Dumnezeu? Un hoit. Au alungat pe Dumnezeu din univers, şi universul ce a ajuns? Un hoit. Ce este omul care tăgăduieşte existenţa sufletului în el şi în oamenii din jurul său? Nimic altceva decît lut în uniformă, un sicriu ambulant din lut. Rezultatul este distrugător: îndrăgostindu-se de lucruri, omul european a ajuns, în cele din urmă, el însuşi un lucru. Persoana lui e depreciată şi devastată: a rămas om-lucru. Nu mai e om întreg, intregral, nemuritor, după chipul lui Dumnezeu, ci doar fărîme de om, o cochilie de om din care a fost alungat duhul nemuritor. Desigur, cochilia aceasta e şlefuită, lăcuită, pictată, dar tot cochilie rămîne. Civilizaţia europeană l-a lipsit pe om de suflet, l-a făcut materie şi l-a mecanizat. Ea se aseamănă cu o maşină monstruoasă care înghite oamenii şi-i preschimbă în lucruri. Sfîrşitul e sfîşietor de trist şi cutremurător de nefericit: omul - un lucru neînsufleţit între lucruri neînsufleţite.

***

Aceasta e, în liniile sale generale, cultura omului european. Dar care e "cultura" evanghelicului, istoricului, ortodoxului Dumnezeu-Om Iisus Hristos? Pe ce se întemeiază ea? Ea se întemeiază în întregime pe Persoana Dumnezeu- Omului Hristos. Dumnezeu S-a făcut om ca să-l înalţe pe om la Dumnezeu. Acesta este începutul şi sfîrşitul între care se mişcă învăţătura Dumnezeu- omenească ortodoxă. Deviza ei: Dumnezeu-Omul să fie în tot cel dintîi. Nu numai Dumnezeu, nici numai omul, ci Dumnezeu-Omul. Aici s-a personificat şi s-a săvîrşit cea mai potrivită unire dintre Dumnezeu şi om: aici nici Dumnezeu nu e micşorat în faţa omului, nici omul în faţa lui Dumnezeu, ci se atinge potrivirea cea mai bună şi se înfăptuieşte desăvîrşita armonie între Dumnezeu şi om. Plinătatea şi desăvîrşirea persoanei sale o dobîndeşte omul prin unirea cu Dumnezeu-Omul. Dumnezeu-omenirea este singurul chip prin care se arată întreaga lucrare de multe feluri a învăţăturii ortodoxe. Se întemeiază pe Dumnezeu-Omul şi se încheie prin omul desăvîrşit, întreg, în-dumnezeu- înomenit. În centrul lumilor stă Dumnezeu-Omul Hristos. El este osia în jurul căreia se mişcă toate lumile, cele de sus şi cele de jos. El este centrul tainic al sufletelor, către care gravitează toate sufletele înfometate de adevărul şi de viaţa veşnică. El este şi programul şi izvorul tuturor puterilor întemeietoare ale lucrării ortodoxe Dumnezeu-omeneşti. Aici Dumnezeu lucrează, şi omul împreună-lucrează; Dumnezeu lucrează prin om, omul lucrează prin Dumnezeu; aici se continuă zidirea Dumnezeiască şi, mai mult, se continuă prin om. Drept aceea, omul scoate din sine tot ceea ce e Dumnezeiesc şi-l pune în lucrare, în făptuire, în viaţă. Pe lîngă asta, în această zidire, tot ce este Dumnezeiesc, nu doar în om, ci şi în lumea din jurul omului, se arată, se pune în mişcare: tot ce este Dumnezeiesc lucrează; tot ce este omenesc împreună-lucrează. Dar, pentru ca omul să izbîndească în împreună-lucrarea sa cu Dumnezeu, trebuie să se înveţe a gîndi prin Dumnezeu, a simţi prin Dumnezeu, a trăi prin Dumnezeu, a făptui prin Dumnezeu. Toate acestea ne descoperă scopul lucrării ortodoxe.

Ce scop are lucrarea ortodoxă? Scopul ei e de a aduce şi a împlini, în cît mai mare măsură, Dumnezeiescul în om şi în lumea din jurul omului, a întrupa pe Dumnezeu în om şi în lume. Aşadar, "cultura" ortodoxă este cultul lui Hristos Dumnezeu, slujirea lui Hristos Dumnezeu. Şi, într-adevăr, lucrarea ortodoxă, Dumnezeu-omenească, este neîncetata slujire a lui Hristos-Dumnezeu, neîncetată slujbă adusă lui Dumnezeu. Omul slujeşte pe Dumnezeu prin fiinţa lui şi prin toată zidirea din jurul său; el aduce, în chip socotit, pe Dumnezeu şi ceea ce e Dumnezeiesc în orice lucrare a lui şi în tot ce făptuieşte; el pune în mişcare tot ce este Dumnezeiesc în fire, ca toată zidirea să slujească pe Dumnezeu, condusă de omul doritor de Hristos. Cu adevărat, toată zidirea ia parte la a-tot-obşteasca slujbă adusă lui Dumnezeu, fiindcă omul care slujeşte pe Dumnezeu este slujit de fire.

Lucrarea Dumnezeu-omenească schimbă la faţă pe om din lăuntru, se mişcă de la cele din lăuntru spre cele din afară: ea înnoieşte sufletul şi, prin suflet, trupul. Ea socoteşte trupul ca fiind geamănul sufletului, un geamăn care trăieşte, se mişcă şi există prin suflet. Scoateţi sufletul din trup: ce va mai rămîne din el, dacă nu un stîrv împuţit? Dumnezeu-Omul schimbă la faţă mai întîi sufletul şi apoi trupul. Sufletul schimbat la faţă schimbă la faţă trupul, schimbă la faţă materia.

Scopul lucrării Dumnezeu-omeneşti este acela de a schimba la faţă nu doar pe om şi omenirea, ci, prin aceştia, întreaga zidire. Dar cum poate fi atins scopul acesta? Numai prin mijloacele Dumnezeu-omeneşti, iar acestea sînt faptele bune evanghelice: credinţa şi dragostea, nădejdea şi rugăciunea, postul şi smerenia, blîndeţea şi împreună-pătimirea, dragostea de Dumnezeu şi dragostea de fraţi. Prin lucrarea acestor fapte bune, se întemeiază lucrarea ortodoxă Dumnezeu-omenească. Deprinzînd şi lucrînd aceste fapte bune, omul schimbă sufletul său din urît în frumos, din întunecat în luminos, din păcătos în sfînt, din asemănător beznei în asemănător cu Hristos; şi trupul său îl preschimbă într-o ramă în care înrămează sufletul său cel asemănător cu Hristos.

Prin lucrarea faptelor bune evanghelice, omul dobîndeşte putere asupra sa şi asupra firii. Alungînd păcatul din sine şi din lumea care îl înconjoară, omul alungă totodată puterile sălbatice şi distrugătoare, preschimbă în întregime şi sinele lui, şi lumea, îmblînzeşte firea, atît în sine, cît şi în jurul său. Cele mai bune pilde ale acestui fapt sînt Sfinţii: aceştia, sfinţindu-se şi schimbîndu-se la faţă prin deprinderea şi lucrarea faptelor bune, totodată sfinţesc şi schimbă la faţă firea din jurul lor. Sînt numeroşi Sfinţii care au fost slujiţi de fiarele sălbatice, care numai prin starea lor de faţă îmblînzeau leii, urşii şi lupii. Purtarea lor faţă de făpturi a fost şi este rugăciunea, blîndeţea, milostenia, gingăşia, purtare lipsită obrăznicie, răutate, sălbăticie şi vrăjmăşie.

Împărăţia lui Dumnezeu pe pămînt, lucrarea ortodoxă, nu se întemeiază pe impunerea din afară, silnică, mecanică, ci pe primirea lăuntrică, de bună voie, personală a Domnului Hristos, prin lucrarea neîncetată a faptelor bune evanghelice; fiindcă Împărăţia lui Dumnezeu nu vine pe căi din afară, văzute, ci pe căi lăuntrice, duhovniceşti, nevăzute. Mîntuitorul a zis: Împărăţia lui Dumnezeu nu vine în chip văzut. Nici nu vor zice: Iată, aici! sau: Iată, acolo! Căci împărăţia lui Dumnezeu în lăuntrul vostru este (Luca 17:20-21), adică în sufletul zidit de Dumnezeu după chipul Său, în sufletul sfinţit de către Duhul Sfînt; fiindcă Împărăţia lui Dumnezeu este dreptate, şi pace şi bucurie în Duhul Sfînt (Romani 14:17). Da, în Duhul Sfînt, iar nu în duhul omului. Ea poate fi în duhul omului în măsura în care acesta se umple de Duhul Sfînt, cu ajutorul faptelor bune evanghelice. Drept aceea, prima şi cea mai mare poruncă a lucrării ortodoxe este: Căutaţi mai întîi Împărăţia lui Dumnezeu şi dreptatea Lui, şi acestea toate se vor adăuga vouă (Matei 6:33) - adică se vor adăuga toate cele trebuitoare pentru păstrarea vieţii trupeşti: hrană, îmbrăcăminte, locuinţă (v. Matei 6:25-32). Toate acestea sînt doar un adaos la Împărăţia lui Dumnezeu, Iar civilizaţia Apusului caută mai întîi acest adaos. În aceasta stă tragedia ei: că şi-a cheltuit sufletul îngrijindu-se de lucruri. Iar Domnul cel fără de greşeală a spus o dată pentru totdeauna:”Nu vă îngrijiţi cu sufletul vostru de ce veţi mînca şi de ce veţi bea, şi nici cu trupul vostru cu ce vă veţi îmbrăca... căci toate acestea neamurile le caută; căci ştie Tatăl vostru cel ceresc, că aveţi nevoie de toate acestea. Căutaţi mai întîi Împărăţia lui Dumnezeu şi dreptatea Lui, şi acestea toate se vor adăuga vouă” (Matei 6:25; 3:33; Luca 12:22-31).

Nesfîrşită este lista nevoilor pe care omul zilelor noastre şi le inventează cu lăcomie; şi, pentru a-şi satisface aceste nevoi nenumărate şi fără noimă, oamenii au prefăcut acest astru de aur al lui Dumnezeu în abator. Domnul cel iubitor de oameni ne-a descoperit de mult singurul lucrude trebuinţă fiecărui om în parte şi întregii omeniri laolaltă. Care este acesta? Dumnezeu-Omul Hristos şi tot ceea ce El aduce prin Sine: adevărul Dumnezeiesc, dreptatea Dumnezeiască, dragostea Dumnezeiască, bunătatea Dumnezeiască, lumina Dumnezeiască, sfinţenia Dumnezeiască, nemurirea Dumnezeiască, veşnicia Dumnezeiască şi toate celelalte desăvîrşiri Dumnezeieşti. Iată, acesta este lucrul de trebuinţă pentru om şi pentru omenire, iar toate celelalte nevoi ale omului sînt, asemuite cu aceasta, atît de neînsemnate (v. Luca 10:42).

Atunci cînd omul cugetă cu evanghelică seriozitate la taina vieţii lui şi a lumii, el ajunge în chip cuvenit la încheierea că trebuinţa tuturor trebuinţelor este aceea de a tăgădui toate trebuinţele şi de a urma în chip hotărît pe Domnul Iisus Hristos, de a merge şi a se uni cu El prin deprinderea şi lucrarea faptelor bune şi nevoinţelor evanghelice. Dacă nu face asta, omul rămîne duhovniceşte fără roadă, fără rost, se împrăştie, putrezeşte şi moare cu încetul, pînă sfîrşeşte prin a muri în întregime, fără a mai rămîne ceva din el, fiindcă Dumnezeiasca gură a lui Hristos a grăit:”Precum mlădiţa nu poate să aducă roadă de la sine, dacă nu rămîne în viţă, tot astfel nici voi, dacă nu rămîneţi în Mine. Eu sînt viţa, voi sînteţi mlădiţele. Cel ce rămîne în Mine şi Eu în el, acela aduce roadă multă, căci fără Mine nimic nu puteţi face. Dacă cineva nu va rămîne în Mine, e aruncat afară ca mlădiţa şi se usucă; şi o adună pe ea şi în foc o aruncă, şi arde „(Ioan 15:4-6).

Doar prin unirea duhovnicească organică cu Hristos Dumnezeu-Omul, poate omul să prelungească viaţa lui în viaţă veşnică şi fiinţa lui în fiinţă veşnică. Omul lucrării Dumnezeu-omeneşti nu este niciodată singur: cînd el gîndeşte, prin Hristos gîndeşte; cînd făptuieşte, prin Hristos făptuieşte; cînd simte, prin Hristos simte. Într-un cuvînt, unul ca acesta trăieşte neîncetat prin Hristos Dumnezeu. Căci ce e omul fără Dumnezeu? La început, o jumătate de om, iar la sfîrşit - neom. Doar în Dumnezeu-Omul găseşte omul plinătatea şi desăvîrşirea fiinţei sale, găseşte arhetipul său, nemărginitul şi nesfîrşitul său, nemurirea şi veşnicia sa, valoarea sa absolută. Numai Domnul Hristos, dintre toţi oamenii şi toate fiinţele, a propovăduit sufletul omului drept comoara cea mai de preţ din toată lumile:”Căci ce va folosi omul, dacă va cîştiga toată lumea, şi-şi va păgubi sufletul său? Sau ce va da omul în schimb pentru sufletul său?” (Matei 16:26)

Toţi sorii şi toate stelele nu preţuiesc cît un suflet. Dacă omul îşi va irosi sufletul în răutate şi păcate, el nu va putea da nimic în schimb pentru sufletul său, chiar de ar ajunge stăpînul tuturor constelaţiilor. Rămîne deci pentru om o singură ieşire, iar alta nu este. Şi iată care este aceasta: Dumnezeu-Omul Hristos este singura încredinţare a sufletului omenesc, singura încredinţare a nemuririi şi a veşniciei. Sufletul nu se încredinţează prin lucruri, ci este înrobit de către ele. Dumnezeu-Omul liberează pe om de sub tirania lucrurilor. Asupra omului lui Hristos nu mai au nici o putere lucrurile, ci, dimpotrivă, omul are putere asupra lor; şi, fiindcă în preţuirea lui Hristos sufletul omului are un preţ neasemuit mai mare decît toate fiinţele şi lucrurile, omul ortodox închină toată grija, toată luarea sa aminte, sufletului său, întrucît lucrarea ortodoxă este întîi de toate o lucrare a sufletului.

Omul este mare numai prin Dumnezeu: acesta este motto-ul lucrării Dumnezeu-omeneşti. Fără Dumnezeu, omul nu este altceva decît şaptezeci de kilograme de humă în sînge. Ce este omul fără Dumnezeu, decît mormînt lîngă mormînt? Omul european a osîndit la moarte şi pe Dumnezeu, şi sufletul. Prin aceasta nu a osîndit oare la moarte şi eul său, moarte din care nu există înviere? Faceţi cu adevărat şi drept socoteala filosofiei, ştiinţei, politicii, culturii, civilizaţiei europene, şi veţi vedea că ele au ucis în omul european pe Dumnezeu şi nemurirea sufletului. Iar dacă priviţi cu luare aminte tragedia istoriei omeneşti, veţi înţelege negreşit că uciderea lui Dumnezeu se termină cu sinuciderea. Vă aduceţi aminte de Iuda? Acela a ucis cel dintîi pe Dumnezeu, şi apoi s-a nimicit şi pe sine însuşi. Acesta e o lege necruţătoare care stăpîneşte istoria acestui astru.

Clădirea civilizaţiei europene, zidirea fără de Hristos, nu are cum să nu se prăbuşească, şi încă foarte curînd, precum au proorocit înainte-văzătorul Dostoievski, acum o sută de ani, şi îndureratul Gogol, acum mai bine de o sută de ani... Şi, în faţa ochilor noştri, se împlinesc proorociile Proorocilor ortodocşi slavi. Timp de zece veacuri încheiate a fost zidit turnul Babel european, şi nouă ne-a revenit nefericita vedenie: "Iată, clădirea e un uriaş... nimic!" A urmat o confuzie generală: omul nu-l mai înţelege pe om, sufletul nu mai înţelege alt suflet, neamul nu mai înţelege alt neam. S-a ridicat om împotriva omului, împărăţie împotriva împărăţiei, norod împotriva norodului, ba chiar şi continent împotriva continentului.

Omul european a ajuns la ameţeala sa fatală. L-a dus pe supraom în vîrful turnului său Babel(amestecarea valorilor si limbilor cu ingamfare), voind a desăvîrşi prin el zidirea sa, dar supraomul a înnebunit tocmai pe acest vîrf şi s-a prăbuşit de pe turn; şi, în urma lui, turnul se prăbuşeşte şi se fărîmiţează prin războaie şi revoluţii. "Homo europaeicus" nu avea cum să nu înnebunească la punctul de încheiere al culturii sale; era cu neputinţă ca ucigaşul de Dumnezeu să nu ajungă sinucigaş. Faimoasa "Wille zur Macht" s-a schimbat în "Wille zur Nacht" 46. Noaptea, o noapte apăsătoare, a acoperit Europa. Se prăbuşesc idolii Europei, şi nu este departe ziua cînd nu va mai rămîne piatră peste piatră din cultura europeană, care a zidit oraşe şi a ruinat suflete, a cinstit făpturile şi a lepădat pe Făcător...

Îndrăgostit de Europa, gînditorul rus Herzen a trăit mult timp acolo. Către sfîrşitul vieţii însă, în urmă cu mai bine de o sută de ani, a scris: "Am studiat vreme îndelungată organismul viermănos al Europei; pretutindeni, la toate nivelurile, peste tot am văzut degetul morţii... Europa se apropie de un cataclism înfricoşător... Revoluţiile politice se prăbuşesc sub greutatea neputinţei lor; ele au săvîrşit lucruri mari, dar nu şi-au împlinit rostul; au dărîmat credinţa, dar n-au înfăptuit libertatea; au aprins în inimi dorinţe pe care nu au fost în stare să le împlinească... Eu sînt primul care pălesc şi mă tem înaintea nopţii întunecate care vine... "Adio, lume muribundă, adio, Europă!..."


Pustiu e cerul, fiindcă Dumnezeu nu mai este în el. Pustiu este pămîntul, fiindcă nu mai e pe el suflet nemuritor. Cultura europeană a făcut din robii săi un cimitir şi ea însăşi a ajuns cimitir. "Vreau să mă duc în Europa - spune Dostoievski - şi ştiu că merg într-un cimitir ..."

Înainte de primul război mondial, dezastrul Europei era presimţit şi prevestit numai de întristaţii înainte-văzători ortodocşi slavi. După primul război mondial, au început să o vadă şi să o simtă şi unii europeni. Cel mai îndrăzneţ şi mai sincer dintre aceştia e, fără îndoială, Spengler, care, după primul război mondial, a tulburat lumea cu zguduitoarea sa carte: "Untergang des Abendlandes" ("Decăderea Occidentului"). În aceasta, el arată şi dovedeşte - cu toate mijloacele pe care i le pune la îndemînă ştiinţa, filosofia, politica, tehnica, arta şi religia europeană - că Apusul cade şi decade. După primul război mondial, Europa, cu toată strălucirea ei aparentă, îşi dă duhul. Cultura apuseană (sau "faustică") a început, după Spengler, în veacul al X-lea după Hristos, iar acum se găseşte în starea de descompunere şi decădere, şi va dispărea pentru totdeauna la sfîrşitul veacului al XXII-lea. După cultura europeană, gîndeşte Spengler, va veni cultura lui Dostoievski, lucrarea Ortodoxiei.

Prin toate invenţiile sale culturale, omul european moare şi se stinge rapid. Narcisismul omenirii europene este mormîntul din care ea nu vrea şi de aceea nu poate să învie. Faptul că e îndrăgostită de raţiunea ei, aceasta este boala ei fatală, care o pustieşte. Singura mîntuire din aceasta este Hristos, spune Gogol. Dar lumea, răspîndită de milioanele de obiecte strălucitoare care-i împrăştie gîndurile în toate părţile, nu are puterea de a se întîlni nemijlocit cu Hristos.

Tipul omului european a dat faliment în faţa problemelor de temelie ale vieţii; Dumnezeu-Omul ortodox le-a dezlegat pe toate, pînă la una. Omul european a rezolvat problema vieţii prin nihilism; Dumnezeu-Omul - prin viaţa veşnică. Pentru omul european darwinist-faustic, lucrul cel mai însemnat în viaţă este autoconservarea; pentru omul lui Hristos - este jertfirea de sine. Primul spune: "Jertfeşte-l pe celălalt pentru tine!" - iar cel de-al doilea: "Jertfeşte-te pe tine însuţi pentru ceilalţi!"... Omul european nu a rezolvat blestemata problemă a morţii; Dumnezeu-Omul a rezolvat-o: prin Înviere.

Nu încape îndoială că principiile şi forţele culturii europene şi ale civilizaţiei europene sînt luptătoare împotriva lui Hristos. Timp îndelungat s-a format tipul omului european, pînă cînd L-a înlocuit pe Dumnezeu-Omul Hristos;prin filosofia sa,prin stiinta sa,prin politica,tehnologia,religia si etica sa.Europa s-a slujit de Hristos doar ca de o punte intre barbaria inculturii sale si actuala barbarie culturala-adica intre barbaria simpla si barbaria complexa.Concluziile mele despre cultura europeana va vor parand catastrofale.Nu va mirati insa de acest lucru,caci este vorba despre cea mai catastrofala perioada a istoriei omenirii,de Apocalipsa Europei!O Europa sfasiata atat trupeste,cat si duhovniceste.O Europa amanintata de contradictii vulcanice care,daca nu vor fi indepartate,pot narui in curand si deplin intreaga cultura europeana.


Cuvant al Sfantului Nicolae Velimirovici despre Nevointa(straduinta) pentru TRUP
si nevointa(straduinta) pentru SUFLET
in credinta si cultura orientala si cea occidentala

Răsăritul(Orientul) se nevoieşte pentru suflet, Apusul(Occidentul) se ne­
voieşte pentru trup. Răsăritul nu crede în raiul
pământesc.
Apusul nu crede în raiul ceresc.
Pentru Răsăritean, postul înseamnă cel dintâi lu-
cru de care ţine mântuirea. Pentru Apusean, pos-
tul înseamnă îndepărtarea nebunească de plăcerile
avute la îndemână.
Cândva Apusul a ţinut postul şi celelalte înfrânări
trupeşti pentru mântuirea sufletului. Însă noi vorbim
despre Apusul de acum, slăbănogit duhovniceşte,
care se teme că postul îi va şubrezi trupul. De altfel,
când în Apus până şi bisericile au lepădat orice post,
se mai poate aştepta oare de la mireni să priceapă
înţelesul postului şi să postească?
Toţi întăresc ceea ce este limpede, şi anume faptul
că popoarele Apusene se întorc la păgânism. Însă
puţini sânt cei ce deosebesc felurile păgânismului.
Popoarele Apusene nu se întorc la păgânismul
Răsăritean, ci la păgânismul Apusean.
Căci păgânismul Răsăritean este împreunat cu o grea asceză,
cu post şi felurite nevoinţe trupeşti.
Dacă popoarele Europene s’ar fi întors la păgânismul
Răsăritean, ele ar fi postit şi s’ar fi nevoit întocmai
cum se nevoiesc popoarele din India, Tibet şi Chi-
na. Dar ele nu se întorc la acest păgânism ascetic al
Răsăritului, ci se întorc la păgânismul destrăbălat
al Apusului, adică la păgânismul înaintaşilor Euro-
peni cei nebotezaţi.
Păgânismul Apusean a fost sângeros, silnic şi
dezmăţat, de la început până la sfârşit. Aşa a fost
la Ellini, mai cumplit la Romani, şi mai cumplit la
vechii Germani şi Franci. Oare puteau şti despre
post străvechii Ellini, când în faţa ochilor le plu-
tea mereu desfrâul olimpian al dumnezeilor lor? Şi
oare putea fi vorba de vreo înfrânare la sângeroşii
împăraţi Romani, care lângă tricliniile lor aveau
vomitătoare, ca să poată vărsa prânzul şi-apoi să
prânzească din nou? Sau la bogătaşii romani, care
îşi găteau prânzul din limbi de privighetoare? Ce
post şi ce înfrânare se putea închipui la popoarele
France şi Teutone, care mâncau carne crudă, ţinută
sub şaua calului?

Lepădarea Apusului de Hristos înseamnă reîntoar-
cerea Apusului la păgânism, însă nu la păgânismul
Indian, compătimitor şi resemnat, ci la păgânismul
său, Apusean, sângeros şi destrăbălat, fără suflet
şi fără conştiinţă – lucru ce se înfăţişează înaintea
ochilor noştri în faptă şi în lucru.


Neîndoielnic, Islamul este mai duhovnicesc decât
Apusul păgânizat, căci ştie de post şi de rugăciune,
de Dumnezeu şi de suflet. Cu adevărat, este mai
duhovnicesc decât acei intelectuali batjocoritori care
râd de post şi rugăciune, tăgăduiesc pe Dumnezeu şi
sufletul, şi se nevoiesc doar pentru raiul pământesc.
Dar Islamul şi Apusul păgânizat sânt şi întrucât-
va înrudiţi: în înţelegerea raiului ce va să fie. Cu
adevărat, musulmanii îşi închipuie raiul în cer
şi nu pe pământ, în timp ce păgânii Apuseni îşi
închipuie raiul pe pământ şi nu în cer. Dar măcar
că aceste două raiuri, topografic, se poate spune,
sânt foarte îndepărtate unul de celălalt, în esenţă
sânt întocmai. Căci şi musulmanii, şi Apusenii, îşi
închipuie raiul ca o împlinire a vieţii trupeşti şi ca
o deplină mulţumire a tuturor patimilor trupeşti.
Ca să dobândească un astfel de rai, musulmanii se
nevoiesc cu postul, rugăciunea şi închinăciunile, iar
Apusenii – chipurile – cu cercetarea ştiinţifică şi cu
revoluţiile sociale.
Pe de altă parte, India şi Tibetul se nevoiesc, şi se
nevoiesc aprig, nu pentru raiul pământesc, nici pen-
tru raiul ceresc, ci pentru nimicirea vieţii, pentru
încetarea reîncarnării, pentru pierderea cunoştinţei
şi pentru lipsa simţirii – pentru Nirvana. Căci pen-
tru ei viaţa-Maya este o amăgire, iar Samsara este
vârtejul în care se află şi oameni şi dumnezei. Pentru
ei nu există nici măcar raiul ceresc, cu atât mai puţin
raiul pământesc. Nici măcar dumnezeii lor nu se află
în Rai, ci în nefericirea existenţei, în amăgirea trăirii
personale, în vârtejul Samsarei. Şi pe cât aşteaptă
oamenii mântuirea de la dumnezei, pe atât aşteaptă
dumnezeii mântuirea de la oameni! De aceea a avut
Gautáma Búddha îndrăzneala să zică: „Eu am venit
să mântuiesc pe oameni şi pe dumnezei!


Cu adevărat, concepţiile despre Dumnezeu şi de-
spre om sânt mincinoase, acolo unde s’au putut
auzi. Însă nu este mai puţin mincinoasă grăirea
Apuseană, care zice: Profită! Enjoy yourself!
(Satisface-te pe tine însuţi ! – zic Englezii.) Nu numai
că nu este grăirea popoarelor Creştine, ci nici măcar
grăirea celor mai buni şi mai însemnaţi filosofi El-
lini – nici Socráte, nici Pláton, nici Aristotél, nu s’au
încumetat să vorbească aşa. Ci astfel a vorbit cel ce
închipuie neghina şi boala filosofiei Elline – Epicúr.
El s’a încumetat a zice îngrozitorul cuvânt: Carpe
diem! Adică, bucură-te de ziua de azi,traieste clipa, căci mâine
poţi fi mort pe vecie. Prinde-te de fiecare nouă zi
şi soarbe-o până la sânge. Acesta este păgânismul
Apusean, pe care acum Europa, oarecând Creştină,
îl încuvinţează!
Ce să zicem despre nevoinţa omenirii Răsăritene şi
Apusene, despre nemărginita panoramă a nevoinţei
pentru un ţel neadevărat şi de neatins?
Neadevărat şi de neatins este ţelul spre care năzuieşte şi
pentru care se nevoieşte lumea Islamică a Răsăritului,
căci în cer nu se află raiul trupesc şi al patimilor.
De neînfăptuit şi de neatins este ţelul spre care
mii de ani a năzuit şi pentru care s’a nevoit lumea
Orientului Mijlociu, a Orientului Central şi a
Orientului Îndepărtat, căci Dumnezeu, Unul şi
Singurul, Care a zidit toate sufletele şi Care pe
toate le aşteaptă în poala Sa, este! Nimicirea sin-
elui este o ucidere, şi Nirvana o minciună.
De neînfăptuit şi de neatins este ţelul Apusului cel
învăţat şi atheu. Raiul pe pământ este un rai fără pro-
roci; un astfel de rai nu este nici făgăduit, nici proroc-
it; nici nu a fost, nici nu va fi. Raiul este acolo unde-i
dragoste. Iar dragostea este acolo unde-i Părintele Ceresc.
Pentru aceasta, Raiul nu este pe pământ, ci în cer; nu
este trupesc, ci duhovnicesc; nu este harem, ci îngeresc.
E limpede din toate acestea, că popoarele dreptslăvitoare
nu pot sta între Răsărit şi Apus, ci mai presus – îndeosebi
Balcanii pravoslavnici, care au plâns în robie o jumătate
de mileniu, mai mult decât orice alt popor Creştin în
lume. Balcanii trebuie să fie treji şi să osebească ziua de
noapte şi grâul de neghină.
Nu cumva să şovăiască Balcanii între Răsărit şi Apus,
adică între raiul Islamic – ceresc, dar simţit – şi raiul
pământesc, materialist, al popoarelor Apusene.
Balcanii nu sânt nici Răsărit, nici Apus, şi nici în-
tre Răsărit şi Apus, ci sânt mai presus de Răsărit şi
de Apus. Balcanii văd şi prevăd cu agerime că asceza
Răsăritenilor este nevoinţă pentru moarte, pentru ca,
cu ajutorul ascezei, să treacă în Nirvana, şi aici să moară
pe vecie, prin desfătare, sau după moarte să coboare în
subpământeştile peşteri ale Valhállei, unde vor duce
mai departe dezmăţul trupesc început pe pământ.
Balcanii trebuie să stea între toate aceste necurate raiuri
ale Răsăritului şi ale Apusului şi trebuie să ştie despre
preacuratul Rai al lui Hristos, care nu este nici dezmăţ,
nici deznădejde. Numai aşa Serbia Creştină poate avea
ţinta apostolească de a îndupleca Răsăritul către
Botez, iar Apusul către pocăinţă.
Şi, aşa, întreg neamul omenesc să se binecuvânteze,
ca o turmă a unui Păstor, în vecii vecilor. Amin.

(Mai presus de Rasarit si Apus-Nicolae Velimirovici,edSophia,2008)

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu