18.05.2012

Sfântul Iona din Odessa

Cititi si : 

Sfântul Iona din Odessa – biserica şi moaştele

Sfinţi şi doctori: Sfântul Iona din Odessa

Vestea cea bună despre sfinţenia unor Cuvioşi precum Serafim de Sarov, Antonie şi Teodosie de la Pecerska, Serghie de Radonej, Teofan Zăvorâtul sau Ignatie Briancianinov s-a răspândit în toate colţurile lumii. Pe urmele lor a călcat şi Sfântul Iona, făcătorul de minuni din Odessa, care prin multa sa rugăciune şi nevoinţă a arătat că sfinţenia poate fi dobândită şi de către cei ce duc viaţă de familie.


Sfântul Iona, pe numele său întreg Iona Moiseevici Atamanski, a văzut lumina zilei de marea sărbătoare a Înălţării Sfintei Cruci, pe 14 septembrie 1855, în Slobodca Romană, în oraşul Odessa. De mic copil el a rămas orfan de părinţi. Tatăl său, diaconul Moise, care slujise în oraş la biserica cu hramul Naşterea Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, a murit când Iona avea numai trei ani. Nu mult după aceea a murit şi mama sa, Glicheria, o femeie cu o aleasă vieţuire creştină. Aceasta şi-a dorit ca fiul ei să îşi urmeze tatăl pe calea slujirii lui Dumnezeu. Înainte de a trece la Domnul, ea l-a binecuvântat cu cuvintele: „Vreau să devii un bun păstor”.

După moartea părinţilor săi, Iona a avut parte de mari greutăţi. Rămas fără nici un sprijin, el a stat o vreme în cimitir, lângă mormintele părinţilor. Nici acolo nu a avut însă parte de linişte, căci paznicul cimitirului, un om crud şi fără frică de Dumnezeu, l-a bătut şi l-a izgonit. Băiatul a început să pribegească pe drumurile de lângă mare, hrănindu-se cu resturile pe care le găsea prin gunoaie. Nopţile dormea pe unde apuca. Pentru scurtă vreme şi-a găsit adăpost în clopotniţa unei biserici, dar şi de acolo a fost alungat de răutatea oamenilor.

Până la urmă, unchiului său i s-a făcut milă de el şi l-a adăpostit în casa sa. Dar lipsa dragostei părin­teşti îi umplea copilului inima de durere. Din rânduiala lui Dumnezeu, credincioasa sa mamă i se arăta uneori în vis pentru a-i mângâia sufletul necăjit. Odată ea i-a cerut să nu mai plece cu vasul pe mare, aşa cum avea de gând. Iona a făcut ascultare şi aşa s-a izbăvit de o mare nenorocire, căci în acea zi vasul s-a scufundat.

Tânărul creştea în frică de Dumnezeu. Se ruga în toată vremea, fără a ţine seama de neputinţele trupeşti. Uneori, pentru că nu voia să-şi împuţineze rugăciunea din cauza oboselii, i se întâmpla să adoarmă rugându-se.

Într-o zi, istovit fiind, a adormit la rugăciune fără a apuca să stingă lumânarea. Haina de pe el a luat foc şi Iona a suferit arsuri atât de mari încât a fost dus la doctor. Astfel de ispite nu au slăbit însă dorinţa sa de nevoinţă.

După ce a terminat şcoala la care fusese trimis prin grija ocrotitorilor săi, Iona a intrat la seminarul teologic. Dascălii săi au fost impresionaţi de sufletul lui curat şi de bunele lui însuşiri. Ştiind că a psalmodia fără a avea mintea spre cele înalte înseamnă a lucra fără rod, Iona a împodobit corul bisericesc nu numai prin vocea sa frumoasă, ci şi prin însufleţirea cu care a cântat.

După terminarea seminarului, tânărul s-a căsătorit cu o fecioară evlavioasă, pe nume Anastasia. Ea a adus pe lume nouă copii, trei băieţi şi şase fete.

În anul 1884, înainte de a împlini vârsta de treizeci de ani, Iona a fost hirotonit diacon. Pentru viaţa lui cucernică, după doi ani a fost preoţit. Ierarhul care l-a hirotonit, Prea Sfinţitul Arhiepiscop Nicanor, spunea oamenilor: „Luaţi binecuvântare de la părintele Iona, căci va fi un bun păstor. Eu am simţit asupra lui o mare binecuvântare. Sufletul lui arde ca o pară de foc sfântă…”.

Părintele Iona a fost trimis de Prea Sfinţitul Nicanor să slujească misionar la sate. Apoi, pentru opt ani, el a păstorit credincioşii din satul Cardaşovca, sat care se afla într-o stare de decădere, fiind plin de sectanţi. După îndelungi confruntări cu robul adevăratului Dumnezeu, două sute de sectanţi, împreună cu întâistătătorul lor, au părăsit căile pierzării şi au ales calea Bisericii.

Din anul 1897 părintele Iona a fost trimis să slujească în Odessa, la Biserica Adormirii Maicii Domnului. Prin viaţa sa sfântă, el şi-a atras dragostea credincioşilor. Simţind puterea rugăciunilor sale, toţi se străduiau să vină la Sfânta Liturghie pe care o săvârşea în fiecare dimineaţă. Ei sorbeau cu nesaţ fiecare slujbă, fiecare cuvânt de folos al celui care le era părinte, învăţător şi duhovnic. După fiecare slujbă, părintele rostea cuvânt de învăţătură pentru luminarea lor.

Casa părintelui Iona era totdeauna deschisă pentru cei care se aflau în nevoi şi în necazuri, şi nimeni nu pleca de acolo nemângâiat. Mai ales copiii orfani primeau de la el îmbrăcăminte şi hrană.

Părintele Iona îşi cunoştea foarte bine enoriaşii, ştiind numele şi problemele fiecăruia. Fiind văzător cu duhul, el pătrundea în sufletele oamenilor şi cu iscusinţă îi îndrepta spre o viaţă de pocăinţă, spre o viaţă virtuoasă.

Părintele se ruga fără încetare, în biserică, acasă sau în orice loc se afla. Iubea mult rugăciunile de noapte, care au o putere deosebită. Nopţile, părin­tele slujea Miezonoptica şi citea acatiste. Cei care veneau la slujbele de noapte rămâneau foarte impresio­naţi, simţind dragostea părintelui pentru Dumnezeu şi harul care îl acoperea.

În vara anului1901, după ce a slujit ultima Sfântă Liturghie la biserica cu hramul Adormirii Maicii Domnului, părintele a adresat credincioşilor un cuvânt de rămas bun: „Mutarea mea de la această biserică s-a făcut cu totul pe neaşteptate. Rămâi cu bine, biserică sfântă, în care mi-a fost atât de bine să mă rog împreună cu fiii mei duhovniceşti! Rămâneţi cu bine, copii! Şi nu-l uitaţi niciodată în rugăciunile voastre pe cel care v-a fost părinte şi duhovnic! Vă mulţumesc şi să vă binecuvânteze pe voi Domnul pentru râvna voastră la rugă­ciune, cu care aţi mângâiat îndurerata mea viaţă…”.

Părintele a fost mutat ca paroh al bisericii din port, care avea hramul Sfântul Nicolae. Printr-o jertfelnică slujire a strălucit ca o făclie, fiind un adevărat păstor al turmei duhovniceşti. Toţi se mirau de viaţa sa virtuoasă şi de celelalte daruri cu care fusese înzestrat de Dumnezeu.

Odată a fost adus la Sfântul Iona un îndrăcit. Bolnavul a început să facă gălăgie. După ce s-a rugat, părintele a poruncit duhului rău: „Ieşi din el!”. „Sunt înfricoşător!” – a răspuns diavolul prin gura celui bolnav. „Dreptul de tine nu se teme, iar cel păcătos nu te vede” – a zis părintele Iona. Şi aşa s-a întâmplat de trei ori, iar după a treia oară diavolul a ieşit.

După ce părintele a izgonit acel duh rău, în casa sa a izbucnit imediat un incendiu, care nu părea să aibă o cauză firească. Vrăjmaşul diavol, care se răzbuna crunt pe familia părintelui după fiecare exorcizare, nu a întârziat să-şi arate colţii.

Până şi preoţii catolici, după ce au auzit despre faptele minunate ale părintelui şi despre harul său de a izgoni duhurile necurate, au venit la el la biserică, cu curiozitate şi îndoială, ca să se încredinţeze de cele auzite. Când bolnavii chinuiţi de demoni au fost aduşi în biserică, ei s-au năpustit asupra catolicilor, au început să-i bată şi să strige la ei: „De ce aţi venit să vă uitaţi cum ne izgoneşte Iona?”

Sfântul Iona iubea frumosul în diferitele sale forme. Împodobirea bisericii, frumuseţea obiectelor de cult şi a veşmintelor cu care slujea vădeau dragostea lui faţă de frumuseţe.

Bun cunoscător al muzicii bisericeşti, părintele cânta foarte frumos şi chiar alcătuia cântece mişcătoare care îndulceau inimile credincioşilor şi trezeau în suflete râvna faţă de cele sfinte.

Slujbele pe care le săvârşea Sfântul Iona erau tulburătoare. Spre deosebire de alte biserici, în biserica sa era o linişte adâncă, oamenii fiind însufleţiţi la rugăciune de neobositul părinte. În rugăciunile părin­telui se simţea o mare putere şi o credinţă profundă. El vorbea cu Dumnezeu ca drepţii din vechime.

Odată, de ziua prăznuirii Chipului Domnului nostru Iisus Hristos, cel de pe Mahrama Sfintei Veronica, una dintre fiicele sale duhovniceşti s-a învrednicit de o descoperire sfântă. După terminarea Sfintei Liturghii, părintele Iona a ieşit din altar, s-a apropiat de icoana praznicului, care se afla în partea dreaptă a bisericii, şi a rostit în genunchi rugăciunea „Preacuratului Tău chip ne închinăm, Bunule, …”. Cu aşa credinţă s-a rugat părintele încât în acel moment faţa Mântuitorului din icoană a devenit vie, strălucitoare.

Părintele petrecea Postul Mare printr-o vieţuire foarte aspră. Nu mânca nimic şi se împărtăşea des. Din biserică nu pleca nicăieri, nici măcar acasă. Uneori se ducea într-o cămăruţă de lângă altar, în care nimeni altcineva nu mai avea voie să intre. Acolo se afla icoana Sfântului Serafim de Sarov, faţă de care părintele avea multă evlavie.

Sfântul Iona reuşise să-i ridice şi pe ucenicii săi pe treptele înalte ale scării duhovniceşti. Ei încercau să-şi urmeze păstorul în viaţa de rugăciune şi nevoinţă. Cu binecuvântarea sa şi acoperiţi de harul ceresc, aceştia ţineau în Postul Mare o rânduială care pentru alţii părea aspră: luni şi marţi nu mâncau nimic, miercuri se împărtăşeau şi după Liturghie mâncau din pâinea pe care o împărţea părintele. Joi nu mâncau nimic; vineri, după ce se împărtăşeau, mâncau pâine cu ceai. Sâmbăta şi Duminica, după ce se împărtăşeau, mâncau nişte fiertură, dar chiar şi această puţină hrană era gătită fără ulei. În acest chip petreceau postul.

Una dintre fiicele sale duhovniceşti mărturisea că la sfârşitul unui astfel de post încetase de a-şi mai simţi greutatea trupului, dobândind pentru rugăciunile părintelui uşurare şi mângâiere duhovnicească.

Praznicul Învierii era sărbătorit cu mare bucurie. În ajun, în curtea bisericii, veneau câteva căruţe cu hrană. După terminarea Dumnezeieştii Liturghii, Sfântul Iona spunea pe rând fiecăruia din cei care erau în biserică: „Hristos a Înviat!”, şi le împărţea daruri.

S-au păstrat amintirile unui pelerin care a luat parte la slujbele săvârşite de părintele Iona: „Cu emoţie şi bucurie am păşit pragul micuţei biserici Sfântul Nicolae. Era încă devreme, cam o jumătate de oră peste ceasul al şaselea, dar în biserică se afla multă lume. Am aflat mai târziu că de Paşti uşile bisericii nu se închid nici ziua, nici noaptea. Poporul rămâne în biserică toată noaptea, timp în care în biserică se citeşte Psaltirea. La miezul nopţii, părintele săvârşeşte miezonoptica şi apoi citeşte în genunchi acatistul. Vinerea citeşte Acatistul Patimilor Mântuitorului, sâmbăta Acatistul Maicii Domnului, iar Duminica Acatistul Preasfintei Treimi. Slujba ţine două ceasuri. Apoi părintele împarte mulţimii aflate în biserică bucăţele de pâine. Săracii se hrănesc numai cu această pâine binecuvântată, iar resturile le păstrează ca pe un lucru sfânt, scumpă binecuvântare de la părintele. Când am păşit pragul bisericii m-a acoperit ceva sfânt, ceva ceresc. M-am simţit ca şi cum aş fi fost în mijlocul creştinilor din vechime care se strângeau noaptea la rugăciune în catacombe şi în bisericile de sub pământ. Când părintele Iona a ieşit din altar, a început să se închine la icoane cu plecăciune adâncă. Pe piept purta o cruce mare, lată. După ce s-a închinat la sfintele icoane, în timp ce la strană se citeau rugăciunile dimineţii, Părintele a început să săvârşească proscomidia. A fost o binecuvântare pentru mine să îl privesc. Nu puteam să îmi iau ochii de la faţa lui blândă, pe care se vedeau semnele oboselii. O pace şi o linişte cerească, o putere neobişnuită şi o forţă sufletească se puteau vedea în fiecare trăsătură a feţei lui.

După ce strana a sfârşit rugăciunile dimineţii, părintele Iona a ieşit la amvon şi a început să citească Acatistul Preasfintei Treimi, pe care îl citeşte în fiecare Duminică. În aceste rugăciuni mişcătoare simţeai înduioşare, nădejde, credinţă şi o adâncă binecuvântare. Părintele Iona citea rugăciunile ca şi cum s-ar fi sfătuit, ca şi cum ar fi vorbit cu Sfânta Treime şi cu Maica Domnului, ca şi cum le-ar fi avut în faţa ochilor, într-un loc de neajuns pentru noi din pricina înălţimii sale, deasupra pământului, în lumea de dincolo de nori. Cu o voce liniştită şi aproape în şoaptă părintele rostea adânca rugăciune dreptmăritoare. Se aduna cu mintea asupra celor citite. La strană, cântăreţii au cântat irmoasele canonului cu însufleţire. Nu voi uita niciodată starea de rugăciune care m-a cuprins. Cântăreţii au ieşit din strană, au venit în mijlocul bisericii şi au început să cânte: „O, Cuvine-se cu adevărat să Te slăvim pe Tine, Dumnezeu Cuvântul…”.

În această slujbă minunată şi solemnă simţeai frică de Dumnezeu şi biruinţă asupra păcatului. Împreună cu strana a cântat şi părintele Iona, şi mulţi dintre cei care se aflau în biserică. Parcă toţi s-au contopit şi cu o singură gură Îl lăudau pe Dumnezeu. Eu vroiam să aud minunata slavoslovie la nesfârşit. Când cântarea s-a terminat, cântăreţii şi părintele au îngenuncheat în faţa icoanei Maicii Domnului şi au cântat: „O, Maică prealăudată, …”.

Părintele Iona, ca toţi oamenii bineplăcuţi lui Dumnezeu, nutrea o deosebită dragoste faţă de Maica Domnului şi îi sfătuia pe toţi să alerge la ajutorul ei. După canon, au început să bată clopotele pentru Sfânta Liturghie. Pentru că la proscomidie au fost aduse foarte multe prescuri, m-am gândit: „Aici învaţă creştinii că trebuie să aducă prescuri la proscomidie pentru sănătate şi pentru folosul celor adormiţi”. Eu priveam cum părintele Iona scotea părticele din multele prescuri, pomenindu-i pe cei vii şi pe cei adormiţi. Sufletul meu a simţit aici ceva măreţ, ceva sfânt. Am simţit că înaintea mea stă şi se roagă un părinte evlavios, un drept. Toată viaţa mea petrecută în lene şi păcate mi-a apărut înainte în toată goliciunea ei. Sufletul meu înseta după ceva mai bun, sfânt, ceresc. Prin tăcerea sa acest minunat om îmi vorbea, mă povăţuia atât de adânc şi de simţitor că nu mi-am putut stăpâni lacrimile. Părintele Iona săvârşea proscomidia cu voce tare. La chemarea Mântuitorului, a Maicii Domnului şi a sfinţilor se simţea în fiecare cuvânt o aşa credinţă încât simţeai că cei chemaţi în rugăciune sunt de faţă. Inima mea s-a umplut de o frică şi o mireasmă sfântă.

A început Sfânta Liturghie. Starea de rugăciune a părintelui Iona s-a transmis şi a pătruns în inimile cântăreţilor şi la tot poporul. În biserică era atât de linişte încât îţi părea că tot poporul a încremenit, îţi părea că în biserică se află doar părintele Iona şi cei care cântau la strană. Încetul cu încetul fiecare se adâncea în rugăciune. Nu voi uita niciodată stările de rugăciune care m-au învăluit când slujea părintele Iona, acest mare rugător. Stând în altar, mi se părea că cerul s-a unit cu pământul şi împreună cu cei care se găseau în biserică Îl slăvesc pe Dumnezeu îngerii şi toţi sfinţii. Mi-am amintit atunci de cuvântul părintelui Ioan din Kronştadt, care spunea: „Preotul este veriga care uneşte cerul cu pământul”. În timpul cântării „Pe Tine Te lăudăm”, când are loc prefacerea Sfinţitelor Daruri în Sfântul Trup şi Sfântul Sânge al Mântuitorului Hristos, sufletul meu s-a umplut de o frică sfântă şi împreună cu aceasta de bucurie şi umilinţă, şi din ochii mei au început a curge lacrimi de pocăinţă.

Cândva un călugăr de la Sfântul Munte Athos mi-a spus despre părintele Iona: „Mi s-a întâmplat odată să fiu împreună cu părintele Iona. Inima mea s-a umplut în prezenţa lui de o bucurie de negrăit”.

Ca şi acest călugăr toţi cei care au sporit în viaţa duhovnicească simt o bucurie şi un mare avânt sufletesc la întâlnirea cu un om care trăieşte acoperit de Duhul Sfânt. Iată de ce era atât de uşor, de plăcut şi de îmbucurător să te rogi împreună cu părintele Iona.

La biserica în care slujea la fiecare Sfântă Liturghie se împărtăşea multă lume. El, ca şi părintele Ioan din Kronştadt, se împărtăşea des cu Sfintele Taine. Cei care veneau la el totdeauna posteau, cu binecuvântarea lui, asemenea creştinilor din vechime care se împărtăşeau foarte des. În timpul împărtăşirii, eu am văzut cum la Sfântul Potir îi aduceau pe bolnavii îndrăciţi, care în timpul Sfintei Liturghii spuneau blasfemii.

La părintele Iona aduceau îndrăciţi foarte des, câteodată se întâmpla chiar să fie mai mulţi. Odată au adus la Sfântul Potir o femeie îndrăcită; ea se împotrivea, şi au fost nevoiţi să o aducă pe braţe. După împărtăşire ea s-a liniştit. Minunate sunt lucrurile Tale, Doamne! - m-am gândit eu. Apoi au mai adus un om îndrăcit, deşi acesta se împotrivea şi vorbea diferite prostii. Înaintea Sfântului Potir, el s-a liniştit şi s-a împărtăşit. După terminarea Liturghiei, părintele Iona a început să împartă tuturor anaforă. În acest moment la strană cântau fără grabă şi înduioşător psalmul 33 Binecuvânta-voi pe Domnul în toată vremea… Când părintele Iona împărţea anafora, au adus o fetiţă de 18 ani, Elena Mazur, care era demonizată, dar venea cu o credinţă profundă la părintele Iona, tocmai din regiunea Minsk, districtul Koreea. Ea n-a vrut să ia anafora. Părintele Iona i-a zis: „Uită-te la mine”. Cum s-a uitat la faţa părintelui Iona, după cum spunea ea, imediat a simţit cum o oarecare putere a cuprins-o şi simţirile cele obositoare şi chinuitoare dinăuntru au dispărut. După aceea, ea s-a împărtăşit de mai multe ori la părintele Iona şi s-a însănătoşit deplin. După ce a împărţit anafora, părintele Iona a ieşit în mijlocul bisericii şi a început să săvârşească sfinţirea apei, slujbă pe care o făcea în fiecare Duminică şi uneori chiar în fiecare zi. Credincioşii au început să dea o mulţime de pomelnice. Câtă credinţă profundă şi adâncă se simţea în fiecare cuvânt rostit de părintele Iona! În timpul sfinţirii apei, nişte credincioşi ţineau în faţă o femeie îndrăcită care striga cuvinte groaznice, blasfemiatoare. Părintele Iona s-a întors către îndrăcită şi a zis: „Taci”. „N-am să tac”, răspundea îndrăcita. „Eu îţi poruncesc să taci”, a zis a treia oară părintele Iona. „N-am să tac”, repeta îndrăcita. După aceea bolnava s-a liniştit.

S-a terminat rugăciunea. Părintele Iona a scufundat crucea în apă şi de pe cruce scurgea apa în gura şi pe capul îndrăcitei. Şi minunat lucru: îndrăcita s-a liniştit şi s-a dat într-o parte. Crucea părintelui Iona era din lemn de chiparos, îmbrăcată pe părţi cu metal aurit, iar la baza piciorului avea pusă o părticică din Crucea de Viaţă Făcătoare pe care a fost răstignit Domnul. În mijlocul crucii era un loc gol, în care se strângea apă, şi cu micile picături care se strângeau în capătul de jos al crucii erau stropiţi credincioşii. După aceasta toţi au sărutat crucea şi părintele Iona i-a stropit cu apă sfinţită.

Ultima s-a apropiat de cruce acea femeie demonizată, care între timp se liniştise. Când părintele Iona a stropit-o cu apă sfinţită, ea a ridicat mâinile în sus şi a spus: „Slavă Ţie, Doamne Dumnezeul meu, slavă Ţie!”. După ce au sărutat toţi Sfânta Cruce, părintele Iona a făcut o închinăciune până la pământ, înaintea uşilor împărăteşti, la icoana Maicii Domnului, iar cântăreţii cu voce tunătoare au început să cânte: „Stăpână, primeşte rugăciunea robilor tăi şi ne izbăveşte pe noi din toată nevoia şi necazul!”. Cântăreţilor li s-au adăugat şi vocile multor rugători din biserică şi chiar toată biserica, ca şi cum gurile şi inimile tuturor s-ar fi unit la rugăciune. Nu pot să redau sentimentele pline de evlavie din acest moment, vreau doar să spun că până şi cel mai înrădăcinat păcătos era mişcat de această rugăciune. Nu în zadar se vorbeşte că nicăieri nu te poţi ruga ca în biserica părintelui Iona. Da, în biserica părintelui Iona nu găseşti nici nepăsători în credinţă, nici necredincioşi. Despre aceasta, în legătură cu cei despre care se auzea atât de dureros în plângerile păstorilor Bisericii în ultimele zile, mărturisea chiar părintele Iona: „Eu mulţumesc Domnului – spunea el – că nu am avut de-a face cu oameni necredincioşi şi indiferenţi. Aici şi cel bogat, şi cel sărac, şi cei de vază şi oamenii simpli, toţi şi totdeauna s-au rugat cu o credinţă profundă, cu un sentiment plin de evlavie şi cu o mare atenţie au ascultat învăţăturile mele”.

S-a terminat slujba, iar credincioşii nu s-au împrăştiat, deşi trecuse o jumătate de ceas peste miezul zilei; câteodată slujba se termina mult mai târziu. Aşa bucurie aveam în suflet, că nici nu vroiam să ies din biserică. M-au invitat la trapeză, unde era pregătită o masă. Trapeza se găsea acolo chiar în partea dreaptă a bisericii. Aceasta este o casă din piatră, lungă, cu un etaj. Înăuntru în ambele părţi, sunt aranjate două rânduri de paturi din scânduri. În mijloc, puţin spre dreapta, sunt aranjate scaune lungi, unde încap mai mult de o sută de pelerini. Altă bancă stă în faţă, de-a latul camerei, pe care de obicei se aşează părintele Iona şi cântăreţii. În faţă, lângă perete, stă o icoană mare a Sfântului Nicolae, într-un chivot mare, aurit. Părintele Iona m-a invitat să stau la masă împreună cu dânsul. Înainte de a ne aşeza am cântat „Tatăl nostru”. La masă, după cum era obiceiul, s-au cântat şi alte cântece duhovniceşti. Astfel de mese aveau loc la părintele Iona în fiecare duminică şi în zilele de sărbătoare. Aici puteai vedea şi preoţi, şi ieromonahi, şi negustori, şi oameni simpli. Era ceva ca în primele veacuri creştine, când se făceau agapele în care inima şi sufletul mulţimii celor ce au crezut în Hristos erau una, şi toate le erau de obşte (Fapte 4, 32).

Mi s-a părut că m-am trezit într-o familie sfântă din timpul primilor creştini, care în frunte cu preotul lor cântau imne sfinte de biruinţă. La sfârşitul mesei, după rugăciune, am ieşit în urma părintelui Iona în curte. Pe drum, părintele era oprit de pelerini care aveau diferite rugăminţi. O mamă şi-a adus fiica şi a cerut binecuvântare pentru a intra în mănăstire. Mai departe aşteaptă o văduvă cu orfani. Mai aşteptau acolo cu scrisori şi dintre cei veniţi de departe. Părintele îi asculta pe toţi şi pe nimeni nu îl lăsa fără un cuvânt de mângâiere. Am aflat după aceea că nimeni din cei care veneau la părintele nu începea fără binecuvântarea lui nici un lucru mai însemnat.

Mie nu-mi venea să plec de aici. Aş fi rămas aici pentru totdeauna, până la sfârşitul zilelor mele. În curte am văzut o mulţime, câteva sute de cerşetori, care aşteptau milostenie. Mi-au povestit că părintele Iona era pentru ei ca un tată adevărat. El îi ajuta cu cele trupeşti, dar i-a deprins chiar şi să postească; pe mulţi i-a întors de la necredinţă şi i-a îndreptat pe calea mântuirii. Părintele Iona a început să le împartă acestora bonuri pentru masa de prânz. Primind bonurile, ei s-au îndreptat în grabă spre cantina care se găsea undeva în oraş. De unde ia părintele Iona mijloace de hrană, pe care le împarte tuturor celor care se află în biserică, în tot Postul Mare şi la trapeză Duminica şi pentru hrănirea a sute de cerşetori?

La astfel de întrebări ne răspunde nouă cuvântul Domnului care zice: Mâna celui care dă nu sărăceşte. La părintele Iona totul amintea de primele veacuri ale Bisericii. Aceasta o simţea fiecare dintre cei care au venit chiar şi numai o singură dată la Părintele Iona. Eu am fost de câteva ori la Părintele şi de fiecare dată am plecat de la el cu sufletul întărit, cu un simţământ şi o sete de ceva mai bun, de o viaţă sfântă.”

Slujirea pastorală a părintelui Iona a avut loc într-o perioadă grea a istoriei: războaie, distrugeri, foamete, frământări în Biserică, persecutarea dreptei-credinţe de către puterea comunistă.

La începutul războiului ruso-japonez, părintele Iona a avut o vedenie în care L-a văzut pe Hristos răstignit pe o cruce, iar sub cruce a văzut micad-ul Japoniei. Într-adevăr, în războiul acela biruinţa a fost a japonezilor. Până şi stihiile i-au ajutat, căci vântul sufla în aşa fel încât uşura zborul ghiulelelor duşmane.

În timpul revoltei de pe vasul „Potemkin”, unul dintre marinari a murit, şi cârmuitorul Odessei a interzis înmormântarea sa. Slujitorii Bisericii refuzau să ţină prohodul. Atunci marinarii de pe vas au îndreptat tunurile spre oraş şi au trimis o delegaţie la părintele Iona. El, necăutând la boală, a plecat la conducătorul oraşului şi l-a înduplecat să-i permită să-l înmormânteze pe marinar. După aceea a săvârşit prohodul asupra trupului celui răposat. Dar autorităţile l-au aruncat dincolo de gardul cimitirului, ca pe un răzvrătit.

După Revoluţia din Octombrie şi instaurarea puterii sovietice, părintele Iona şi-a continuat slujirea în oraş, în biserica Sfântul Nicolae. El îşi îndemna credincioşii să nu se supună duhurilor vremii, ci să-şi păstreze credinţa în Dumnezeu şi să fie turmă credincioasă Bisericii Ortodoxe.

În acest timp, ca şi în anii precedenţi, pentru rugăciunile dreptului părinte, Dumnezeu făcea minuni spre întărirea credincioşilor şi spre ruşinarea celor fără de Dumnezeu.

O femeie credincioasă mărturisea: „În anul 1920, tatăl bărbatului meu era bolnav de epilepsie. Nici un doctor nu a putut să-l ajute. Pe soacra mea au sfătuit-o să meargă cu el la părintele Iona. Când Părintele s-a uitat la el, i-a spus femeii să-l lase o vreme în biserică. Pentru rugăciunile părintelui Iona, socrul a fost vindecat”.

Odată în Odessa a venit o femeie credincioasă cu fiul ei de doi ani, care era orb din naştere. Ei fuseseră mai întâi la faimosul doctor V. P. Filatov, care îi operase pe mulţi la ochi şi aceştia dobândiseră vederea. După ce a ţinut copilul o vreme în spitalul său, doctorul Filatov a lămurit-o pe mamă că nu poate să-l tămăduiască, şi că în astfel de cazuri ştiinţa lumească este neputincioasă. Întristată, mama s-a dus la părintele Iona şi i-a cerut ajutorul, iar părintele i-a promis că se va ruga pentru copil. În a zecea zi, după nouă nopţi de rugăciune în care părintele a citit continuu rugăciuni şi acatiste, copilul a dobândit vederea. Această întâmplare a stârnit multă zarvă în oraş. Până şi doctorul Filatov s-a văzut nevoit să recunoască minunea tămăduirii.

Puterea comunistă a pornit o cercetare şi o judecată publică la care a fost chemat şi Filatov. La judecată, părintele a fost învinuit de minciună şi de alte răutăţi, însă doctorul Filatov i-a luat apărarea şi a recunoscut minunea vindecării copilului orb căruia ştiinţa lumească nu i-a putut fi de folos. Judecătorii necredincioşi l-au ponegrit pe Filatov şi l-au umilit. Ei se întrebau: „Cum putem admite minuni?”. Dar vestitul doctor a apărat adevărul şi judecata nu a avut urmări: nimeni nu a fost pedepsit, iar credinţa creştină nu numai că nu a fost nimicită, ba chiar dimpotrivă, a fost întărită.

O altă creştină avea un copil de 12 ani, orb din naştere. Auzind că părintele Iona vindecă orbii, femeia l-a adus pe copil la părintele Iona. Acesta i-a trimis la doctorul Filatov, care a spus că numai o minune îl poate ajuta pe copil. Întorcându-se în Postul cel Mare la părintele Iona, acesta le-a zis să-l lase pe băiat acolo pentru o vreme. Părintele Iona a început să se roage pentru copil, l-a împărtăşit cu Sfintele Taine, şi în două săptămâni băiatul a dobândit vederea. După această minune, doctorul Filatov s-a apropiat de părintele Iona. Când a fost întrebat cum a descoperit mijloacele necesare transplantului de ţesut, el a răspuns că a reuşit aceasta cu ajutorul rugăciunilor părintelui Iona.

Poate că în toată istoria Odessei nu s-a mai cunoscut un astfel de preot. La părintele Iona veneau pentru ajutor şi sfaturi nu numai credincioşi din Odessa şi din împrejurimi, ci şi din multe alte locuri. Când cei din sud veneau la părintele Ioan din Kronştadt, acela le zicea: „De ce vă osteniţi să veniţi până la mine? Voi îl aveţi pe-al vostru Ioan din Kronştadt – pe părintele Iona!”. Între aceşti doi preoţi luminători era o dragoste şi o cinstire reciprocă. Părintele Ioan i-a trimis în dar părintelui Iona nişte veşminte de culoare albă pe care părintele Iona le iubea foarte mult.

Pe părintele paroh al bisericii cu hramul Sfântului Nicolae îl iubeau mai ales marinarii şi familiile lor. Nici un vapor nu pleca fără binecuvântarea părintelui Iona, nici un control vamal nu se făcea fără el. Numai părintele Iona putea să aprobe exportul de icoane.

În aceşti ani, Biserica mai era atinsă de o nenorocire, de tulburările înnoitorilor.

Odată, când Sfântul Iona stătea înaintea Sfintei Mese pentru rugăciunile de toată noaptea, a avut o vedenie. El a amuţit deodată, a înţepenit şi după câtva timp a ridicat mâinile şi a început să spună: „Lăudaţi numele Domnului, lăudaţi numele Domnului! Aliluia! Aliluia!”. Aşa cu mâinile ridicate în sus, fiind tot plin de lacrimi, l-au luat şi l-au dus din biserică acasă.

Cei prezenţi au înţeles că părintele a avut o vedenie. Fiica lui cea mai mare, Vera, a văzut cum tot altarul s-a umplut de lumină. Mai târziu, părintele însuşi a povestit că a văzut cum venea Hristos, având lângă el preoţi ce sfâşiau veşmintele de pe El. Aşa i se arătase oarecând Sfântului Petru al Alexandriei cum Arie sfâşia haina Mântuitorului. Alături de Domnul mergea Preacuviosul Serafim de Sarov, care plângea amar. Iar Domnul i-a zis lui : „Nu plânge, ei se vor pocăi!”…

Părintele Iona şi încă câţiva preoţi nu s-au plecat în faţa celor care vroiau să schimbe predaniile Părinţilor şi în toţi aceşti ani de prigoană, neţinând seama de ameninţări şi primejdii, au rămas credincioşi Sfântului Patriarh Tihon.

Învăţând pe confraţii lui mai puţin înduhovniciţi, părintele Iona zicea: „Fiţi cu Dumnezeu care a trimis în această vreme de prigonire a noastră pe al doilea Sfânt Patriarh Ermoghen, pe Prea Fericitul Patriarh Tihon, şi să nu vă duceţi după mercenari”. Multă nenorocire, amar şi durere i-au pricinuit înnoitorii. Aceştia au făcut toate eforturile ca să îl exileze. Însă Domnul l-a păzit pe părintele Iona ca pe un vas ales al Său.

Odată, aceşti preoţi făţarnici au încercat chiar să îl omoare, oferindu-i o plăcintă otrăvită. Părintele Iona, cu darul său, le-a zis să ia plăcinta înapoi: „Eu n-am să o mănânc, dar câtă lume o să se otrăvească…” Şi după cum i s-a prevestit în vedenie, convingându-se de greşelile lor, ei au venit la părintele Iona, căindu-se. S-au închinat la picioarele lui şi i-au cerut iertare. Părintele le-a spus : „Nu vă închinaţi mie, ci poporului pe care voi l-aţi dus în rătăcire!”. Căindu-se, preoţii au ieşit în amvon, s-au aşezat în genunchi şi s-au închinat poporului cerând iertare. Numai atunci, cu sprijinul părintelui Iona, ei s-au reîntors în Biserica Ortodoxă.

În acest timp, în oraş a apărut un oarecare om care se declara pe sine „antihrist”, tulburând mintea oamenilor naivi. Multă tulburare a fost atunci în popor. Părintele Iona şi-a chemat credincioşii la rugăciune, pentru ca acel om să vină de bunăvoie la el în biserică. Acela nu s-a lăsat mult aşteptat. Venind la Sfânta Liturghie şi împingând lumea în toate părţile, el a intrat direct în altar şi a cerut îngăduinţa de a ieşi în faţa poporului în calitate de „antihrist”. La aceasta, părintele a spus arătând spre ceea ce este mai sfânt în biserică: „Iată Prestolul şi pe el tronează Împăratul Slavei, pentru aceasta, tu, dracule, taci, iar tu, Andrei, vorbeşte”. În timpul acestei mărturisiri neobişnuite părintele Iona i-a poruncit de câteva ori dracului să iasă şi în cele din urmă l-a izgonit cu totul. Ieşind din biserică, acest om, istovit şi obosit, s-a târât în sus pe o scară şi aşezându-se pe una din treptele de sus şi-a şters sudoarea de pe faţă. El a redevenit din nou acel Andrei care cu câţiva ani în urmă plecase de la părinţi, şi rugăciunile părintelui Iona l-au întors în sânul iubitei Biserici Ortodoxe. „Eu sunt convins – zicea părintele – că acest om va deveni un adevărat ascet”.

Părintele Iona păstorea şi mănăstirea de maici a Sfântului Arhanghel Mihail în care avusese mulţi enoriaşi duhovniceşti. Odată, felcerul spitalului mănăstiresc, monahia Galina, fiind foarte tulburată de ceva, a comis o greşeală: în loc să pună o cantitate mică de doctorie, a pus de o sută de ori mai mult. Luat în cantitate mare, medicamentul era otrăvitor. După ce i-a dat monahiei bolnave acest medicament, văzându-i simptomele de otrăvire, maica Galina a fugit la biserica din port unde slujea părintele Iona. Văzându-l pe părintele Iona ieşind din biserică, ea a căzut la picioarele lui cu cuvintele: „Părinte, eu am otrăvit o soră!” – şi i-a cerut să se roage. Ascultând lămuririle şi cererea, părintele Iona a început să se roage, zicând pe scurt numai: „Rugaţi-vă şi voi”. Întorcându-se în mănăstire, monahia Galina a văzut-o pe bolnavă într-o stare bună. „Degeaba te-ai dus după doctor, a zis ea, după vreo patruzeci de minute brusc mi-am revenit”. Acesta fusese momentul în care părintele Iona se rugase pentru sănătatea ei.

Odată a slujit în mănăstirea Sfântul Mihail un părinte tânăr, pe nume Nicanor. El a trăit acolo împreună cu familia sa şi bolea de o tuberculoză închisă. Într-o toamnă aspră, el a răcit. După multă durere, tuberculoza a trecut la o formă deschisă. S-a declanşat o hemoptizie gravă, bolnavul se agita în febră mare şi cei din jur nu-l puteau ajuta. Doctorul care examina bolnavul a zis: „Se ridică temperatura. Dacă urcă până la 40 de grade sau mai sus, să ştiţi că începe agonia”. Auzind această sentinţă şi văzând deja semnele ameninţătoare de moarte, maica Galina s-a grăbit să ceară din nou ajutorul părintelui Iona. Evlaviosul părinte, neţinând seama de oboseala de după liturghie a promis că vine. În timp ce bolnavul se pregătea să se împărtăşească, părintele Iona a venit. A intrat încet cu scufia trasă pe ochi. Fără să salute pe cineva şi fără să se uite la cineva, el şoptea rugăciunea: „Acum puterile cereşti împreună cu noi…”. Când s-a terminat spovedania, toţi cei care aşteptau după uşă au auzit în mod desluşit pronunţându-se cu voce tare cuvintele: „Părinte, frate şi fiule duhovnicesc: te iert, te dezleg şi… te vindec!”. Aceste cuvinte i-au cutremurat pe toţi. Evlaviosul a ieşit la fel de tăcut, fără să-şi ia rămas bun de la nimeni. Bolnavului i-a încetat hemoptizia şi i-a scăzut temperatura.

Părintele Iona slujea nu numai la mănăstirea Sfântul Mihail care se afla în oraş, ci şi la mănăstirea Buneivestiri de lângă Odessa. Părintele a iubit soborul de maici de acolo şi l-a numit „turma mea cea bine-vestitoare”. Stareţa acestei mănăstiri, maica Antonia, povestea: „A venit odată în mănăstire o femeie şi a întrebat cine este părintele Iona. După ce i-am spus, ea mi-a povestit că a avut un vis în care i s-a arătat mama sa răposată şi i-a spus: „Toţi au uitat de noi, cei adormiţi, nimeni nu se mai roagă pentru noi, numai părintele Iona ne-a vizitat în trecere şi am simţit o mare mângâiere”. Se vede că părintele Iona, trecând pe lângă vechiul cimitir părăginit, a fost cutremurat de înfăţişarea lui jalnică şi s-a oprit acolo ca să se roage.

De multe ori, aflându-se în mănăstirea Buneivestiri, părintele ruga maicile ca dacă cumva îl vor vedea apărând dintr-o dată la slujbă să nu se apropie de el. În astfel de momente, în care putea fi văzut în biserică, deşi cu trupul era departe, sfântul se afla într-o stare de neînţeles pentru ceilalţi.

În ultimii ani de viaţă părintele a prevăzut greaua încercare prin care va trece Mănăstirea Buneivestiri: „Eu văd două sute de cununi muceniceşti deasupra maicilor.” Într-adevăr, în timpul prigoanei comuniste, două sute de monahii au primit mucenicia.

Pentru viaţa sfântă a părintelui Iona, vrăjmaşul s-a răzbunat pe cei apropiaţi ai săi. Copiii săi au avut parte de necazuri aproape toată viaţa lor. Au fost alungaţi din şcoală, au avut căsătorii nefericite şi li s-au întâmplat multe alte necazuri. Părintele a fost tare supărat din cauza vieţii fără rânduială pe care a dus-o fiica sa, Sofia. Înainte de a muri, părintele i-a spus Sofiei: „Am să mă rog lui Dumnezeu pentru tine, ca să-ţi dea o moarte năpraznică pentru iertarea păcatelor tale şi ca să te mântuieşti”. După o vreme, Sofia şi-a ieşit din minţi şi a fost dusă la spitalul de nebuni. După adormirea sfântului, când au venit nemţii, i-au împuşcat pe bolnavii psihici de acolo, printre care se afla şi fiica părintelui.

La Sfântul Iona alergau nu numai oamenii simpli, ci şi lumea bună a oraşului. O ucenică a sa mărturisea că, deşi datorită poziţiei sociale a bărbatului ei trebuia să meargă la diferite spectacole de teatru, aceasta nu o împiedica să se roage chiar şi acolo cu rugăciunea lui Iisus.

În anul 1921, sub pretextul ajutorării celor ce sufereau din pricina foametei din vremea aceea, puterea sovietică a pornit o acţiune de confiscare a bunurilor bisericeşti, acţiune care avea de fapt ca scop lipsirea bisericilor de cele necesare cultului şi de posibilităţile de întreţinere. În timpul îndeplinirii acestor ordine, biserica Sfântul Nicolae a fost lipsită de o mare parte dintre bunurile sale, şi nu după multă vreme parohul, părintele Iona, a fost arestat. În apărarea păstorului au ieşit un mare număr de credincioşi. S-au strâns atât de mulţi muncitori şi ţărani, apărători ai părintelui, încât autorităţile au fost nevoite să-l elibereze. Faptul că părintele Iona era foarte cunoscut şi poporul avea o mare dragoste pentru el a oprit autorităţile atee să se răfuiască cu părintele.

După o boală cumplită, uremia, sfârşitul părintelui s-a apropiat şi, în ziua de 17 mai a anului 1924, a trecut la Domnul.

Înmormântarea lui a fost grandioasă. Tot poporul credincios din Odessa s-a strâns pentru a-şi însoţi păstorul pe ultimul drum, deşi autorităţile declaraseră acea duminică zi lucrătoare. Muncitori, ţărani şi cerşetori cărora părintele le-a fost binefăcător, precum şi mulţi credincioşi din satele şi oraşele din jur au venit la înmormântarea binefăcătorului lor. Vrând să împuţineze cumva numărul oamenilor care doreau să fie de faţă la înmormântare, autorităţile au amânat slujba înmormântării pentru a doua zi. Dar luni a venit şi mai multă lume. După cântările soborului, procesiunea s-a îndreptat spre cimitir. Petrecându-l la groapă, în faţa bisericilor şi la răscruci se cânta „Veşnică pomenire”. Până seara târziu marea procesiune funerară a trecut prin tot oraşul până la cimitirul ortodox din Slobodca. Neţinând seama de lungimea drumului, muncitorii din port au dus pe braţe sicriul, capacul şi crucea de stejar. Acolo, cu lacrimi în ochi, rugăciuni şi cântări, au coborât trupul cinstitului păstor în groapă.

Părintele însuşi îşi alesese locul pentru înmormântare, chiar lângă mormântul părinţilor săi. El a lăsat cu limbă de moarte să nu fie înmormântat la biserica de lângă port, căci prevăzuse dărâmarea ei. „Biserica aceasta se va ruina!” – a profeţit părintele, şi aşa a fost.

Când părintele a fost înmormântat, un preot venit de departe a vrut să fie de faţă la slujbă, dar a ajuns prea târziu. Totuşi s-a hotărât să meargă la mormântul părintelui Iona ca să-şi ia rămas bun de la el. Era foarte târziu, se întunecase de-a binelea. Când a ajuns, a văzut doi îngeri deasupra mormântului.

După trecerea părintelui Iona la Domnul, mulţi credincioşi au venit cu evlavie în camera în care acesta îşi petrecuse ultimele zile din viaţă. În a douăzecea zi după moarte, când în cameră se afla un grup de pelerini, copilul unuia dintre ei a arătat spre fotoliul gol şi a exclamat : „Aici stă bunicul!”

După ce părintele a trecut la Domnul, multe semne minunate a făcut pentru ajutorarea celor care s-au rugat lui.

Odată a venit la mormânt o femeie bolnavă de epilepsie care a plâns şi s-a rugat cu zdrobire de inimă. Apoi a căzut lângă mormânt, spumegând. Când şi-a venit în fire, ea a simţit că a dobândit tămăduirea. Din acea clipă s-a vindecat de epilepsie.

O altă femeie, medic stomatolog, se îmbolnăvise grav. Doctorul o sfătuise să se opereze pentru că era într-o stare gravă. Nişte vecini credincioşi au sfătuit-o să meargă la mormântul părintelui. Suferind cumplit, ea a venit cu anevoie până la mormânt. După ce s-a întors acasă, din locul bolnav a început să curgă puroi şi s-a vindecat.

O femeie văduvă se hotărâse după moartea bărbatului ei să vândă hainele care i-au rămas de la el şi să-i facă un monument funerar. Înainte de a face aceasta, ea s-a dus la mormântul părintelui Iona, pentru a primi ajutor în ceea ce-şi propusese. Dar noaptea i s-a arătat în vis părintele Iona şi i-a spus: „Tu să nu faci monument bărbatului tău, căci este mort şi nu-i este de folos. Ci du-te la adresa pe care ţi-o dau ( şi sfântul i-a arătat adresa), căci acolo se pierde un om şi trebuie să îl ajuţi!”. Femeia a făcut întocmai şi a dus lucrurile bărbatului ei unde o sfătuise părintele. A găsit acolo un om căzut în patima băuturii, care rămăsese fără nici o haină. Din clipa în care a primit ajutorul femeii, omul şi-a schimbat viaţa şi a părăsit calea pierzării.

Una dintre fiicele duhovniceşti ale părintelui Iona păstrase o cutie întreagă cu bucăţele de pâine pe care părintele Iona le împărţea de obicei la sfârşitul slujbei.

Odată unei rude de-a ei i s-a întâmplat o nenorocire. Din cauza unui incendiu, femeia a fost cuprinsă de flăcări şi a devenit o torţă vie. Datorită arsurilor era aproape de moarte. Auzind de această nenorocire, ucenica părintelui Iona a plecat la bolnavă şi i-a dat să mănânce o bucăţică din pâinea binecuvântată. Pentru rugăciunile părintelui bolnava a rămas în viaţă şi s-a vindecat.

Sfântul Iona, făcătorul de minuni de la Odessa, este unul dintre marii nevoitori ai secolului XX. El a fost un ales propovăduitor al credinţei, un misionar plin de râvnă, un hrănitor al săracilor, un aspru ascet şi un tată iubitor. Deşi făcea parte dintre preoţii de mir, având mulţi copii şi nepoţi, aceasta nu l-a împiedicat să ducă o viaţă sfântă. Marii pustnici de lângă Pecerska spuneau despre el: „Noi, monahii, nu facem cât el. El este cu mult mai sus decât noi. El a primit de la Dumnezeu stăpânirea de a tămădui sufletele rănite şi trupurile bolnave. Pătrunzând dincolo de catapeteasma timpului şi spaţiului, el putea să citească gândurile oamenilor şi să răspundă la ele mai înainte de a apuca să le audă”.

Rugăciunea sa neîncetată şi nevoinţa sa aspră l-au făcut asemenea altui mare stâlp al bisericii, Sfântul Ioan din Kronştadt. Acum, în cer, el continuă să se roage şi să se arate celor care îl cheamă, după cum mărturisesc toate minunile şi vindecările pe care le-a făcut după adormirea sa.

Bunul Dumnezeu a rânduit ca moaştele Sfântului Iona să nu putrezească, ci să rămână întregi şi binemirositoare.

În zilele noastre, mulţimi mari de pelerini vin la biserica sa ca să se închine şi să ceară ocrotirea sfântului. Îndemnul Înalt-Preasfinţitului Nicanor ca oamenii să ia binecuvântare de la părintele Iona a fost urmat cu şi mai multă sârguinţă după ce părintele a trecut la Domnul, după ce a intrat în soborul sfinţilor.

Sfântul Iona din Odessa a fost canonizat în ziua de 1 iulie 1996. La canonizare s-a descoperit faptul că trupul Sfântului Iona nu putrezise. Moaştele sale întregi şi binemirositoare sunt cinstite de credincioşi din toată lumea ortodoxă.a îndeplinire acest imbold. M-aş bucura să ştiu că măcar i-am stârnit să purceadă la drum…

Sursa: razboiulnevazut.ro/acvila30.wordpress.com

Un comentariu:

  1. Multumesc din suflet pentru ca mi-ati spus de Sfantul Iona.sa va rasplateasca Dumnezeu ,iar sfantul sa va miluiasca . Ecaterina,Ucraina.

    RăspundețiȘtergere