07.05.2012

Cuviosul Serafim din Viotia

CUVIOSUL ŞI DE DUMNEZEU-PURTĂTORUL PĂRINTELE NOSTRU SERAFIM, CARE A PUSTNICIT ÎN MUNTELE DOMBUS DIN LEVADIA ŞI ÎN PACE S-A SĂVÂRŞIT.


Născut într-un sătuleţ din Viotia, în anul 1527, Părintele nostru Serafim a arătat din cea mai fragedă vârstă o minunată chemare către viaţa pustnicească. Sub îndrumarea preotului satului s-a dedat cu râvnă şi hărnicie studiului Scripturilor şi Vieţilor Sfinţilor, pe care se hotărâse imediat să-i imite, urmând vieţuirea monahală într-o mică mănăstire părăsită din împrejurimi, închinată Proorocului Ilie.A vieţuit acolo aproape şase luni, nevoindu-se într-o peşteră. Deranjat însă de desele vizite ale părinţilor lui, a fost nevoit să se mute în Mănăstirea Schimbării la Faţă, din Muntele Sagmation, ce se află între Teba şi Evia. S-a dedat cu vitejie la cele mai aspre nevoinţe şi îndeosebi ascultării fără cârtire faţă de toţi fraţii. Încredinţându-se de rapidele lui progrese, egumenul l-a îmbrăcat în schima monahală şi în ciuda împotrivirilor motivate de smerita lui cugetare, l-a hirotonit diacon şi apoi preot. Dându-şi seama de răspunderea pe care o avea pentru Sfânta Biserică, Serafim şi-a dublat posturile, rugăciunile şi privegherile sale, ca să se facă vrednic de numele său şi să trăiască într-adevăr ca un înger pe pământ.

După zece ani, dorind să scape de faima pe care i-o aduseseră virtuţile lui, a luat binecuvântarea egumenului său, ca să se ducă să trăiască în linişte; iar după un lung drum pe jos a ajuns într-un munte, care se numea Dombus, la vest de Elikon, în regiunea Levadia. A construit acolo un paraclis şi chilii, unde curând s-au adunat câţiva ucenici. Cuviosul Serafim a vieţuit acolo alţi zece ani, petrecând o viaţă asemănătoare cu aceea a puterilor cereşti şi împărtăşindu-şi învăţăturile ucenicilor săi şi locuitorilor din zonă. A izbutit să convertească familii albaneze care trăiau din tâlhărie şi jafuri şi le-a îndrumat pe drumul mântuirii. Cuviosul era pentru locuitorii din zonă un doctor de suflete şi de trupuri şi o mulţime de oameni venea să-şi afle mângâiere lângă el. Întristat însă că devenise tuturor cunoscut, Serafim s-a retras în partea nord-vestică a Elikonului, la două ceasuri de drum de acolo.

Trăind în acel loc, ca şi Proorocul Ilie pe Muntele Carmel, a auzit într-o zi glasul lui Dumnezeu poruncindu-i să părăsească pustia sa pentru a construi o mănăstire. Ascultând de această poruncă, şi-a strâns ucenicii pe care-i părăsise şi a început pe loc construirea unei mănăstiri. Însă în timpul lucrărilor, Născătoarea de Dumnezeu i s-a arătat şi i-a poruncit să înceteze construcţia mănăstirii, pentru că locul acela nu era deloc potrivit, şi să se ducă în satul Dombus şi să reînceapă construcţia. Ascultător ca întotdeauna, cuviosul i-a înştiinţat pe locuitorii satului pe care-i convertise mai demult, că trebuie să se stabilească în altă parte şi, primind o despăgubire, a călătorit până la Constantinopol, ca să primească aprobarea Patriarhului Ecumenic să întemeieze acolo o mănăstire stravropighială (dependentă direct de patriarh şi nu de episcopul locului) închinată Mântuitorului. Din aţâţarea diavolului, oameni plini de invidie l-au pârât guvernatorului turc al Levadiei, care a trimis soldaţi în mănăstire. Ajungând acolo, aceştia l-au ocărât pe cuvios şi l-au lovit brutal în cap, lăsându-l pe jumătate mort şi apoi l-au târât după ei, ca să-l arate guvernatorului, chinuindu-l fără milă pe drum. În ciuda cruzimii lor, cuviosul a făcut să izvorască apă, ca să-şi potolească setea oamenii care-l păzeau, aşa încât aceştia l-au lăsat liber.

Lucrurile în mănăstire se aflau pe drumul cel bun şi o mulţime de fraţi se adunaseră în jurul cuviosului pentru o viaţă monahală, aşa încât mănăstirea s-a umplut repede de monahi, deşi mulţi erau cei care se aşezau în împrejurimi, prin sihăstrii, rămânând însă sub îndrumarea duhovnicească a Cuviosului Serafim. Dar şi mirenii, atraşi de faima de făcător de minuni, pe care o avea omul lui Dumnezeu, veneau să găsească lângă el vindecare în nenorocirile lor, şi îndeosebi demonizaţi, pe care îi elibera prin post şi rugăciune, potrivit poruncilor Domnului (Matei 17, 21).

La trei ani după finalizarea mănăstirii, Cuviosul Serafim, simţind că i se apropie sfârşitul, şi-a adunat ucenicii, ca să le împartăşească ultimele învăţături despre viaţa cea întocmai cu a îngerilor şi despre rugăciune, care este poarta spre Împărăţia cerurilor. Apoi, şi-a încredinţat sufletul său Domnului pe 6 mai 1602, la vârsta de 65 de ani.

În timpul vieţii sale, Cuviosul Serafim a izgonit de multe ori prin rugăciunea sa lăcustele care ameninţau culturile, nu doar ale mănăstirii şi împrejurimilor ei, ci şi ale locuitorilor din Atena. Din acest motiv, după moartea sa, cinstitele lui moaşte se foloseau adesea pentru apărarea de acest flagel.

Pe toată perioada stăpânirii turceşti, mănăstirea cuviosului a scăpat în mod minunat de jafurile pe care ocupanţii de multe ori unelteau să le pricinuiască; cuviosul însă îi punea pe fugă, arătându-li-se acestora cu un chip înfricoşător.

TROPARUL SFANTULUI AUDIO - AICI

(traducere: Frăţia Ortodoxă Misionară „Sfinţii Trei Noi Ierarhi”; sursa: „Noul Sinaxar al Bisericii Ortodoxe” /acvila30.wordpress.com)

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu