14.10.2011

Parintele Pavel de la Manastirea Turnu

Ieromonahul Pavel de la Mănăstirea Turnu are 34 de ani. De 15 ani este călugăr. După intrarea în mănăstire a absolvit Institutul Teologic şi Facultatea de Medicină. Acum este în al doilea an de rezidenţiat şi lucrează la Spitalul Cantacuzino. Face zilnic naveta cu trenul, pe care îl ia din gara Ploieşti Vest.


  • Deşi este mai degrabă firav, părintele Pavel degajă o forţă extraordinară, care nu ştii de unde vine. Afli răspunsul când tânărul călugăr zâmbeşte. Atunci, faţa lui "subţiată" de nevoinţă este scăldată într-o lumină ireală. Şi puterea lăuntrică a acestui om, şi strălucirea chipului său vin de la Dumnezeu.













Părintele Pavel Mincă s-a născut în Bucureşti, într-o familie de intelectuali. Tatăl său, absolvent a două facultăţi, era ofiţer-inginer de aviaţie. Mama "terminase" Cibernetica. Deci părinţii aveau o instruire "realistă". În plus, ei (şi nimeni din familie) nu erau bisericoşi. "Dar părinţii mei şi părinţii părinţilor mei aveau o învăţătură sănătoasă despre cum trebuie să fii corect şi cum trebuie să fii bun cu toată lumea. Şi toate astea au răsădit în mine", îmi spune tânărul călugăr. Crescut, aşadar, într-o atmosferă "materialistă", băiatul avea toate condiţiile să se îndrepte către o carieră în domeniul ştiinţelor exacte. (De altminteri, ulterior, la Liceul "Sfântul Sava", a urmat o clasă de matematică-fizică.) Şi totuşi, Alexandru (acesta era numele său de botez) avea să meargă pe alt drum.

Încă nu mergea la şcoală când, jucându-se cu copiii în faţa blocului, una dintre fetiţe a spus la un moment dat că ea crede în Dumnezeu. Ceilalţi au luat-o în râs. "Ce vorbeşti? Ia arată-ni-l tu pe Dumnezeu! Unde e? Cine l-a văzut vreodată?" Alexandru nu li s-a alăturat celor care râdeau de fetiţă, dar gândea la fel ca aceştia. "Mi-a rămas în minte mărturisirea ei. Mi s-a părut atât de sinceră, atât de onestă, iar răutăţile celorlalţi atât de neîntemeiate, încât în mintea mea s-a schimbat ceva. Deci mărturisirea fetiţei a rodit!"

La câtva timp după acest episod, dar tot înainte de a fi mers la şcoală, copilul şi-a întrebat părinţii: "Mamă, tată, ce se-ntâmplă după ce oamenii mor?" "Alexandru - i-au răspuns ei -, nu trebuie să-ţi pui astfel de întrebări! Uite, şi sticla asta îmbătrâneşte, se strică. Aşa este şi omul. Aşa e în firea lucrurilor, să se strice şi să moară." "Bine, da' după aceea? Ce se mai întâmplă?" Părinţii băiatului au ridicat neputincioşi din umeri, stingheriţi de faptul că el îşi punea întrebări de acest gen. Copilul se încăpăţâna să caute un răspuns. În mintea lui erau trei variante: fie după moarte este un hău, un neant veşnic, ceea ce i se părea îngrozitor; fie, după ce murea, omul se năştea din nou, iar murea, iar revenea pe pământ şi tot aşa la nesfârşit, ceea ce i se părea absurd; fie - auzise el ceva, de la cineva - după moarte există viaţa de veci. "Şi mi-am zis: "Asta trebuie să fie: există Dumnezeu! Şi Dumnezeu ştie El ce va fi după aceea, viaţa de veci." Ăsta a fost, ca să zic aşa, începutul meu în credinţă."

Descoperirile din Noul Testament

Pe măsură ce se îndrepta spre adolescenţă, băiatul continua să-şi pună întrebări. Iar prin clasa a IX-a, discuţiile cu tatăl lui (care avea o pregătire filosofică serioasă) deveniseră din ce în ce mai profunde. Acum, Alexandru trebuia să înfrunte şi opiniile unui prieten de-al tatălui, care era ateu convins. Adolescentul îşi expunea părerile. Deşi nu avea încă legături strânse cu Biserica, el credea în existenţa lui Dumnezeu şi îşi construise o argumentaţie solidă. "Tata şi prietenul său spuneau că adevărul este relativ. Le răspundeam: "Păi, iată, voi folosiţi acest enunţ - Adevărul este relativ - ca pe un adevăr absolut. Deci este un adevăr absolut că adevărul este relativ - Q.e.d.! S-a demonstrat prin reducere la absurd! (…) Adevărul absolut necesită un Dumnezeu absolut. Pentru că absolutul nu poate fi numai un adevăr. Trebuie să fie complet, să fie unitar. Adevărul absolut este însuşi Dumnezeu. Aşa l-am definit eu pe Dumnezeu, ca fiind Adevărul absolut." Asta gândeam în clasa a IX-a."

Profesoara de limba română îi recomandase să-l citească pe Mircea Eliade. Aşa i-a căzut în mână "Sacrul şi profanul", apoi Noul Testament, pe care acasă l-a citit pe nerăsuflate. "Am devorat Noul Testament. La sfârşit am spus: "Nu se poate, aici este toată înţelepciunea omenească! De aici izvorăşte!" Am descoperit că Mântuitorul întruchipează bunătatea absolută, iubirea absolută!" În lunile care au urmat, Alexandru a citit tot ce putuse găsi despre celelalte religii importante ale lumii. "Nu m-a atras nici una. Nici una nu vorbea atât de splendid şi de clar despre dragoste. În nici una nu exista un om, nici măcar imaginar, care să se ridice la înălţimea dragostei lui Hristos." Ulterior, tânărul şi-a cumpărat o Biblie ortodoxă şi împreună cu un coleg de clasă, care era foarte credincios, au început să meargă la biserică, la Sfânta Liturghie.

Profu' de filosofie

Un moment important din viaţa tânărului Alexandru Mincă s-a consumat în clasa a XII-a, când l-a cunoscut pe profesorul Gabriel Săndoi, care preda filosofia. "Era un profesor de filosofie adevărat, care atunci când vorbea despre Ţuţea, despre Hristos sau despre Biblie i se lumina faţa. (…) M-a "fermentat" foarte mult gândirea acestui om. Ne ţinea într-un raţionament, într-o gândire continuă. El mi-a spus: "Citeşte Filocalia 7, citeşte-l pe părintele Stăniloae!" El mi-a limpezit multe. "Ştii ceva? Diferenţa dintre filosofie şi teologie este aceeaşi ca aceea dintre logică şi matematică. Filosofia este ca logica: ea construieşte pe orice, adevăr sau minciună. Nu este important dacă ipotezele sunt adevărate, contează dacă discursul este corect, dacă este veridic din punct de vedere logic. Teologia este ca matematica. Ambele sunt ştiinţe pozitive. Teologia construieşte întotdeauna pe adevăr, pleacă de la postulate adevărate, cum ar fi: Dumnezeu există. De aici, discursul teologic înalţă construcţia (şi pe teolog) pe un teren sigur, solid.""

Alexandru îşi dorea să fie profesor de religie. Atât şi nimic mai mult. Simţea că îl descoperise pe Dumnezeu, dar nu dorea decât să-i lumineze pe alţii, de la catedră. Voia să urmeze Secţia de asistenţă socială a Facultăţii de Teologie. Alexandru s-a pregătit pentru admitere cu părintele Marius Lăcătuş, care slujea la Biserica "Eroii Revoluţiei" împreună cu părintele Cornel Ilie. Tânărul a început să meargă în fiecare duminică şi sărbătoare la această biserică. Ba chiar ajunsese să fie paracliser. Părintele Lăcătuş îl pregătea pentru Teologie, iar părintele Cornel i-a devenit duhovnic şi avea să aibă un rol fundamental în viaţa sa. "M-am înţeles bine cu cei doi preoţi şi am început o viaţă de spovedanii, de rugăciune şi de împărtăşanie."

Din păcate, Alexandru a ratat admiterea la Teologie, din motive pur administrative.

După acest episod, tânărul a dat examen la Psihologie şi a intrat fără probleme, dar şi fără pic de entuziasm. "Psihologia nu-mi oferea nici o bucurie, pentru că nu ducea nici o problemă până la capăt…"

Cea mai importantă decizie

Alexandru trecuse cu bine de primele examene ca student la Psihologie. Sesiunea abia încheiată îi lăsase o oboseală plăcută. Pe acest fond a venit ideea. "Eram în camera mea de la bloc, când mi-a trecut prin minte un gând: "Ce-ar fi să fiu călugăr?" Până atunci nu mă mai gândisem la această eventualitate. Această idee a coborât în inima mea ca un fulger luminos. Am simţit că mi se luminează întreaga fiinţă şi viaţă şi mi-am spus că ăsta e Drumul. Dar a fost cu atâta linişte, ca şi când asta mi-aş fi dorit dintotdeauna! Pur şi simplu, acest gând a coborât în inima mea ca un fulger care a luminat totul."

Alexandru i-a mărturisit duhovnicului său ce cale voia să urmeze. Preotul l-a sfătuit să mai aştepte câteva luni, pentru ca lucrurile să se "aşeze". În acest răstimp, duhovnicul şi "ucenicul" lui au cerut părerea unor călugări bătrâni. Ei l-au "cercetat" pe tânăr şi i-au dat binecuvântarea să intre în mănăstire.

Mai era o problemă: familia. Părinţii lui Alexandru aveau alte planuri cu el. Tânărul era tobă de matematică, fizică şi chimie şi ei socoteau că Facultatea de Psihologie fusese doar un capriciu. Îl vedeau făcând altceva, o facultate "serioasă", măcar "un ASE", ca fratele său (mai mare cu un an şi jumătate). Într-o primă fază, Alexandru hotărâse să lase familiei o scrisoare şi să plece pur şi simplu. Părintele duhovnic a avut altă idee: "Ştii ce? Ia înfruntă-ţi familia cu bărbăţie! Spune-le ce ai de gând!"

Zis şi făcut. "Eram în a doua zi de Paşti. Stăteam la masă. "Mamă, vreau să-ţi spun ceva!" Mama, presimţind pesemne ce avea să urmeze, a izbucnit în lacrimi. Am continuat: "Vreau să plec la mănăstire, vreau să fiu călugăr." "Când vrei să pleci?" "Mâine." Mama a împietrit. N-a mai putut să scoată nici un cuvânt. Tata nu era în încăpere. L-am chemat şi i-am spus şi lui ce voiam să fac. Atât mi-a zis: "Trebuia să mă fi anunţat mai întâi pe mine, ca s-o pregătesc pe mama!" Amândoi m-au rugat să amân plecarea cu o săptămână, ca să nu fie atât de bruscă pentru ei. Am vorbit cu părintele duhovnic şi acesta a fost de acord."

A urmat o săptămână teribil de grea. Părinţii lui Alexandru au încercat prin toate mijloacele să-l determine să-şi schimbe hotărârea. Toţi prietenii, toate rudele s-au perindat prin apartamentul familiei Mincă, având acelaşi mesaj: "Renunţă!" "Am încercat să le explic ceea ce era foarte greu de explicat. La un moment dat, le-am spus: "Oameni buni, da' eu nu vreau să plecaţi voi la mănăstire! Vreau să plec eu!""

La împlinirea celor şapte zile, Alexandru a pornit pe noul său drum. "Şi ce credeţi? Tata a avut forţa să mă ducă el, cu maşina lui, la Mănăstirea Sitaru, unde urma să rămân."

De la Teologie la Medicină

Asta se întâmpla în 1996. După un an, fratele Alexandru împreună cu părintele Valentin Mâţu şi cu un alt călugăr au venit la Mănăstirea Turnu, din judeţul Prahova. În anul 1998, Alexandru a "intrat" la Teologie. Pe toată durata studiilor, el a locuit la părinţii săi. Vinerea venea "acasă" la mănăstire şi stătea până luni dimineaţa, când se întorcea la facultate. Fratele Alexandru n-a lipsit de la nici un curs. Chiar voia să înveţe teologie! În ceea ce priveşte ţinuta, umbla îmbrăcat în straie de călugăr. "Am considerat că aşa trebuie să rămân îmbrăcat, pentru că asta fusese alegerea mea."

Pe 29 iunie 2001, fratele Alexandru a fost călugărit şi a primit numele Pavel. Apoi a absolvit Facultatea de Teologie, a fost hirotonit şi a început să slujească. Se părea că viaţa sa intrase pe un făgaş al liniştii, dar nu avea să fie aşa.

Părintele Valentin, stareţul Mănăstirii Turnu, intenţiona să înfiinţeze un aşezământ social. În cadrul acestuia, voia să deschidă un cabinet stomatologic şi unul de medicină generală. (De altfel, ambele au fost amenajate şi funcţionează deja.) Ideal era ca în cele două cabinete să lucreze oameni din mănăstire. Atunci stareţului i-a venit ideea să-l trimită la "şcoală" pe părintele (fusese hirotonit, nu?) Pavel şi să-l "facă" medic. "Cum, preacuvioase?, a protestat tânărul preot. Eu, un călugăr, să fac disecţii?" Dar s-a lăsat convins.

Pata de culoare din lumea halatelor albe

Până la examenul de admitere la UMF mai erau trei luni. Părintele Pavel fusese "tare" la fizică şi chimie. Numai că asta se întâmplase cu câţiva ani buni înainte. În plus, nu ştia nici un strop de anatomie, aşa că "s-a pus cu burta pe carte". În cele trei luni, a învăţat perfect anatomia, s-a adus la zi cu fizica şi chimia şi s-a prezentat la examenul de admitere. "Cu ajutorul lui Dumnezeu, am intrat." Asta se întâmpla în anul 2003. Aşa a ajuns părintele Pavel în lumea halatelor albe. "Îmi spunea cineva: "Părinte, aici, între medici, sunteţi ca oaia neagră din turmă!" Eu eram în dulamă şi n-am renunţat la ea niciodată."

Acum, părintele-medic Pavel este în al doilea an de rezidenţiat şi lucrează la Spitalul Cantacuzino. L-am întrebat cum este privit de pacienţi. "Majoritatea îmi spun "Domnu' doctor", dar ştiu că sunt călugăr. Uneori îmi spun "părinte", dar se raportează la mine ca la un medic. (…) De fapt, eu sunt medicul lor rezident şi intrăm foarte uşor în normalitate, fiindcă port un halat alb lung până aproape de genunchi (peste reverendă), pe cap am o tichie albă, şi mai am şi stetoscopul atârnat de gât. De aceea, mai toată lumea îmi spune "Domnu' doctor"."

Călugărul-medic mai are trei ani de rezidenţiat, apoi se va dedica pacienţilor din aşezământul social şi celor din împrejurimile Mănăstirii Turnu.

Părintele Pavel îmi vorbeşte plin de însufleţire. Este fericit şi asta i se vede în ochi. "Este bucuria pe care ţi-o dă o "rucodelie" frumoasă, care-ţi aduce satisfacţii. E adevărat, ca medic vezi partea urâtă a existenţei: boala, moartea, suferinţa, problemele sociale. Dar în momentul în care faci medicină, nu pentru că ai nevoie de bani, perspectiva se schimbă şi lucrurile devin mai frumoase şi pentru tine, şi pentru bolnavi. De aici vine şi bucuria. Şi ce fac cu bucurie şi cu binecuvântare, iese bine!"

Întâlnirea cu părintele Pavel mi-a dat încredere în viitorul nostru, ca popor. Afirmaţia poate părea forţată, dar cred că am dreptate. Acest tânăr extrem de inteligent putea să aibă o carieră strălucită într-un domeniu de vârf, aici sau oriunde în lume. El a preferat asprimea vieţii monahale. A absolvit două facultăţi foarte pretenţioase, ca să-şi dedice viaţa tămăduirii sufletelor şi trupurilor noastre, ale semenilor săi. În modestia lui, părintele Pavel zice că nu are nici un merit şi că Dumnezeu a rânduit aşa.


Un comentariu: