21.02.2012

Preotul Anatolie Teodorov – un mărturisitor al lui Hristos


Anii 1940 şi 1941 au fost ani de grea încercare pentru Biserica Ortodoxă din Basarabia. Regimul totalitar bolşevic instaurat aici a început o teroare nemiloasă împotriva preoţilor şi a credincioşilor. Aceştia au fost supuşi la diferite represiuni. Astfel, în această scurtă perioadă de timp (1940-1941) Biserica a avut numeroşi martiri şi mărturisitori pentru Hristos. Printre aceştia se înscrie şi preotul Anatolie Teodorov, care a suferit tot felul de vexaţiuni din partea necredincioşilor, ca mai tîrziu să ia, ca mulţi alţii, şi calea Siberiei.

Reproducem mai jos declaraţia din 18 decembrie 1943 aînvăţătoarei Nina Stoicev, contemporană cu părintele Anatolie, care descrie cu lux de amănunte pătimirea acestui mărturisitor al lui Hristos[1]. Puţin mai tîrziu, la 13 ianuarie 1944, deportarea părintelui Anatolie era confirmată şi de fiul acestuia, Teodorov Igor[2].

Pentru moment, despre preotul Anatolie Teodorov am reuşit să aflăm puţin: în anul 1922 avea 23 de ani şi a fost hirotonit preot în 1920, pentru parohia Manta, judeţul Cahul[3].

GUŢULEAC Alexandru

„Declaraţie

Lidia Stoicev, învăţătoare din com. Tvardiţa, jud. Tighina, despre deportarea preotului Anatolie Teodorov, declar următoarele:

A venit în timpul urgiei bolşevice din comuna Petreşti – Tighina, unde fusese preot pînă la cedarea Basarabiei, ca să păstorească credincioşii comunei Tvardiţa, la repetatele şi insistentele lor rugăminţi. Prigoana, impunerile (impozitele, n. red.) pe veniturile bisericeşti, cercetările, ameninţările se ţineau lanţ. Căci printre acei care se numeau creştini pe vremuri, erau mulţi în care dispăruse orice urmă de conştiinţă, de dreptate sau de iubire de aproapele. Era pîrît şi cercetat aproape zilnic, cu binecunoscutele metode ale NKVD-iştilor.

Fire blîndă, suflet ales, nu se înverşuna, ci spunea mereu că se bizuia pe dreptate şi se lăsa în voia Celui de Sus. Mai mult decît atît, ajuta pe cei ce-l urmăreau şi-l pîrau. Trăia împreună cu cei 3 din 6 copii ce-i avea. Cel mai mic avea 5 ani. Soţia părintelui Teodorov era învăţătoare în com. Petreşti. Nevoia de a-şi asigura existenţa, îi făcea să trăiască deoparte. Tată iubitor şi bun, nu se gîndea decît în ce fel ar putea să-şi ferească copiii de lipsuri, să nu cunoască ei umilinţele şi suferinţele lui.

Îşi povestea interogatoriile la care era supus, acuzările ce i se aduceau, cu atîta amărăciune în glas, încît te durea sufletul că printre oameni pot exista asemenea brute. Cîte nopţi de groază, de chinuitoare aşteptare n-a petrecut el la gîndul că din moment în moment îl vor ridica, că nu va mai apuca a doua zi. Dar nu pot uita ce figură luminată avea preotul Teodorov, cînd seara, în casa cîntăreţului Stegărescu, mi-a botezat copilul, care avuse parte să se nască sub stăpînirea păgînă. Fiind învăţători, atît mie, cît şi soţului meu, ne era interzisă frecventarea bisericii.

A trecut şi ziua de 13 iunie 1941, memorabila zi de 13 iunie, cînd mii de oameni, copilaşi nevinovaţi au fost smulşi de la vetrele lor, îndepărtaţi spre cine ştie ce locuri de surghiun şi dispăruţi pentru totdeauna. Au fost ridicările în masă. Şi la 21 iunie 1941 începe războiul pentru dezrobirea noastră. Călăii încep intense cercetări printre intelectualii satelor, căutîndu-i pe „cei prericuloşi”, spre a fi „izolaţi”. Zilnic se deportau intelectualii satelor. În noaptea de 28 spre 29 iunie, preotul Anatolie este supus unei percheziţii făcute de reprezentantul NKVD-ului şi doi din înşişi „credincioşii” pe care-i păstorea. Este învinuit că vorbind în biserică la predică, ar fi ridicat Crucea, zicînd: „Prin semnul acesta vom birui duşmanul”. Soarta preotului Teodorov din acea noapte a avut-o şi soţul meu, fost notar. Îmi este cu neputinţă să redau starea lor, durerea sfîşietoare ce o simţeau la gîndul că-şi lasă copiii pe drumuri şi la convingerea că poate nu vor reveni niciodată.

Duşila Ceadîr-Lunga, la închisoarea amenajată în localul NKVD-ului, au fost ţinuţi o săptămînă de zile, în cele mai mizere condiţii: fără hrană, într-o cameră cu ferestrele oblonite, în care respirau 40 de inşi şi a cărui întuneric era luminat de de o lampă fără sticlă, luată înadins, ca să fileze fitilul şi să otrăvească complet aerul sufocant. Era luna iunie. Iar într-o zi de joi, au luat, ca şi mulţi alţii, necunoscutul drum al exilului. N-am putut afla nici direcţia şi nici destinaţia spre care au fost îndrumaţi. Mi se dădeau înadins date diferite, ca să mă deruteze. De aunci nimic nu se ştie de ei. Am sperat multă vreme că armatele dezrobitoare vor da peste aceşti schingiuiţi nevinovaţi şi-i vor aduce lîngă acei care-i aşteaptă mereu, dar zadarnic.

Între timp, de durere, mizerie şi boală a murit soţia părintelui Teodorov. Şase copii au rămas fără nici un sprijin, aşteptînd mila celor avuţi. Nu ştiu dacă li s-a acordat vreun ajutor. Îmi apare înaintea ochilor imaginea lui Mircea, băieţelul de 5 ani, care întreba pe fiecare trecător: „Unde e tata? E adevărat că a plecat în Siberia?” Dacă aş răscoli în suflet amintirile penibile, m-ar cuprinde disperarea.

Atît aş putea spune despre cel care a fost părintele Teodorov, martir nevinovat al bolşevicilor, apărător neînfricat al Crucii şi al Credinţei.

Înv. Lydia Stoicev

Tvardiţa”

Sursa:
http://personalitatibasarabene.info/preotul-anatolie-teodorov-%E2%80%93-un-marturisitor-al-lui-hristos_11_2011.html

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu