20.11.2011

O frumoasa marturie despre Staretul Porfirie




Convorbire cu Xenia Giannopoulou, fiică duhovnicească a părintelui Porfirie

"Nu trebuie sa-ti duci lupta crestineasca cu predici si contestatii, ci cu o adevarata iubire ascunsa. Cand contestam, ceilalti reactioneaza. Cand ii iubim sunt miscati si-i castigam. Cand iubim, credem ca noi le oferim ceva celorlalti pe cand, in realitate, intai ne oferim noua insine. Iubirea cere sacrificii. Sa sacrificam cu umilinta ceva de-al nostru, care in realitate este al lui Dumnezeu."

(Pr. Porfirie)

K.I.: Doamnă Xenia, aţi fost binecuvântată de Dumnezeu să-l cunoaşteţi pe unul dintre cei mai mari Părinţi ai secolului nostru. Noi, care l-am cunoscut pe părintele Porfirie mai puţin, îl considerăm un mare dar al lui Dumnezeu către Biserică şi dorim să beneficiem de mărturia dvs. legată de experienţa pe care aţi avut-o alături de acest mare părinte. Pentru început, cum l-aţi cunoscut?

X.G.: Am auzit despre el încă din 1974, dar atunci abia ajunsesem în Grecia şi nu ştiam despre ce era vorba. Mi-am zis că trebuie să fie vreun stareţ şi mi-am pus în gând să mă duc să-l văd.
Însă după aceea… se pare că a fost de la Dumnezeu, pentru că mereu m-am rugat să cunosc un om care să simt că are duh. Şi, cu adevărat, ceea ce spunea părintele era de la Dumnezeu, de parcă L-ai fi văzut pe Creator dinaintea ta. Aveam deplină încredere în vorbele sale. Nu m-am îndoit niciodată.

Prima dată când m-a primit, era ora şase dimineaţa. Mi s-a spus că ora aceea este cea mai bună pentru asemenea vizite, sau poate şi mai bună este ora cinci, pentru că monahii se trezesc şi se roagă şi, astfel, dimineaţa au mai mult har. Fiecare priveşte lucrurile acestea aşa cum crede de cuviinţă. Aşadar, am vorbit cu cumnata mea şi i-am zis să mergem să-l vedem pe părintele, iar ea a fost de acord.

Ne-am trezit dis-de-dimineaţă şi am plecat. Părintele stătea într-o rulotă. Ne-a venit şi nouă rândul şi am intrat înăuntru. Părintele mi-a spus cum sunt copiii mei, prin ce greutăţi vor trece şi multe altele.

K.I.: Lucrurile erau aşa cum le descria părintele?

X.G.: Întocmai. Nu mă ştia şi nici nu mă mai văzuse vreodată. Mi-a spus: „Cheam-o şi pe doamna Hristalla să vină înăuntru. Pentru că eram atât de absorbită de ceea ce mi se întâmpla, am uitat cine era doamna Hristalla şi l-am întrebat: „Cine este, părinte, doamna Hristalla?“, iar el a răspuns: „Cea care te-a adus până aici“.

M-am dus şi am adus-o. Părintele ne-a descris copiii amândurora şi ne-a spus cum să ne comportăm cu ei. Părintele Porfirie avea o sensibilitate deosebită faţă de copii.
K.I.: Şi ce v-a zis?

X.G.: Să ne purtăm cu dragoste şi bunătate faţă de copiii noştri şi să ne rugăm pentru ei. Fiindcă ai mei sunt băieţi şi pe vremea aceea stăteau singuri în Atena, mereu aveam cu ei mici probleme.

K.I.: Câţi copii aveţi?
X.G.: Trei băieţi.

Mă duceam la părintele şi îi spuneam: „Am probleme cu copiii“. Iar el îmi răspundea: „Or să se rezolve. Va veni şi vremea să se rezolve, dar tu să te rogi, pentru ca Dumnezeu să le vorbească, şi o să vezi că din fiecare va ieşi ceva bun“.

K.I.: Ce fel de rugăciune vă recomanda?

X.G.: Îmi spunea: „Să te rogi“. Iar eu îl întrebam: „În ce fel să mă rog?“ „Cu propriile tale cuvinte; aşa cum vei vrea. Spune-I Domnului ce ai pe suflet şi El va şti cum să-ţi rezolve problemele. Nu vrea să faci rugăciuni speciale“.

Altădată, m-am dus din nou la părintele, care mi-a spus: „Acum, o să ne rugăm“. L-am întrebat: „Ce să spun? Doamne Iisuse…?“ „Da, asta. Acum îngenunchează. O să ne rugăm fiecare în sinea noastră…“

Am rămas aşa, în genunchi, destulă vreme şi aşteptam să-l aud spunând: „Gata, ajunge“. La un moment dat, a zis: „Gata. Acum du-te cu bine şi o să ne mai rugăm şi altădată“.

K.I.: Atunci când vă rugaţi cu părintele, simţeaţi ceva deosebit?

X.G.: Da. Întotdeauna. De fiecare dată mă duceam la el supărată şi plecam veselă. Ca şi cum n-aş mai fi avut nici o problemă.

K.I.: Părintele lua greutatea asupra sa.

X.G.: Aşa este. Şi să ştiţi că a făcut multe minuni în familia mea.

K.I.: Ce minuni? Puteţi să ne prezentaţi câteva?

X.G.: Era anul 1982 şi mă simţeam excelent. Fratele meu chiar mi-a spus: „Te apropii de cincizeci de ani şi nu ai păr alb în cap“. Am râs împreună şi i-am răspuns: „Mă simt foarte bine. Nu am absolut nimic“.

Următoarea dată când m-am dus la părintele Porfirie – căci mă duceam pe la el chiar şi de două ori pe săptămână, parcă ceva mă atrăgea spre locul acela – i-am spus: „Părinte, uite că am venit din nou“. El a răspuns: „Duhul Sfânt te-a adus. Ca să vezi ce înseamnă Duhul Sfânt… Cum îi uneşte pe oameni… Ia zi-mi: cum stai cu sănătatea?“ I-am răspuns: „Chiar despre asta vorbeam ieri cu fratele meu şi-i ziceam că n-am nimic şi că mă simt excelent“. Iar părintele mi-a spus: „Ai şi prea ai. Du-te la doctor să vadă ce e cu tine“. Lucrul acesta m-a descumpănit, pentru că nu mă simţeam rău deloc. Dar nu a trecut o săptămână şi mi-am pierdut vederea. M-am dus imediat la oftalmolog, care mi-a spus: „Ai glaucom de 30 de grade la un ochi şi de 28 la celălalt. Şi mai văd încă ceva. Trebuie să facem nişte investigaţii speciale“. Din ziua aceea, au început problemele. Medicul oftalmolog mi-a spus să mă operez, iar eu l-am întrebat pe părintele Porfirie ce să fac.

El mi-a răspuns: „Ce pot să-ţi zic eu? Eu sunt preot, nu doctor. Fă ce-ţi spun doctorii, dar să le zici să nu-ţi dea cortizon“. „Şi ce… credeţi c-or să mă asculte?“ „Să le zici că ţi-a spus părintele tău duhovnic să nu-ţi dea cortizon, că o să-ţi facă rău. Şi părintele tău tot de la cortizon s-a îmbolnăvit“. Medicul nu-l cunoştea pe părintele Porfirie şi nici nu ştia că el se îmbolnăvise din cauza cortizonului.

K.I.: Cu adevărat, s-a îmbolnăvit de la cortizon?
X.G.: Da.

K.I.: Ce s-a întâmplat în continuare, doamnă Xenia?

X.G.: I-am spus doctorului ce-mi zisese părintele, iar el mi-a răspuns: „Este exclus. Nu putem să nu vă administrăm cortizon. Nu operăm pe ochi fără cortizon“.

M-am dus la părintele să-i spun că nu se putea altfel. Trebuia să-mi dea cortizon. Ce-aş fi putut să fac… Iar părintele mi-a zis: „Du-te şi te roagă şi nădăjduiesc să nu-ţi facă rău“. Nu mi-au dat o doză de cortizon, ci două, pentru că se rupseseră cusăturile, şi ca să mă coasă din nou trebuia să-mi mai administreze o doză. Mi-au vătămat şi ochiul. Părintele Porfirie mi-a spus că şi el făcuse operaţie cu un an în urmă şi a adăugat: „Uite, suferinţa mea de acum se trage de la cortizon. Iar medicii nu vor să înţeleagă. Nu-i interesează decât să-şi facă treaba lor“.

K.I.: S-au adeverit spusele părintelui în legătură cu cortizonul?

X.G.: Da. Şi mi-a mai spus: „Acum, că ţi s-a făcut cortizon, va trebui să nu mai mănânci sare, miel şi mult dulce, pentru că o să-ţi facă rău“.

K.I.: Ce s-a întâmplat, mai exact?

X.G.: Părintele mi-a zis că voi păţi ca şi el, adică voi face hemoragie gastrică şi mi se va subţia sângele.

K.I.: Din aceste cauze a murit părintele?

X.G.: Da. A făcut transfuzii timp de 7-8 ani.

K.I.: Şi dvs. aţi făcut hemoragie gastrică?

X.G.: Nu am păţit nimic, pentru că am avut rugăciunea părintelui. Însă am fost vătămată la ochi.
K.I.: Părintele spunea că i s-a dat cortizon împotriva voinţei sale?

X.G.: Da. I-am zis că nu se putea să nu-mi dea cortizon, iar el a răspuns că trebuie să ne rugăm. Adevărul este că pe tot parcursul operaţiei l-am simţit aproape de mine.
Altădată m-am dus la el cu unul dintre fiii mei. Voiam astfel să-i obişnuiesc pe copii să vină în contact cu Biserica.

Aşadar, i-am spus fiului meu: „Vreau să mă duc la părintele, pentru că nu mă simt bine“. „Bine, te duc eu“, mi-a răspuns el. Ne-am dus împreună, dar părintele nu ne deschidea. Am aşteptat timp de două ore ca să intrăm înăuntru, iar afară era un frig usturător. În faţa noastră mai erau două fete. Una dintre ele venea acolo prima dată şi, pentru că nu ştia prea multe despre părintele, a spus: „Părintele acesta a adormit şi ne-a lăsat să stăm afară, în frig“. Dar eu i-am răspuns: „Nu ne-a chemat el să venim. Am venit singure şi, dacă nu vrem să aşteptăm, putem să plecăm“. Îmi era teamă să nu-mi zică şi fiul meu aceleaşi lucruri. Peste două ore şi jumătate, părintele ne-a deschis.

Ne-a chemat şi ne-am dus la el. Când au ieşit fetele, ne-au spus: „Nu ne-a zis nimic. Ce fel de părinte mai este şi acesta?“ Le-am răspuns: „O să vă spună altădată“. Mulţi oameni nu ştiau ce înseamnă părinte duhovnic şi credeau că este un fel de vrăjitor care face minuni. Astfel credeau fetele acelea. Am intrat prima înăuntru, iar părintele mi-a spus: „Aţi stat în frig, nu-i aşa?“ „Nu-i nimic, părinte“, i-am răspuns eu. „Nu dormeam. Lucrurile acestea nu le spun tuturor, ci numai celor care mă înţeleg. Eram în oraşul Alexandroupoli. Unul din fiii mei duhovniceşti a făcut o operaţie. A avut la stomac o tumoare cât o portocală. Bietul de el, mă tot chema. Chiar şi în momentele când îl băgau în sala de operaţii mă chema. Nu puteam să nu mă duc“.

K.I.: S-a dus acolo cu duhul?

X.G.: Da. Şi părintele a continuat astfel: „Am fost în Alexandroupoli şi i-am luminat pe doctori să vadă mai bine. Când l-au deschis, au găsit mai încolo încă o tumoare, mult mai mică, şi le-au scos pe amândouă. Este foarte bolnav. Nădăjduiesc în Dumnezeu să trăiască. Dar ce tot spun că nădăjduiesc în Dumnezeu să trăiască… Acum se simte bine. Iată că îl văd. Se simte foarte bine. Tot greul a trecut şi acum se simte excelent“.

K.I.: Îl vedea în viitor…

X.G.: Da, da. Vedea orice.

K.I.: Cât de minunat este lucrul acesta! Fratele dvs., Mihalache, mi-a povestit de întâmplarea cu şarpele, cu laptele şi cu pruncul.

X.G.: Da. Se întâmpla cu 3-4 ani în urmă. Mă dusesem din nou la părintele cu un copil ce era rudă cu mine. Nu putuse să doarmă noaptea, pentru că avea o problemă, aşa că i-am spus să mergem la părintele dis-de-dimineaţă. Zis şi făcut. Am început să aşteptăm afară. Nu ne deschidea nimeni. Ştiam că, adesea, părintele se trezea şi se ducea în pădure să se roage. De multe ori trimitea pe cineva care-mi spunea: „Hai să mergem în pădure. Vrea părintele să vă vorbească“. Făcea lucrul acesta ca să nu stau şi să aştept la coadă. Între noi era o legătură puternică. Îl iubeam pentru că înţelegeam ce înseamnă Duhul Sfânt. După ce îşi termina rugăciunea, ne duceam la el.

K.I.: Chiar şi în momentul de faţă, când stăm şi discutăm, tot Duhul Sfânt ne-a adus laolaltă. Eu aşa cred.

X.G.: Da. Aşadar, stăteam afară şi aşteptam. Între timp, trecuseră 1-2 ore. Copilul s-a dus să se plimbe puţin. Mi-a spus: „Se poate ca părintele să fie în pădure, să se roage. Mă duc să-l caut“. După ce a mai trecut o vreme, mi s-a făcut frică să nu fi adormit de oboseală pe sub vreun copac şi să-l fi muşcat vreun şarpe. Am intrat în pădure şi am început să strig. Se auzea ecoul vocii mele, dar nici urmă de el. M-am întors înapoi supărată şi plângeam. Atunci am văzut că se deschide fereastra şi că sunt chemată înăuntru: „Ce faci acolo? Vrea să vorbească părintele cu dumneata. Hai, urcă“. Am urcat sus, iar părintele m-a întrebat: „De ce plângi?“ Iar eu i-am spus: „Părinte, copilul este obosit, că n-a dormit toată noaptea…“ „Şi ţi-e frică să nu-l fi muşcat vreun şarpe…“ Orice spuneam eu, el mă completa. „Da“, i-am răspuns. Atunci, sora părintelui s-a întors către mine şi mi-a zis: „Şi ce dacă-l muşcă vreun şarpe? Părintele e aici“.
Atunci, părintele mi-a spus: „O să-ţi povestesc o întâmplare. Vrei să-ţi povestesc o întâmplare?“ (când îţi zicea că vrea să-ţi povestească ceva, mereu te întreba dacă vrei să-l asculţi).
K.I.: Avea un stil pedagogic.

X.G.: Mi-a spus: „Când eram sus, la Kallisia, o fată şi-a luat copilul în seră, l-a adormit şi şi-a văzut de treabă. Atunci, un şarpe care era pe acolo a intrat în stomacul pruncului, pentru că tocmai băuse lapte. Când mama s-a întors la copil, a zărit coada şarpelui ieşindu-i din gură“.
Sunt sigură de faptul că părintele a văzut întâmplarea aceasta, pentru că avea harul de a vedea şi trecutul şi viitorul… Atunci, părintele Porfirie le-a spus surorii şi nepoatei sale: „Duceţi-vă la sera lui cutare unde s-a întâmplat asta şi asta. Puneţi-i copilului dinainte un pahar cu lapte, ca să se întoarcă şarpele înapoi să bea laptele“. Cele două s-au dus, au făcut aşa cum le-a zis părintele, şarpele s-a întors înapoi şi aşa a scăpat copilul fără să păţească nimic.

K.I.: Era o viperă?

X.G.: Da. Să vă spun ce s-a întâmplat şi cu unul din băieţii mei.

Într-o zi, a venit fiul meu la mine şi mi-a spus: „Am o crescătură de carne aici“. Şi cu adevărat, avea ceva tare după ureche. M-am speriat, dar nu i-am arătat lucrul acesta. La rândul lui, nici el nu a vrut să-mi arate că îi era frică. I-am spus: „Nu te teme, îţi fac cruce peste crescătură cu ulei de la Maica Domnului din Malevis“.

În seara aceea, trebuia să iasă în oraş cu nişte prieteni, pentru că era ziua lui de naştere. Iar când s-a dus să se bărbierească, a descoperit o crescătură suspectă. I-am făcut cruce cu ulei sfinţit peste locul acela, având intenţia de a merge la părintele ca să-i spun ce se întâmplase.
A doua fi, credeam că se va duce la doctor, dar nu s-a dus. A treia zi l-am întrebat de ce nu se duce, iar el mi-a răspuns că era ocupat. Eu i-am spus: „Mai întâi sănătatea şi apoi munca. Nu zic c-ai avea ceva. Totuşi, du-te să te vadă un doctor“.

Am mers la policlinică împreună. Medicul l-a consultat cu atenţie şi ne-a spus: „Este un caz clasic de tumoare la carotidă“. Mi-a recomandat în particular 2–3 medici foarte buni şi a adăugat: „Doamnă, starea fiului dvs. este foarte gravă. Trebuie să fie operat de urgenţă“.

M-am dus la părintele Porfirie şi i-am zis: „Părinte, uite ce s-a întâmplat…“ „O să ne rugăm“, mi-a răspuns el. „Părinte, doctorii mi-au spus că trebuie să se opereze de urgenţă, pentru că dacă tumoarea creşte, atunci va fi şi mai rău“. „Să meargă la operaţie, iar unde vezi om, cere-i să se roage pentru fiul tău. Este nevoie de multă rugăciune“. Atunci am intrat în panică. „Trimite-l să se opereze în străinătate. În Anglia, sau chiar în America“. L-am trimis în Anglia, iar doctorul i-a spus: „E posibil să rămâi paralizat sau chiar să mori în timpul operaţiei. Este o operaţie foarte dificilă“. Fiul meu îmi zicea să nu mă îngrijorez. Jucam amândoi teatru.

Am postit amândoi şi ne-am rugat, pentru că situaţia era foarte grea. Copilul meu avea doar 28 de ani.

După aceea, am mers la părintele Porfirie, care mi-a spus să mă duc la trei doctori, să nu mă opresc la unul singur.

K.I.: În Anglia?

X.G.: Da. M-am dus şi la al doilea şi la al treilea. Doi dintre ei erau de 45-50 de ani, iar al treilea, de 60. Între timp, am fost din nou la părintele şi l-am rugat să facă slujbe. După aceea, am mers pe la toate mănăstirile. Cel de-al treilea medic l-a întrebat pe fiul meu: „Când ţi-a apărut tumoarea aceasta?“ Iar el i-a răspuns: „În urmă cu o săptămână şi jumătate“. Răspunsul medicului aceluia a fost identic cu al celorlalţi. În fine, a mai adăugat: „Pentru că este Săptămâna Mare, cred că ar fi mai bine să lăsăm să treacă Paştele, după care să vii din nou“. I-a explicat şi acesta că putea să moară, sau să fie afectat vreun nerv şi să nu mai vorbească etc.

K.I.: O operaţie periculoasă.

X.G.: Foarte periculoasă. Eu intrasem în panică. Medicul l-a trimis înapoi să facă Paştele. În fiecare zi ne duceam la părintele Porfirie. Înainte de operaţie, s-a făcut Liturghie, am postit şi, după aceea, iar am fost la părintele. Surorile de acolo mi-au spus: „Xenia, este lume la părintele, aşa că nu vă poate primi acum. Dar îl anunţ că sunteţi aici“. Le-am zis că voiam să-i cerem să se roage pentru noi. Mi-au răspuns că şi părintele Fotie era înăuntru, iar eu le-am spus că vreau să-l văd şi pe el. „Îl ai pe părintele cel mare şi tu îl vrei pe cel mic?“ „Nu contează. Este nevoie şi de rugăciunea celui mic“.

În fine, au plecat şi ne-au anunţat prezenţa. Am fost chemaţi imediat înăuntru. Am urcat sus, am primit binecuvântarea, după care s-a întâmplat ceva ce nu poate fi explicat de nimeni.

K.I.: Spuneţi-ne, doamnă Xenia.

X.G.: Părintele l-a prins pe fiul meu ce cap şi l-a întrebat dacă îl doare. Îl apăsa pe cap şi pe gât şi tot îl întreba dacă îl doare. Fiul meu stătea în genunchi dinaintea părintelui Porfirie, iar părintele Fotie stătea ceva mai încolo. Mai erau câţiva oameni, dar părintele le-a cerut să iasă afară, împreună cu maicile. Am mai rămas eu, părintele Fotie, fiul meu şi părintele Porfirie. Părintele Fotie se ruga împreună cu părintele Porfirie, iar noi stăteam în genunchi. După aceea, părintele Porfirie mi-a spus: „Ieşi şi tu afară“. În momentele acelea se săvârşea minunea. Înţelegeţi?

K.I.: Da, da.

X.G.: Am ieşit afară, iar înăuntru au rămas părintele Fotie, părintele Porfirie şi fiul meu. Se rugau încontinuu.

După aceea, ne-am dus din nou în Anglia în ziua de joi, iar luni eram gata de operaţie. Am intrat la doctor, care l-a mai consultat o dată pe fiul meu înainte să-l opereze.

K.I.: La doctorul de 60 de ani?

X.G.: Da, da. De asemenea, am fost şi la un profesor german, care ne-a spus acelaşi lucru: că băiatul meu nu mai avea aproape nimic.

K.I.: Minunea s-a înfăptuit.

X.G.: Doctorul i-a spus fiului meu: „Văd că totul este în regulă. Tumoarea s-a micşorat şi o să dispară cu totul. Nu mai are rost să o operăm“.

Am uitat să vă spun ceva: Când fiul meu s-a dus prima dată în Anglia şi trebuia să se întoarcă înapoi, i-am zis să meargă şi la Essex, la părintele Sofronie, ca să-i ceară şi lui să se roage. S-a dus împreună cu unul din fraţii săi, iar părintele Sofronie i-a făcut sfântul Maslu, l-a miruit şi i-a dat ulei sfinţit să se ungă cu el. După aceea, am vrut la un moment dat să-l ung pe băiatul meu cu ulei sfinţit. Am căutat în geantă, dar în sticluţă nu mai era ulei deloc. Aşa că i-am făcut fiului meu cruce peste locul bolnav prefăcându-mă doar că îl ung cu ulei. Părintele s-a supărat când a aflat lucrul acesta şi m-a certat, spunând să nu mai fac, pentru ca să nu trădez cât de disperată eram.

După aceea, părintele Porfirie mi-a mai zis: „În fiecare zi mă duc eu însumi şi-i fac cruce peste tumoare“. Iar maica Elenitsa, care era de faţă, mi-a confirmat: „Este adevărat ce a spus părintele. În fiecare zi lipseşte din pat. Eu îl întreb: «Unde-aţi fost, părinte?» Iar el îmi răspunde: «M-am dus să fac cruce peste locul bolnav al fiului doamnei Xenia şi m-am întors»“.
K.I.: Lipsea din pat, adică pleca cu trupul.
X.G.: Da. Cu trupul.

K.I.: Aşa v-a spus maica Elenitsa?

X.G.: Dinaintea părintelui.

Părintele mi-a mai spus ce făceam în casă la mine şi cum vorbeam cu fiul meu. Apoi m-a întrebat: „De ce plângi? Unde ţi-e credinţa?“ Iar eu i-am răspuns: „Ce să fac, părinte, sunt mamă…“ „Roagă-te şi ai răbdare“. „Dar să ştiţi că nu plâng dinaintea lui“.

Mi-a spus lucruri cutremurătoare. Nu a venit niciodată acasă la mine, şi totuşi mi-a zis: „Când vine de la birou şi intră în casă, îl vezi cum plânge?“ „Da, părinte. Mă uit la expresia feţei, la felul cum se mişcă şi înţeleg“. „Într-adevăr, plânge. Cum se întoarce acasă, încearcă să-şi dea seama ce ţi-am spus şi când te vede că ai plâns… imaginează-ţi. Hai să te văd că te rogi“.
K.I.: Acestea s-au întâmplat înainte să plecaţi în Anglia pentru operaţie.

X.G.: Da. Toate au fost înainte de a se săvârşi minunea. După minune, n-a mai fost nevoie de operaţie. Slavă lui Dumnezeu!

K.I.: Ce lucru deosebit. Îmi imaginez ce a simţit şi părintele Fotie. Cu cât timp în urmă s-a întâmplat minunea?

X.G.: În 1987.

K.I.: Şi de atunci, băiatul se simte bine?

X.G.: Foarte bine. S-a căsătorit. Are copii… Atunci când doctorul i-a spus că nu mai este nici un motiv să se opereze, a venit alergând la mine şi mi-a spus: „Hai să mergem! Hai să mergem!“ Pe doctorul englez l-a întrebat: „Domnule doctor, credeţi în minuni?“ Iar el i-a răspuns: „Desigur, înainte de a intra în sala de operaţie, ne rugăm lui Dumnezeu“. După aceea, am plecat din Anglia zburând parcă de fericire.

Când ne-am întors înapoi în Grecia, ne-am dus la părintele, ca să-i mulţumim pentru minune. I-am spus: „Părinte, ce sfânt a făcut minunea asta, pentru că eu m-am rugat la toţi sfinţii şi nu ştiu căruia să-i mulţumesc acum?“ Iar el mi-a răspuns: „Să-I mulţumeşti lui Hristos. Îţi aminteşti când îl atingeam pe băiat peste tot? Ei, bine, atunci nu am făcut eu minunea, ci Însuşi Domnul nostru Iisus Hristos“.

K.I.: Este extraordinar faptul că a recunoscut că a fost o minune.

X.G.: Desigur că a recunoscut. Mi-a spus chiar: „Mult te-a iubit Hristos ca să-ţi facă o asemenea minune“.
K.I.: Vă mai amintiţi vreo altă minune?
X.G.: Odată, m-am dus la părintele cu o femeie care avea probleme cu copiii. Părintele i-a spus tot ce se putea spune despre copii, după care a adăugat: „Cutare dintre copii este bolnav“. (Era, cu adevărat, bolnav de mai mulţi ani şi urma un tratament).

Era prima dată când mergea la părintele şi se temea să intre singură, aşa că m-a rugat pe mine să intru cu ea.
Părintele i-a spus: „Boala provine din faptul că nu sunteţi buni creştini şi nu aveţi legături cu Biserica. Vă e teamă să nu slăbească copiii, să nu se chinuiască şi să nu se trezească dimineaţa devreme ca să meargă la biserică“. I-a descris boala copilului şi i-a spus ce să facă. Până să ajungă acasă, boala s-a vindecat definitiv.

K.I.: Era o boală gravă?

X.G.: Avea astm. Şi era de 17 ani. Lua medicamente foarte scumpe, dar de atunci, n-a mai fost nevoie de ele. Părintele i-a spus: „Rugăciune“.

Altădată, m-a sunat părintele.

K.I.: V-a sunat el însuşi?

X.G.: Da. De foarte multe ori. M-a sunat dis-de-dimineaţă şi mi-a spus: „Sunt părintele. Am nevoie să vii până aici“. M-am mirat, pentru că dacă aveam vreo problemă îmi spunea, simplu, să mă rog.

K.I.: Atunci ţi-a spus că va muri? În ce fel?

X.G.: Mi-a zis să mă îndepărtez de el. Să-mi caut alt duhovnic.

K.I.: V-aţi mărturisit?

X.G.: Doar era duhovnicul meu, al copiilor şi al bărbatului meu…

Într-o zi, de Sâmbăta Mare, m-am dus la el să mă mărturisesc. Bărbatul meu se spovedea la el pentru prima dată, aşa că i-am spus: „N-o să intrăm împreună, pentru că la mărturisire fiecare trebuie să fie singur“. Am intrat mai întâi eu. Bărbatul meu era în spate. Am îngenuncheat dinaintea părintelui şi i-am zis: „Binecuvântaţi, părinte“. Iar părintele m-a întrebat: „Mai e cineva cu tine?“ „Da. Bărbatul meu“.
K.I.: Îl văzuse?
X.G.: Nu. I-a spus: „Hai, vino aici. Poţi să te mărturiseşti înaintea ei?“ „Da“. După care mi s-a adresat: „Hai, ieşi tu afară să-l mărturisesc pe el mai întâi“.
Părintele Porfirie este şi duhovnicul copiilor mei. La un moment dat, mi-a zis: „Aveţi grijă că eu o să mor. Şi nu vreau să vă las aşa. Să mergeţi să vă spovediţi la părintele Fotie“.

Mie nu-mi plăceau aceste cuvinte pe care tot le repeta: „Eu o să mor… Să mergeţi să vă mărturisiţi la părintele Fotie“, dar s-a întâmplat exact aşa cum a spus părintele.
K.I.: Nu v-a lăsat orfani.

X.G.: Pe alţii nu i-a trimis nicăieri, dar pe noi şi pe copiii noştri ne-a trimis direct la părintele Fotie.

K.I.: Cum era în timpul spovedaniei? Sever?

X.G.: Deloc. Deloc.

Eu posteam mereu. Dar procedam la fel ca toate mamele care vor ca fiilor să nu le lipsească nimic, adică îi puneam să postească numai trei zile. De asemenea, când făceam cremă, băgam degetul şi gustam. Mă cam chinuia lucrul acesta, pentru că ştiam că este păcat. Într-o zi, pe 15 august, de Sfânta Maria, am avut invitaţi la masă şi îmi era ruşine să spun: „Eu nu mănânc. O să pregătesc numai pentru dvs.“. Aşa că am adus cotlete şi cartofi şi am fost nevoită să mănânc alături de ei. După aceea, m-am dus la părintele, care mi-a spus: „Haide, bre, ce păcat mai e şi ăsta să guşti din mâncare să vezi dacă e sărată sau dulce… Însă în privinţa zilei de 15 august, trebuia să te abţii. Altădată să nu mai faci“.

K.I.: Spuneţi-mi, doamnă Xenia, vă amintiţi anumite cuvinte de folos rostite de părintele Porfirie, care să vă fi ajutat în viaţă?

X.G.: Ne spunea că trebui să fim oameni ai lui Dumnezeu şi să-i spunem celuilalt ce avem pe suflet numai după ce ne rugăm. Părintele Porfirie ne zicea multe…

Mi-a spus şi lucruri care mi s-au întâmplat în trecut. Mai concret, mi-a vorbit despre boala pe care a avut-o unul dintre copiii mei când era de 2 ani; pe atunci, părintele nu ne cunoştea încă.
K.I.: Despre relaţiile dintre soţi ce vă spunea?

X.G.: Foarte multe. Că trebuie să ne înţelegem şi să ne rugăm împreună. Chiar insista că rugăciunea soţilor trebuie să fie comună. Când copiii mei erau studenţi, îi spuneam că mă rog pentru ca să treacă examenele. Odată, chiar dacă era un student bun, unul din fiii mei avea greutăţi la o materie. Atunci, părintele mi-a spus: „N-o să treacă“. Şi, cu adevărat, n-a trecut.
Când m-am dus din nou la el, mi-a spus: „N-o să treacă pentru că ţipi la el şi faci voia diavolului, care vrea să nu fie linişte în casa voastră. Să nu-i mai zici nimic“.

Altădată mi-a spus: „Atunci când rugăciunea se face în comun, să vezi cât de repede se înfăptuieşte minunea…“ „Şi ce, să-i spun bărbatului meu: hai să îngenunchem şi să ne rugăm ca să treacă problemele?“ „Ţi-am zis eu una ca asta? Eu v-am spus numai să vă rugaţi. Cum o veţi face, e treaba voastră“.

K.I.: Vă cerea numai în timpul examenelor să nu ţipaţi la copii?

X.G.: Nu numai. Ci tot timpul. Iar în legătură cu postul, rugăciunea şi faptul că ieşeau pe afară, nu făcea nici o observaţie.

K.I.: Spuneţi-mi, doamnă Xenia: l-aţi întrebat ce a vrut să zică prin faptul că faceţi voia diavolului?

X.G.: Spunea că diavolul nu suferă să vadă că familiile sunt unite, că o duc bine şi că se înţeleg. Aşa că găseşte pe unul dintre membrii săi care să-i aducă dezbinarea.
K.I.: Unul care cedează uşor, să spunem.

X.G.: Iar în cazul familiei mele: „Tu eşti“, mi-a zis părintele. Eu îi spuneam: „Cum să nu ţip dacă văd că lasă totul şi pleacă?“ „Vezi ce face satana? Te pune pe tine să faci scandal ca să fie el mulţumit“.

După aceea, când fiul meu se apropia de absolvire, părintele mi-a zis: „Acum o să treacă. Acum o să treacă. Vezi dacă nu ţipi? Acum o să treacă“.

K.I.: Prin urmare, tăcere şi rugăciune.

X.G.: Cu toţii împreună.

K.I.: Şi Biserica cere rugăciune comună. Suntem cu toţii un trup. Ne-aţi povestit foarte frumos, doamnă Xenia. Foarte frumos şi cu expresivitate. Iar când vă vedeam uneori că lăcrimaţi, mă gândeam că aceste lacrimi sunt cea mai bună mărturie a veridicităţii gândurilor şi faptelor pe care ni le-aţi împărtăşit.

Patericul secolului XX, Ioannidis Klitos, Egumenita

http://www.pateric.ro/convorbire-cu-xenia-giannopoulou-fiica-duhovniceasca-a-parintelui-porfirie/

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu