O viata frumoasa

Sfântul Arsenie din Paros – facatorul de minuni

2012-01-30T06:51:00.001-08:00

31 ianuarie

Sfântul Cuvios Arsenie Sergiu Sergiadis, in lume Athanasie, s-a născut din părinţi evlavioşi în orasul grecesc Ioannina, în anul 1800.

Foarte de timpuriu a ramas orfan de ambii parinti. La vârsta de 9 ani, a plecat în Kidonies, Asia Mică, unde, sub îndrumarea directorului şcolii, Arhimandritul Grigorie -un bărbat virtuos şi învăţat- s-a înscris la şcoală.

A studiat la această şcoală timp de 5 ani. În timpul ultimilor ani de studiu, l-a cunoscut pe vestitul bătrân Daniel. L-a urmat pe acesta în Sfântul Munte, unde a fost tuns monah cu numele de Arsenie. În timpul celor şase ani de vieţuire în muntele Athos s-a dovedit a fi un monah exemplu. Urmându-l pe bătrânul Daniel, a plecat la Sfânta Mânăstire Pendelis şi apoi in Paros, la manastirile Logovardas şi Sfântul Antonie Marpisis. Mai târziu a plecat in insulele Sikino si Folegandro. Aici a fost hirotonit diacon, apoi numit profesor de limba greacă, contribuind mult la ridicarea standardelor spirituale, etice, sociale şi naţionale ale poporului. A rămas în Folegandros câţiva ani, slujind neobosit în lucrarea misionară.

După moartea bătrânului Daniel, în ciuda opoziţiei celor din Folegandrandos, a plecat, cu intenţia să se reîntoarcă la Sfântul Munte. Insa, în vreme ce trecea prin Paros, la mânăstirea Sfântul Gheorghe l-a cunoscut pe Arhimandritul Ilie Georgidis, originar din Epiors, predicator in insulele Kiklade, un om virtuos si intelept. Acest bătrân, luminat de Dumnezeu, l-a îndemnat pe Arsenie să nu meargă in Athos, ci să rămână în insula Paros, ceea ce a şi făcut. Şi acolo, la Mânăstirea Sf. Gheorghe,a sporit in lupta duhovniceasca. Viaţa sa, era una cu totul ascetică. Se ruga neîncetat şi citea cuvântul dumnezeiesc zi şi noapte. Rareori mânca şi dormea, numai cât să-şi întreţină viaţa. A trăit ca un înger pământesc. Părinţii, văzându-i răbdarea, smerenia, blândeţea, evlavia şi sfinţenia, au propus ca el să fie hirotonit preot. Desi avea binecuvantare pentru hirotonie, din smerenie si intelegand importanta acesteia, a refuzat! Cu toate acestea, dupa mai multe insistente ca si dupa interventia Mitropolitului Daniel din insulele Kiklade, a acceptat, dând un exemplu netrecător de supunere şi de sfintenie. A cinstit schima monahala si preotimea asa cum putini au facut-o. Din acest motiv, mulţimi de credincioşi din cele mai îndepărtate colţuri ale ţării veneau la el să se despovăreze de păcate şi de probleme, să-i audă învăţătura şi să primească binecuvântare, fiind astfel renascuti sufleteste.

Reputatia sa ca sfant a fost recunoscuta de credinciosi inca de cand el era in aceasta viata. După moartea bătrânului Ilie, el a fost ales stareţ al mânăstirii Sf. Gheorghe. Deoarece mulţimi de credincioşi îl căutau zilnic, a trebuit să se retragă din activităţile administrative si s-a dedicat lucrarii duhovnicesti. În acelaşi timp s-a îngrijit deopotrivă de nevoile spirituale şi liturgice ale călugărilor de la mânăstirea lui Hristos din pădurea din Paros.

Privegherile, nevointele, postirile, ascetismul aspru, i-au afectat sanatatea. Si-a prevazut sfarsitul, adunandu-i pe calugari in jurul sau, si le a dat ultimele sfaturi. Pe 30 ianuarie 1877 după dumnezeiasca Liturghie, le-a spus: ’’ Aceasta, copiii mei, a fost ultima Liturghie pe care am slujit-o.’’ La 31 ianuarie, dupa o viata ca o jertfa vie inchinata Dumnezeului Treimic si lasand o mostenire spirituala bogata, si-a dat sufletul Celui Preainalt, pe Care L-a iubit, slujit şi slăvit din copilărie şi Căruia si-a inchinat viata. Ultimele Lui cuvinte au fost următoarele: ’’Doamne, predau în mâinile Tale această turmă pe care mi-ai încredinţat-o. Mântuieşte-mă, Doamne, că îndreptările Tale am căutat!’’

Moartea sa a fost plânsă de toţi oamenii din Paros, care şi-au luat bun rămas de la sfântul, protectorul şi călăuzitorul lor duhovnicesc. Sfintele sale moaste au fost aşezate afară timp de trei zile pentru ca toţi oamenii să le cinsteasca. Evlavia si recunostinta oamenilor era de nedescris. Locuitorii din Paros l-au considerat pe Sfântul Arsenie Sfânt şi când era în viaţă, şi după moarte.

Datorită sfinţeniei sale, Sfântul Arsenie a primit de la Dumnezeu darul de a face minuni chiar din timpul vieţii. Minunile lui sunt numeroase, iar locuitorii din Paros şi din alte părţi le cunosc şi le povestesc. Astfel, în timpul unei perioade de secetă, asemeni profetului Ilie, el a deschis robinetele cerului şi a adus ploile de care era mare nevoie. De asemenea, el a transportat ulei în coşuri. Sfantul a vindecat si inca mai vindeca bolnavi, salveaza de pericole, alunga demoni rezolvă probleme de viaţă...

Traducere: Sfanta Manastire Pantocrator

http://www.impantokratoros.gr/arseni-din-paros.ro.aspx

Batea la poarta cerului ... de Vasile Voiculescu

2012-01-26T07:44:00.000-08:00

Batea la poarta cerului o raza,
Batea sfios si-ncet ca o streina...
Tarziu, un inger a deschis sa vaza
Si-a stat uimit de palida lumina.

Era o biata raza scaparata
Dintr-un adanc de minte omeneasca,
Ce strabatuse calea-nfricosata
De la pamant la granita cereasca.

Parea atat de trista si umila,
Dar totusi credincioasa si curata,
Ca ingerul a tresarit de mila
Si-a prins-o bland de mana tremurata.

Apoi, grabit a luat-o-n cer cu dansul
Si-a dus-o-n sfanta ingerilor hora;
I-a podidit pe toti, privind-o plansul
Si-au strans-o-n brate toti ca pe o sora!

Ea le-a zambit stergandu-le plansoarea
Si s-a rugat apoi de ei fierbinte
S-o-nfatoseze bunului Parinte
Ca sa primeasca binecuvantarea;

- "Stapane vesnic, datator de viata,
Din ce-ntuneric ma-naltai la Tine.
Din ce prapastii crancene de gheata,
Din ce vartej de patimi si ruine!

Cat am luptata cu oarba ratacire,
Cu nebunia surda si pacatul
dar n-am putut sa saman o sclipire
In largul noptii stapanind de-a latul.

Si-n van am ars un creier, nendurata,
Ca pe-o festila, fara de crutare,
Invinsa, goala, stinsa, spulberata
Doar in surghiun gasesc acum scapare.

Sa pot s-ajung la cerurile albastre,
Ca dintr-o grea catusa ce ma strange
Am strabatut prin veacuri de dezastre
Si-abia trecui oceane-ntregi de sange!"

Cum sta, smerit in fata stralucirii,
Silita ochii sarbezi sa si-i plece
Sarmana raza - far al omenirii,
Parea o umbra lanceda si rece.

- "Tu vii aicea singura si-nvinsa?"
Grai cel vesnic, nevazutul Tata...
"Tu fugi de teama ca sa nu fii stinsa?
Dar cand s-a stins lumin-adevarata?

De te-am trimis in lumile-n vrajbite
Nu te-am chemat, cu pumnii strasi si goi:
Ca pe-un manunchi de raze impletite
Eu te-asteptam, s-aduci pe toti la noi!

Dintr-un biet sambur'nabusit in fasa,
Din scapararea unei minti senine
Sa fi crescut o mare uriasa,
Sa porti pamantul insusi pan'la Mine!

Plangand stinghera si tremuratoare,
C-ai fost infranta vii sa-mi dai de stire?
Nu te primesc saraca si datoare!
Cui ai lasat bogata mostenire?"

Mergand apoi spre raza-mbarbatata
I-a sarutat obrajii amandoi:
- "Copila mea, fii binecuvantata,
Ia-ti deci putere si-ntoarce-te-napoi!

Si chiar de-ar fi ca sterpul bulz de tina
Sa-l paraseasca ostile ceresti,
Tu sa ramai, caci tu esti doar lumina
Si nu traiesti decat cand stralucesti!"

PREDICĂ LA SFÂNTUL GRIGORIE TEOLOGUL.

2012-01-25T06:03:00.000-08:00

PREDICA MITROPOLITULUI AUGUSTIN DE FLORINA LA POMENIREA

GRIGORIE TEOLOGUL

PREDICA MITROPOLITULUI AUGUSTIN DE FLORINA LA POMENIREA

SFÂNTULUI GRIGORIE TEOLOGUL
- 25 ianuarie –

“…Cealaltă universitate, prin care, dacă nu treci, nu eşti om, este durerea, este necazul, este aventura vieţii. Cel pe care nu l-a durut, cel care nu a plâns, cel care nu şi-a udat perna cu lacrimi, nu a cunoscut ce înseamnă viaţa. De aceea, şi tineretul de astăzi, care are toate bunătăţile, nu ştie ce înseamnă viaţă. Dar proorocesc: Acel dandy, taddy-boy, care aruncă farfuria plină, pentru că nu-i place, va flămânzi şi va plânge şi atunci va simţi viaţa…“

“…Eşti creştin adevărat? Vei fi prigonit. Eşti mamă iubitoare, eşti tată bun, eşti funcţionar cinstit, om al datoriei şi nu eşti mason şi rotarian şi linguşitor, ci eşti om cu conştiinţă în lumea aceasta? Vei suferi. „Prin multe necazuri ni se cuvine nouă a intra în Împărăţia lui Dumnezeu” (Fapte 14, 22)…”

“…Aşadar, nu morţi, ci creştini vii, credincioşi şi dedicaţi,copii ai lui Grigorie, copii ai lui Vasilie, copii ai marilor Părinţi, să continuăm pe drumul nostru, ca acest pământ al Părinţilor noştri să fie un pământ sfânt, prin mijlocirile Sfântului Grigorie Teologul…”

ÎN CUPTORUL NECAZULUI
(Sfântul Grigorie Telologul)

(fragment)

Ne aflăm, iubiţilor, în prima lună a anului. Luna aceasta, ianuarie, se numeşte „Luna Părinţilor”. Oare de ce se numeşte aşa? Se numeşte „Luna Părinţilor”, pentru că în această lună sunt sărbătoriţi mulţi Părinţi.
[…]
Îmi veţi îngădui, iubiţii mei, ca în loc să explicăm Evanghelia sau Apostolul zilei, să vă spun câteva cuvinte, foarte puţine cuvinte, despre eroul credinţei noastre, a cărui sfântă pomenire o sărbătorim astăzi, despre Grigorie de Nazianz.

*
Patria lui care este? Nimeni nu s-a născut din stâncă, nici n-am venit de pe lună. Din acest sărman pământ ne-am născut. Patria lui a fost Asia Mică. Pământ sfinţit, pământ sfânt care este adăpat cu sângiurile a zeci de mii de martiri. Satul său – un mic şi neînsemnat sat în afara Cezareei, numit Nazianz. S-a născut din părinţi buni, nobili şi minunaţi. Iar o femeie deosebită era mama lui, vestita Nonna. O femeie rară, din cele mai rare femei, pe care le-a născut duhul Evangheliei.

SFÂNTA ŞI MAREA DORINŢĂ
A MAMEI SFÂNTULUI GRIGORIE

Mama Sfântului Grigorie a avut o mare şi nobilă dorinţă. O astfel de mare dorinţă nu găsesc astăzi. Dacă sunteţi în biserică o sută, sau chiar şi două sute de femei, fac rămăşag că nici una din voi nu are o dorinţă atât de mare şi de nobilă. Nici voi, nici alte femei, ale miniştrilor, ale prefecţilor, ale…, ale…, de care s-a umplut lumea. Nici una din aceste femei ale aşa numitei aristocraţii, care se evidenţiază la dansuri şi-n distracţii şi în petreceri şi în exaltări şi nebunii, nu are această dorinţă mare. Şi care a fost marea ei dorinţă? Să o învrednicească Dumnezeu să nască un băieţel. Şi băieţelul ei ce să devină? Avocat, inginer, un alt om de ştiinţă? Ce să devină? Preot şi să-l închine lui Dumnezeu! Care mamă are această dorinţă? Toate doresc ca pruncii lor să devină avocaţi, medici, ingineri… Preot nu. De altfel, de ce să devină copilul preot? Ca să fie bătaia de joc a nemernicilor şi a dandy-lor, a celor numiţi taddy-boys, şi să nu îndrăznească să meargă pe stradă, să urce în maşini şi în tren?
Deci, nu preot. Şi urmarea? În acest moment, în care voi sărbătoriţi aici, mii de sate, da, mii de sate în Elada nu au preoţi; şi nu bat clopotele, pentru că nu se fac preoţi. Avocaţi avem câţi vrei. Toţi Balcanii nu au atâţia avocaţi câţi are Elada. Între 25 şi 30 de mii de avocaţi. Profesori – alţi 30 de mii, medici – alţi 25 de mii. Absolvenţi de gimnaziu – sute de mii. S-au umplut munţii şi dealurile de învăţaţi. Preot cine?
Nonna, însă, această minunată şi bogată femeie din Asia Mică, a avut cea mai nobilă dorinţă înlăuntrul ei: să facă din copilul ei un preot. Şi-L ruga cu lacrimi pe Dumnezeu să-i îndeplinească marea ei dorinţă.
Şi Dumnezeu i-a dat un minunat băieţel. I l-a dat pe Grigorie, care s-a născut în anul 325 d. Hr. S-a născut în acel an în care s-a întrunit primul Sinod Ecumenic. S-a distins de la o vârstă fragedă cu studiile; iubea cărţile. Tatăl său a avut toate mijloacele să-l educe. L-a trimis în Cezareea, de acolo la Alexandria, şi din Alexandria la Atena, centrul ştiinţelor şi al artelor. Acolo a studiat împreună cu Iulian Paravatul, de către care nu a fost influenţat deloc, ci, dimpotrivă, îl mustra foarte aspru. Şi avea prieten preaiubit pe Vasilie, cu care a legat o indestructibilă legătură de prietenie, într-un asemenea mod încât prietenia dintre Grigorie şi Vasilie să fie un exemplu de prietenie în lume şi să se spună despre ei că erau un suflet în două trupuri.
Dar nu a fost educat doar lumeşte. Nu a învăţat doar filosofia şi retorica şi matematica şi astronomia şi celelalte ştiinţe, ca să devină unul din cei mai învăţaţi bărbaţi ai epocii lui. În afară de educaţia lumească, s-a îngrijit şi de educaţia în Hristos; s-a îngrijit să devină un adevărat creştin. La toate celelalte şcoli să mergi, de la grădiniţă până la universitate, nu eşti educat. O singură şcoală este superioară. Este frica de Dumnezeu. „Ştiinţă este a te teme de Dumnezeu”. „Începutul înţelepciunii este frica de Domnul” (Psalmul 110, 10; Paralipomena 1, 7). Grigorie Teologul a studiat la şcoala Hristosului nostru. A studiat la două mari universităţi. Oamenii de astăzi nu studiază la acestea. Dar cine nu studiază la acestea nu este creştin. Sfântul Grigorie a trecut prin două universităţi. O universitate este pustia. Da, pustia. N-aţi auzit niciodată aici, în biserică, psalmodiindu-se: „Viaţa pustnicilor fericită este, a celor ce se întraripează cu dumnezeiescul dor”? (Antifoane, glasul al V-lea).
Da, în pustie, unde a trăit Ilie Tesviteanul. Da, în pustie, dincolo de Iordan, unde a trăit Ioan Înaintemergătorul. Da, în pustie, acolo unde au trăit asceţii şi filosofii. Da, în pustie, unde a trăit şi Hristos 40 de zile.
În pustie a studiat, lângă asceţi şi adevăraţii filosofi. Şi acolo, în pustie, a studiat trei cărţi, pe care noi nu le deschidem. Una nu am deschis-o nici eu, care vă predic, nici voi care mă ascultaţi.Prima carte este sinele nostru. Este „Cunoaşte-te pe tine însuţi!”. Nimeni nu-şi cunoaşte sinele în profunzime, în întregime. Dacă l-am cunoaşte, ne-am îngrozi în faţa abisului pe care îl ascunde sinele nostru. A doua carte este natura, întru-tot-frumoasa lume, cerul înstelat, făpturile lui Dumnezeu care strigă că Dumnezeu este Creatorul lumii întregi.Iar a treia carte, mică pe de-o parte, dar cea mai înaltă din toate cărţile, este Sfânta Scriptură. Aceste trei cărţi le studia. Şi arunca o privire în el însuşi şi spunea; „Dumnezeule, curăţeşte-mă pe mine păcătosul” (Luca 18, 13). Altfel, îşi arunca privirea la stelele cerului şi spunea: „Cerurile spun slava lui Dumnezeu, iar facerea mâinilor Lui o vesteşte tăria”(Psalmul 18, 2). Altădată îşi arunca o privire în Sfânta Scriptură şi vedea preafrumoasa Persoană a lui Iisus Hristos, pe care O iubea nemăsurat.
Dar, în afară de pustie, a trecut şi printr-o altă universitate. Care?
NECAZURILE SFÂNTULUI GRIGORIE

Cealaltă universitate, prin care, dacă nu treci, nu eşti om, este durerea, este necazul, este aventura vieţii. Cel pe care nu l-a durut, cel care nu a plâns, cel care nu şi-a udat perna cu lacrimi, nu a cunoscut ce înseamnă viaţa. De aceea, şi tineretul de astăzi, care are toate bunătăţile, nu ştie ce înseamnă viaţă. Dar proorocesc: Acel dandy, taddy-boy, care aruncă farfuria plină, pentru că nu-i place, va flămânzi şi va plânge şi atunci va simţi viaţa.
Dacă nu ne-ar durea, dacă nu ne-am îndurera, dacă n-am plânge şi dacă n-am suferi, n-am cunoaşte ce înseamnă viaţa. Şi Sfântul Grigorie Teologul a plâns mult.
A suferit, pentru că a murit minunata lui mamă, a murit tatăl lui, a murit sora lui, Gorgonia. A murit – şi a suferit şi mai mult, Vasilie cel Mare, pe care l-a tânguit chiar mai mult decât pe tatăl său. A fost în pericolul de a se îneca, călătorind din Asia Mică şi străbătând Marea Egee, lângă Rodos a naufragiat şi s-a primejduit şi i-a promis lui Dumnezeu să rămână consacrat Lui. S-a primejduit şi a suferit de la colegii săi răi, care îşi băteau joc de el şi îl batjocoreau; derbedei. Aşa cum acum sunt cei cu părul lung, aşa şi-n acea epocă copiii de oameni bogaţi şi nemernici umblau ca nişte turme şi ca nişte cirezi în Atena şi făceau gălăgie. Grigorie cu Vasilie cel Mare două drumuri cunoşteau: unul care ducea la biserică şi unul care ducea la şcoala lor, la Universitate.
A suferit de la oameni. A fost ales episcop într-o cetate mică, numită Sasima. Oamenii ei, grosolani şi barbari, nu erau în stare să înţeleagă marele duh al lui Grigorie.
A suferit de la eretici. A suferit de la arieni. În timp ce acest gigant predica, aceştia două tentative de asasinat au pus la cale împotriva lui. În timp ce predica acest gigant al amvonului, acest filosof şi poet, duşmanii lui au intrat în biserică şi au început să arunce în el cu pietre şi erau cât pe ce să-l ucidă în biserică.
A suferit de la episcopii răi.
A suferit şi de la… cine? A suferit de la fiii săi duhovniceşti. Cât a plâns din cauza fiilor lui duhovniceşti Sfântul Grigorie, nu a plâns din toate celelalte întâmplări. Aşa cum voi plângeţi şi suferiţi de pe urma copiilor voştri – şi durerea mamei şi a tatălui este mare -, aşa şi Grigorie Teologul a suferit de la copiii lui duhovniceşti. De la unul chiar, Maxim, pe care l-a luat de copil sărman la curtea lui, l-a făcut diacon, l-a făcut preot, l-a făcut arhimandrit. L-a cinstit mai mult decât pe sine. Şi acesta l-a rănit mult mai mult decât toţi duşmanii. Şi plângea şi suspina Sfântul Grigorie.
A suferit. Dar a învins, pentru că a avut cu el poporul credincios şi pe Dumnezeu. Dacă l-au părăsit fiii lui duhovniceşti; dacă fiii lui duhovniceşti s-au arătat nemulţumitori şi prost-crescuţi şi barbari, încercând în fel şi chip să-l înjosească în popor; dacă arienii au ridicat război împotriva lui turbaţi de mânie; dacă criminalii au căutat să-i înfigă pumnalul; dacă tatăl lui şi mama lui au murit, el îl avea pe Dumnezeu. Îl avea pe Dumnezeul Treimic. Credea în Tatăl şi în Fiul şi în Sfântul Duh. Şi-n marile necazuri, spunea: Sfântă Treime, Tată şi Fiule şi Duhule Sfinte, miluieşte-mă pe mine, păcătosul! Şi cu această Cântare a cântărilor şi-a încheiat viaţa.
Şi-a dat demisia. N-a mai suferit răutatea, clevetirile şi calomniile şi şi-a dat demisia. A părăsit Constantinopolul şi s-a dus departe, în pustie, şi acolo a alcătuit cântări prea dulci. Aceste cântări pe care le auzim aici în biserică: „Hristos se naşte, slăviţi-L…” şi „Ziua învierii, popoare să ne luminăm…” sunt ale lui Grigorie. El i-a întrecut pe Pindar şi pe ceilalţi poeţi.
În cele din urmă, şi-a sfârşit viaţa într-un loc pustiu, într-o sihăstrie, cu totul şi cu totul singur, „singur cu Dumnezeu trăind”. Iar trupul lui cel sfânt a fost în Nazianzul Capadociei până în anul 1922, când, refugiaţii noştri, lăsând toate – n-au luat nimic altceva cu ei – au luat doar moaştele Sfântului Grigorie şi le-au adus în pământul nostru părintesc, în Elada. Câţi vor, pot să-l viziteze. Este în afara Kavalei, în Nea Karvali, şi de aceea, astăzi, sărbătoreşte toată Kavala şi împrejurimile.
Acesta a fost marele Părinte, Sfântul Grigorie Teologul.
*
Ce învăţăm, fraţilor? Două lucruri.
Mai întâi, trebuie să-I mulţumim lui Dumnezeu, Care, bisericii, în momente dificile, i-a trimis oameni potriviţi, după cum şi neamului; când acesta era în primejdie, iată că se năştea un mare om, care lua neamul şi-l înălţa până la stelele cerului. Istoria neamului nostru este un şir de eroi. Dar şi istoria Bisericii noastre este un şir de eroi. Suntem datori să-I mulţumim lui Dumnezeu, pentru că a arătat în Biserica Lui odată pe Marele Vasilie, altădată pe Marele Atanasie, odată pe Marcu Evghenicul, altădată pe Grigorie Teologul, altădată pe Marele Antonie. Un şir de bărbaţi, care au ţinut la înălţime steagul Ortodoxiei. Să-I mulţumim pentru Părinţi.
În al doilea rând, să învăţăm din necazurile Sfântului Grigorie. Marele Grigorie a trecut prin cuptor. Aşa după cum aurul este trecut prin cuptor şi se curăţă, aşa şi Grigorie a trecut prin cuptor.„Ca pe aur în topitoare l-a încercat pe el” (Înţelepciunea lui Solomon 3, 6).
Ce să învăţăm, iubiţii mei? Eşti creştin? Vrei să trăieşti o viaţă creştină? Îţi păstrezi credinţa? Spune, cât preţuieşte pentru tine creştinismul? Crezi că eşti creştin, dacă vii aici, aprinzi o lumânare, faci o metanie şi caşti în ceasul în care trece Evanghelia şi Sfintele Sfinţilor? Pentru aceste lucruri formale pe care le faci te voi numi creştin? Spune-mi cât preţuieşte pentru tine creştinismul? Ce te costă?
Pe Marele Grigorie l-a costat mult. A trecut prin prigoane, prin persecuţii şi pericole, a fost încercat „ca aurul în topitoare”. Aşadar şi tu. Eşti credincios? Vei fi prigonit. Eşti creştin adevărat? Vei fi prigonit. Eşti mamă iubitoare, eşti tată bun, eşti funcţionar cinstit, om al datoriei şi nu eşti mason şi rotarian şi linguşitor, ci eşti om cu conştiinţă în lumea aceasta? Vei suferi. „Prin multe necazuri ni se cuvine nouă a intra în Împărăţia lui Dumnezeu” (Fapte 14, 22). Mai spune Duhul Sfânt: „Cei ce voiesc să trăiască cu evlavie… vor fi prigoniţi” (II Timotei 3, 12).
Aşadar, măcar de ne-am învrednici să fim prigoniţi, ca sfinţii Bisericii noastre. Şi eu, când sunt în pericol – şi am multe istorii în viaţa mea; de aceea, viaţa Părinţilor mă emoţionează profund – când văd înmulţindu-se vrăjmaşii mei, Îl slăvesc pe Dumnezeu şi zic: Augustine, ceva faci în lume. Te războiesc, când te nevoieşti. Pe morţi nu-i războiesc, pentru că sunt îngropaţi în cimitire.
Aşadar, nu morţi, ci creştini vii, credincioşi şi dedicaţi, copii ai lui Grigorie, copii ai lui Vasilie, copii ai marilor Părinţi, să continuăm pe drumul nostru, ca acest pământ al Părinţilor noştri să fie un pământ sfânt, prin mijlocirile Sfântului Grigorie Teologul şi ale tuturor sfinţilor. Amin.

† Augustin al Florinei, Prespei şi Eordeei.
(Sfânta Biserică a Sfântului Pantelimon – Florina, 25 ianuarie 1976)
- 25 ianuarie –

“…Cealaltă universitate, prin care, dacă nu treci, nu eşti om, este durerea, este necazul, este aventura vieţii. Cel pe care nu l-a durut, cel care nu a plâns, cel care nu şi-a udat perna cu lacrimi, nu a cunoscut ce înseamnă viaţa. De aceea, şi tineretul de astăzi, care are toate bunătăţile, nu ştie ce înseamnă viaţă. Dar proorocesc: Acel dandy, taddy-boy, care aruncă farfuria plină, pentru că nu-i place, va flămânzi şi va plânge şi atunci va simţi viaţa…“

“…Eşti creştin adevărat? Vei fi prigonit. Eşti mamă iubitoare, eşti tată bun, eşti funcţionar cinstit, om al datoriei şi nu eşti mason şi rotarian şi linguşitor, ci eşti om cu conştiinţă în lumea aceasta? Vei suferi. „Prin multe necazuri ni se cuvine nouă a intra în Împărăţia lui Dumnezeu” (Fapte 14, 22)…”

“…Aşadar, nu morţi, ci creştini vii, credincioşi şi dedicaţi,copii ai lui Grigorie, copii ai lui Vasilie, copii ai marilor Părinţi, să continuăm pe drumul nostru, ca acest pământ al Părinţilor noştri să fie un pământ sfânt, prin mijlocirile Sfântului Grigorie Teologul…”

ÎN CUPTORUL NECAZULUI
(Sfântul Grigorie Telologul)

(fragment)

Ne aflăm, iubiţilor, în prima lună a anului. Luna aceasta, ianuarie, se numeşte „Luna Părinţilor”. Oare de ce se numeşte aşa? Se numeşte „Luna Părinţilor”, pentru că în această lună sunt sărbătoriţi mulţi Părinţi.
[…]
Îmi veţi îngădui, iubiţii mei, ca în loc să explicăm Evanghelia sau Apostolul zilei, să vă spun câteva cuvinte, foarte puţine cuvinte, despre eroul credinţei noastre, a cărui sfântă pomenire o sărbătorim astăzi, despre Grigorie de Nazianz.

***

Patria lui care este? Nimeni nu s-a născut din stâncă, nici n-am venit de pe lună. Din acest sărman pământ ne-am născut. Patria lui a fost Asia Mică. Pământ sfinţit, pământ sfânt care este adăpat cu sângiurile a zeci de mii de martiri. Satul său – un mic şi neînsemnat sat în afara Cezareei, numit Nazianz. S-a născut din părinţi buni, nobili şi minunaţi. Iar o femeie deosebită era mama lui, vestita Nonna. O femeie rară, din cele mai rare femei, pe care le-a născut duhul Evangheliei.

SFÂNTA ŞI MAREA DORINŢĂ
A MAMEI SFÂNTULUI GRIGORIE

Mama Sfântului Grigorie a avut o mare şi nobilă dorinţă. O astfel de mare dorinţă nu găsesc astăzi. Dacă sunteţi în biserică o sută, sau chiar şi două sute de femei, fac rămăşag că nici una din voi nu are o dorinţă atât de mare şi de nobilă. Nici voi, nici alte femei, ale miniştrilor, ale prefecţilor, ale…, ale…, de care s-a umplut lumea. Nici una din aceste femei ale aşa numitei aristocraţii, care se evidenţiază la dansuri şi-n distracţii şi în petreceri şi în exaltări şi nebunii, nu are această dorinţă mare. Şi care a fost marea ei dorinţă? Să o învrednicească Dumnezeu să nască un băieţel. Şi băieţelul ei ce să devină? Avocat, inginer, un alt om de ştiinţă? Ce să devină? Preot şi să-l închine lui Dumnezeu! Care mamă are această dorinţă? Toate doresc ca pruncii lor să devină avocaţi, medici, ingineri… Preot nu. De altfel, de ce să devină copilul preot? Ca să fie bătaia de joc a nemernicilor şi a dandy-lor, a celor numiţi taddy-boys, şi să nu îndrăznească să meargă pe stradă, să urce în maşini şi în tren?
Deci, nu preot. Şi urmarea? În acest moment, în care voi sărbătoriţi aici, mii de sate, da, mii de sate în Elada nu au preoţi; şi nu bat clopotele, pentru că nu se fac preoţi. Avocaţi avem câţi vrei. Toţi Balcanii nu au atâţia avocaţi câţi are Elada. Între 25 şi 30 de mii de avocaţi. Profesori – alţi 30 de mii, medici – alţi 25 de mii. Absolvenţi de gimnaziu – sute de mii. S-au umplut munţii şi dealurile de învăţaţi. Preot cine?
Nonna, însă, această minunată şi bogată femeie din Asia Mică, a avut cea mai nobilă dorinţă înlăuntrul ei: să facă din copilul ei un preot. Şi-L ruga cu lacrimi pe Dumnezeu să-i îndeplinească marea ei dorinţă.
Şi Dumnezeu i-a dat un minunat băieţel. I l-a dat pe Grigorie, care s-a născut în anul 325 d. Hr. S-a născut în acel an în care s-a întrunit primul Sinod Ecumenic. S-a distins de la o vârstă fragedă cu studiile; iubea cărţile. Tatăl său a avut toate mijloacele să-l educe. L-a trimis în Cezareea, de acolo la Alexandria, şi din Alexandria la Atena, centrul ştiinţelor şi al artelor. Acolo a studiat împreună cu Iulian Paravatul, de către care nu a fost influenţat deloc, ci, dimpotrivă, îl mustra foarte aspru. Şi avea prieten preaiubit pe Vasilie, cu care a legat o indestructibilă legătură de prietenie, într-un asemenea mod încât prietenia dintre Grigorie şi Vasilie să fie un exemplu de prietenie în lume şi să se spună despre ei că erau un suflet în două trupuri.
Dar nu a fost educat doar lumeşte. Nu a învăţat doar filosofia şi retorica şi matematica şi astronomia şi celelalte ştiinţe, ca să devină unul din cei mai învăţaţi bărbaţi ai epocii lui. În afară de educaţia lumească, s-a îngrijit şi de educaţia în Hristos; s-a îngrijit să devină un adevărat creştin. La toate celelalte şcoli să mergi, de la grădiniţă până la universitate, nu eşti educat. O singură şcoală este superioară. Este frica de Dumnezeu. „Ştiinţă este a te teme de Dumnezeu”. „Începutul înţelepciunii este frica de Domnul” (Psalmul 110, 10; Paralipomena 1, 7). Grigorie Teologul a studiat la şcoala Hristosului nostru. A studiat la două mari universităţi. Oamenii de astăzi nu studiază la acestea. Dar cine nu studiază la acestea nu este creştin. Sfântul Grigorie a trecut prin două universităţi. O universitate este pustia. Da, pustia. N-aţi auzit niciodată aici, în biserică, psalmodiindu-se: „Viaţa pustnicilor fericită este, a celor ce se întraripează cu dumnezeiescul dor”? (Antifoane, glasul al V-lea).
Da, în pustie, unde a trăit Ilie Tesviteanul. Da, în pustie, dincolo de Iordan, unde a trăit Ioan Înaintemergătorul. Da, în pustie, acolo unde au trăit asceţii şi filosofii. Da, în pustie, unde a trăit şi Hristos 40 de zile.
În pustie a studiat, lângă asceţi şi adevăraţii filosofi. Şi acolo, în pustie, a studiat trei cărţi, pe care noi nu le deschidem. Una nu am deschis-o nici eu, care vă predic, nici voi care mă ascultaţi.Prima carte este sinele nostru. Este „Cunoaşte-te pe tine însuţi!”. Nimeni nu-şi cunoaşte sinele în profunzime, în întregime. Dacă l-am cunoaşte, ne-am îngrozi în faţa abisului pe care îl ascunde sinele nostru. A doua carte este natura, întru-tot-frumoasa lume, cerul înstelat, făpturile lui Dumnezeu care strigă că Dumnezeu este Creatorul lumii întregi.Iar a treia carte, mică pe de-o parte, dar cea mai înaltă din toate cărţile, este Sfânta Scriptură. Aceste trei cărţi le studia. Şi arunca o privire în el însuşi şi spunea; „Dumnezeule, curăţeşte-mă pe mine păcătosul” (Luca 18, 13). Altfel, îşi arunca privirea la stelele cerului şi spunea: „Cerurile spun slava lui Dumnezeu, iar facerea mâinilor Lui o vesteşte tăria”(Psalmul 18, 2). Altădată îşi arunca o privire în Sfânta Scriptură şi vedea preafrumoasa Persoană a lui Iisus Hristos, pe care O iubea nemăsurat.
Dar, în afară de pustie, a trecut şi printr-o altă universitate. Care?

NECAZURILE SFÂNTULUI GRIGORIE

Cealaltă universitate, prin care, dacă nu treci, nu eşti om, este durerea, este necazul, este aventura vieţii. Cel pe care nu l-a durut, cel care nu a plâns, cel care nu şi-a udat perna cu lacrimi, nu a cunoscut ce înseamnă viaţa. De aceea, şi tineretul de astăzi, care are toate bunătăţile, nu ştie ce înseamnă viaţă. Dar proorocesc: Acel dandy, taddy-boy, care aruncă farfuria plină, pentru că nu-i place, va flămânzi şi va plânge şi atunci va simţi viaţa.
Dacă nu ne-ar durea, dacă nu ne-am îndurera, dacă n-am plânge şi dacă n-am suferi, n-am cunoaşte ce înseamnă viaţa. Şi Sfântul Grigorie Teologul a plâns mult.
A suferit, pentru că a murit minunata lui mamă, a murit tatăl lui, a murit sora lui, Gorgonia. A murit – şi a suferit şi mai mult, Vasilie cel Mare, pe care l-a tânguit chiar mai mult decât pe tatăl său. A fost în pericolul de a se îneca, călătorind din Asia Mică şi străbătând Marea Egee, lângă Rodos a naufragiat şi s-a primejduit şi i-a promis lui Dumnezeu să rămână consacrat Lui. S-a primejduit şi a suferit de la colegii săi răi, care îşi băteau joc de el şi îl batjocoreau; derbedei. Aşa cum acum sunt cei cu părul lung, aşa şi-n acea epocă copiii de oameni bogaţi şi nemernici umblau ca nişte turme şi ca nişte cirezi în Atena şi făceau gălăgie. Grigorie cu Vasilie cel Mare două drumuri cunoşteau: unul care ducea la biserică şi unul care ducea la şcoala lor, la Universitate.
A suferit de la oameni. A fost ales episcop într-o cetate mică, numită Sasima. Oamenii ei, grosolani şi barbari, nu erau în stare să înţeleagă marele duh al lui Grigorie.
A suferit de la eretici. A suferit de la arieni. În timp ce acest gigant predica, aceştia două tentative de asasinat au pus la cale împotriva lui. În timp ce predica acest gigant al amvonului, acest filosof şi poet, duşmanii lui au intrat în biserică şi au început să arunce în el cu pietre şi erau cât pe ce să-l ucidă în biserică.
A suferit de la episcopii răi.
A suferit şi de la… cine? A suferit de la fiii săi duhovniceşti. Cât a plâns din cauza fiilor lui duhovniceşti Sfântul Grigorie, nu a plâns din toate celelalte întâmplări. Aşa cum voi plângeţi şi suferiţi de pe urma copiilor voştri – şi durerea mamei şi a tatălui este mare -, aşa şi Grigorie Teologul a suferit de la copiii lui duhovniceşti. De la unul chiar, Maxim, pe care l-a luat de copil sărman la curtea lui, l-a făcut diacon, l-a făcut preot, l-a făcut arhimandrit. L-a cinstit mai mult decât pe sine. Şi acesta l-a rănit mult mai mult decât toţi duşmanii. Şi plângea şi suspina Sfântul Grigorie.
A suferit. Dar a învins, pentru că a avut cu el poporul credincios şi pe Dumnezeu. Dacă l-au părăsit fiii lui duhovniceşti; dacă fiii lui duhovniceşti s-au arătat nemulţumitori şi prost-crescuţi şi barbari, încercând în fel şi chip să-l înjosească în popor; dacă arienii au ridicat război împotriva lui turbaţi de mânie; dacă criminalii au căutat să-i înfigă pumnalul; dacă tatăl lui şi mama lui au murit, el îl avea pe Dumnezeu. Îl avea pe Dumnezeul Treimic. Credea în Tatăl şi în Fiul şi în Sfântul Duh. Şi-n marile necazuri, spunea: Sfântă Treime, Tată şi Fiule şi Duhule Sfinte, miluieşte-mă pe mine, păcătosul! Şi cu această Cântare a cântărilor şi-a încheiat viaţa.
Şi-a dat demisia. N-a mai suferit răutatea, clevetirile şi calomniile şi şi-a dat demisia. A părăsit Constantinopolul şi s-a dus departe, în pustie, şi acolo a alcătuit cântări prea dulci. Aceste cântări pe care le auzim aici în biserică: „Hristos se naşte, slăviţi-L…” şi „Ziua învierii, popoare să ne luminăm…” sunt ale lui Grigorie. El i-a întrecut pe Pindar şi pe ceilalţi poeţi.
În cele din urmă, şi-a sfârşit viaţa într-un loc pustiu, într-o sihăstrie, cu totul şi cu totul singur, „singur cu Dumnezeu trăind”. Iar trupul lui cel sfânt a fost în Nazianzul Capadociei până în anul 1922, când, refugiaţii noştri, lăsând toate – n-au luat nimic altceva cu ei – au luat doar moaştele Sfântului Grigorie şi le-au adus în pământul nostru părintesc, în Elada. Câţi vor, pot să-l viziteze. Este în afara Kavalei, în Nea Karvali, şi de aceea, astăzi, sărbătoreşte toată Kavala şi împrejurimile.
Acesta a fost marele Părinte, Sfântul Grigorie Teologul.

***

Ce învăţăm, fraţilor? Două lucruri.
Mai întâi, trebuie să-I mulţumim lui Dumnezeu, Care, bisericii, în momente dificile, i-a trimis oameni potriviţi, după cum şi neamului; când acesta era în primejdie, iată că se năştea un mare om, care lua neamul şi-l înălţa până la stelele cerului. Istoria neamului nostru este un şir de eroi. Dar şi istoria Bisericii noastre este un şir de eroi. Suntem datori să-I mulţumim lui Dumnezeu, pentru că a arătat în Biserica Lui odată pe Marele Vasilie, altădată pe Marele Atanasie, odată pe Marcu Evghenicul, altădată pe Grigorie Teologul, altădată pe Marele Antonie. Un şir de bărbaţi, care au ţinut la înălţime steagul Ortodoxiei. Să-I mulţumim pentru Părinţi.
În al doilea rând, să învăţăm din necazurile Sfântului Grigorie. Marele Grigorie a trecut prin cuptor. Aşa după cum aurul este trecut prin cuptor şi se curăţă, aşa şi Grigorie a trecut prin cuptor.„Ca pe aur în topitoare l-a încercat pe el” (Înţelepciunea lui Solomon 3, 6).
Ce să învăţăm, iubiţii mei? Eşti creştin? Vrei să trăieşti o viaţă creştină? Îţi păstrezi credinţa? Spune, cât preţuieşte pentru tine creştinismul? Crezi că eşti creştin, dacă vii aici, aprinzi o lumânare, faci o metanie şi caşti în ceasul în care trece Evanghelia şi Sfintele Sfinţilor? Pentru aceste lucruri formale pe care le faci te voi numi creştin? Spune-mi cât preţuieşte pentru tine creştinismul? Ce te costă?
Pe Marele Grigorie l-a costat mult. A trecut prin prigoane, prin persecuţii şi pericole, a fost încercat „ca aurul în topitoare”. Aşadar şi tu. Eşti credincios? Vei fi prigonit. Eşti creştin adevărat? Vei fi prigonit. Eşti mamă iubitoare, eşti tată bun, eşti funcţionar cinstit, om al datoriei şi nu eşti mason şi rotarian şi linguşitor, ci eşti om cu conştiinţă în lumea aceasta? Vei suferi. „Prin multe necazuri ni se cuvine nouă a intra în Împărăţia lui Dumnezeu” (Fapte 14, 22). Mai spune Duhul Sfânt: „Cei ce voiesc să trăiască cu evlavie… vor fi prigoniţi” (II Timotei 3, 12).
Aşadar, măcar de ne-am învrednici să fim prigoniţi, ca sfinţii Bisericii noastre. Şi eu, când sunt în pericol – şi am multe istorii în viaţa mea; de aceea, viaţa Părinţilor mă emoţionează profund – când văd înmulţindu-se vrăjmaşii mei, Îl slăvesc pe Dumnezeu şi zic: Augustine, ceva faci în lume. Te războiesc, când te nevoieşti. Pe morţi nu-i războiesc, pentru că sunt îngropaţi în cimitire.
Aşadar, nu morţi, ci creştini vii, credincioşi şi dedicaţi, copii ai lui Grigorie, copii ai lui Vasilie, copii ai marilor Părinţi, să continuăm pe drumul nostru, ca acest pământ al Părinţilor noştri să fie un pământ sfânt, prin mijlocirile Sfântului Grigorie Teologul şi ale tuturor sfinţilor. Amin.

† Augustin al Florinei, Prespei şi Eordeei.
(Sfânta Biserică a Sfântului Pantelimon – Florina, 25 ianuarie 1976)

Sf. Simeon Noul Teolog - Impartasirea constienta

2012-01-21T01:36:00.000-08:00

Dar să nu te tulburi, iubitule, ascultând adevărul arătat ție de către noi. Căci dacă mărturisești că Trupul Domnului este Pâine a vieții care dă viață și știi că Sângele Său dă viață celor ce se împărtășesc cu el, și se face în cel care-l bea izvor de apă curgătoare spre viață veșnică (In. 4, 14), cum – spune-mi! - împărtășindu-te de acestea nu adaugi nimic mai mult sufletește, ci, chiar dacă vei simți poate puțină bucurie, după scurt timp rămâi iarăși așa cum erai mai înainte, neavând în tine niciun adaos de viață sau izvor țâșnitor, sau văzând vreo lumină oarecare? Căci celor ce n-au ajuns să treacă dincolo de simțire, pâinea aceasta li se arată în chip simțit ca o simplă bucătură, dar în chip spiritual (inteligibil) ea este lumină necuprinsă și neapropiată; tot așa și vinul e și el în chip asemănător lumină, viață, foc și apă vie. Deci, dacă mâncând și bând pâinea dumnezeiască și vinul veseliei, nu vei cunoaște că viețuiești viața cea stricăcioasă, că ai primit înlăuntrul tău pâinea ca o lumină sau ca pe un foc, și că ai băut Sângele Stăpânului ca o apă curgătoare și vorbitoare, dacă n-ai ajuns la vederea și împărtășirea cu nimic din toate acestea, cum socotești că te-ai făcut părtaș al vieții? Cum crezi că te-ai atins de focul cel neaprins sau presupui că te-ai împărtășit de lumina cea veșnică? Negreșit, nicidecum nu s-a făcut aceasta cu tine, care ești nesimțitor față de unele ca acestea. Lumina te luminează, și tu ești orb; focul te încălzește, și nu te aprinzi; viața te-a adumbrit, dar nu s-a unit cu tine; apa cea vie a trecut prin sufletul tău ca printr-o trestie, fiindcă nu te-ai găsit vrednic de primirea ei. Deci, primind și atingându-te astfel de cele neatinse și părându-ți-se că mănânci, de fapt nu primești, nu mănânci, nici nu ai în tine însuți nimic din acestea. Căci Cuvântul cel neapropiat, Pâinea care se coboară din cer (In. 6, 33), nu se cuprinde în chip simțit, ci mai degrabă El Însuși cuprinde și Se atinge și se unește fără amestecare cu cei vrednici și cu cei bine pregătiți pentru primirea ei.

Dacă vei prăznui așa, și așa te vei împărtăși de dumnezeieștile Taine, toată viața ta va fi o sărbătoare, și nu numai o sărbătoare, ci și un prilej de sărbătoare și un Paște, trecere și ieșire din cele văzute spre cele spirituale (inteligibile), unde încetează orice umbră, orice închipuire și toate simbolurile de acum și unde ne vom desfăta veșnic curați în chip curat de Jertfa cea preacurată în Dumnezeu Tatăl și în Duhul Cel de-o- ființă, privind pururea pe Hristos și fiind văzuți de către El, fiind împreună cu Hristos, împărățind împreună cu Hristos, decât care nimic nu e mai mare în împărăția cerurilor. Căruia I se cuvine toată slava, cinstea și închinăciunea împreună cu Tatăl și Preasfântul și de-viață-făcătorul Său Duh acum și pururea și în vecii nesfârșiți. Amin.

Sfântul Simeon Noul Teolog, Împărtășirea cuntinuă cu lacrimi și străpungerea inimii (din cartea Împărtășirea Continuă cu Sfintele Taine, p. 424-425)

***

Părintele Paisie Aghioritul - ,,Scopul principal al Dumnezeieștii Liturghii este împărtășirea credincioșilor"

Părinte, când se săvârșește Dumnezeiasca Liturghie trebuie ca de fiecare dată să existe cineva care să se împărtășească?

Da, pentru că scopul principal al Dumnezeieștii Liturghii este împărtășirea credincioșilor, fie și a celor puțini care sunt pregătiți. Căci mai toate rugăciunile sunt citite de preot pentru credincioșii care se vor împărtăși. De aceea cel puțin unul trebuie să se împărtășească. Firește, se poate ca nici unul să nu fie bine pregătit. Aceasta e altceva. Este bine să se împărtășească măcar un copil mic, chiar și un prunc. Iar dacă nu se află nimeni, atunci Liturghia se săvârșește numai ca să se împărtășească preotul și să se pomenească numele. Aceasta, însă, să fie o excepție, iar nu o regulă...

Părinte, unii preoți spun că nu vor să liturghisească adesea ca să nu se obișnuiască.

Nu este corect să spună așa ceva preotul. Este ca și cum ar spune ,,Nu merg regulat la rudele mele, ca să mă primească mai bine atunci când le fac o vizită”. Este nevoie însă de pregătire. Sfânta Împărtășanie vindecă, sfințește pe cel ce se nevoiește. Cum să-l ajute pe unul care nu se nevoiește? Ce să schimbe Hristos dacă însuși omul nu se schimbă?

Cuviosul Paisie Aghioritul, Cuvinte duhovnicești, vol. I, p. 345-347

http://deasaimpartasire.blogspot.com

Pentru Diaconul Zarko

2012-01-21T00:37:00.000-08:00

http://pentrudiaconulzarko.blogspot.com/2012/01/pentru-diaconul-zarko.html

Irina si Parintele Zarko s-au cunoscut in Macedonia la o intalnire intre tinerii crestin-ortodocsi din Balcani. Dupa putin timp, el a invatat romana si ea - macedoneana.
S-au casatorit acum 6 ani si s-au stabilit in Bucuresti.

Parintele Zarko a inceput sa lucreze la o firma si in paralel a urmat cursurile facultatii de Teologie Pastorala.
Acum 2 ani, la 33 de ani, in urma unor analize Parintele Zarko a aflat ca are cancer. I s-a recomandat de urgenta operatie, chimioterapie, radioterapie.

In urma primei operatii si a chimioterapiei intensive tumoarea aflata, foarte periculos, langa aorta a inceput sa creasca. Au oprit radioterapia. Tumora ar fi, zic doctorii, inoperabila. Inoperabila in Romania.
Au incercat multe tratamente timp de 2 ani. Tratamentul natural a transformat tumora preexistenta in teratom, tumoare benigna prin definitie. Insa dimensiunile ajunse la 30cm, impun operatia. Tratamentul chimio si radioterapic nu este potrivit pentru ce are el.

Anul trecut, inainte de Craciun, au avut bucuria – Irina zice ca a fost un dar - sa fie hirotonit Diacon pe seama Manastirii Antim. Acum Zarko este Parintele Zarko si slujeste in fiecare dimineata si seara.

In urma trimiterii dosarului medical la peste 20 de clinici din lume au primit 5 raspunsuri pozitive. Cu cateva zile in urma au primit din partea unei clinici din Viena vestea ca ei il pot opera si ca fost programat la operatie pentru data de 1 februarie. Suma estimata pentru operatie: 20.000 euro. Pe care ei nu-i au.

Suntem un grup de prieteni care l-au indragit pe Zarko si care vor sa-l ajute in incercarea prin care trece acum. S-au strans deja 6500 euro pentru el. Suntem convinsi ca daca ne unim, putem sa-l ajutam sa faca operatia. Mai sunt 10 zile. Parintele Zarko si Irina trebuie sa se prezinte la clinica pe 30 ianuarie.

Pomeniti-l, va rugam, pe Parintele Zarko in rugaciunile voastre!
Iar pe cei care puteti, va rugam sa faceti donatii in conturile afisate in dreapta paginii.

Conturi donatii (situatie curenta total in EURO 6.500)

Titular cont: ZARKO MARKOVSKI

Banca Transilvania
EUR - RO77BTRL0440420ah92632xx
RON - RO36BTRL0440120ah92632xx

BCR
RON - RO27RNCB0738106166930001
EUR - RO82RNCB0078106166930001

BRD
RON – RO08BRDE44SV11513384410

Bineinteles ca de un mare ajutor puteti fi, daca veti difuza acest blog la cat mai multe persoane, in speranta ca suma necesara se va strange cat mai repede. Orice suma conteaza! Suntem contra cronometru…

Bobul de grâu....

2012-01-12T21:19:00.000-08:00

"Daca as fi un bob de grau, as astepta cuminte,
Ca sa ma coc, rabdand smerit, in arsita fierbinte.
Apoi legat cu frati de-ai mei, la moara de m-ar duce,
de pietre m-as lasa sfarmat, s-ajung faina dulce.
Cand m-as vedea trecut de sita, asta mi-ar fi dorinta,
Cu ruga de m-ar framanta, plangand prescurarita.
Iar de m-ar pune in cuptor, oricat de-ncins sa fie
O, Doamne, ce frumos as creste, s-ajung la Liturghie!
Cand preotul se roaga-n taina, ingenunchind sfios,
m-as preschimba, prin Duhul SFANT, in Trupul lui HRISTOS,
si daca toate s-ar plini, un dor mi-ar mai ramane,
Ca toate boabele de grau, sa fie doar o paine!"

Despre iertare

2012-01-11T22:04:00.000-08:00

"Sluga vicleana, toata datoria aceea ti-am iertat-o, fiindca m-ai rugat.
Nu se cadea, oare, ca si tu sa ai mila de cel impreuna sluga cu tine?"(Matei 18, 32-33)

Iubiti credinciosi,

Sfinta si dumnezeiasca Evanghelie de azi ne arata datoria de a ierta pe cei ce ne gresesc. Domnul nostru Iisus Hristos, ne invata ca toata Legea si proorocii, se reazema pe doua porunci, adica sa iubim pe Dumnezeu si pe aproapele nostru (Matei 22, 37-40). Mila este una din faptele bune care izvoraste din dragoste, dupa marturia Sfintului Apostol Pavel, care zice: Dragostea se milostiveste (I Corinteni 13, 4). Cine nu are mila de fratele sau este semn ca acela nu are dragoste si petrece in intunericul urii de frati (I Ioan 2, 9-11; 4, 20).Dragostea lui Dumnezeu catre noi se aseamana cu dragostea parintilor pentru fiii lor (Deuteronom 1, 37-45; Isaia 49, 15; 66, 13). Precum un tata si o mama buna isi iubesc pe fiii lor si, ori de cite ori ar gresi ei, daca se intorc si cer iertare, ii iarta si ii mingiie, asa este si dragostea lui Dumnezeu spre noi, care sintem fiii Sai (Ioan 1, 12) si asa ni se cuvine sa fim cu dragostea si cu mila fata de cei ce ne gresesc noua. Mintuitorul nostru Iisus Hristos, fiind pironit pe cruce, S-a rugat pentru cei ce L-au rastignit spunind: Parinte, iarta-le lor ca nu stiu ce fac(Luca 23, 34).

Toate faptele bune de le va avea cineva, daca nu are dragoste, nu are nimic (I Corinteni 13, 1-2). Fiul lui Dumnezeu venind in lume, din nemarginita Sa bunatate, cu dragoste si mila pentru noi (Efeseni 3, 18-19), a desfiintat deosebirea intre vrajmasi si prieteni si ne-a dat porunca sa iubim pe vrajmasii nostri, sa binecuvintam pe cei ce ne blestema, sa ne rugam pentru binele celor ce ne vatama si ne prigonesc si sa facem bine celor ce ne urasc (Matei 5, 44). Dupa marturia acestei invataturi nu avem voie sa urim pe nimeni, ci pe toti cei ce ne gresesc sa-i iubim si sa le iertam greselile, chiar daca ne-ar face cel mai mare rau.

Sa ne aducem aminte ca Dumnezeu din a Sa nemarginita bunatate ploua peste cei drepti si peste cei nedrepti, si rasare soarele Sau peste cei buni si peste cei rai (Matei 5, 45). De aceea sintem si noi datori a face bine tuturor si a ierta greselile celor ce ne gresesc (Matei 6, 12; I Tesaloniceni 5, 15), purtind neputintele altora (Galateni 6, 2; Efeseni 4, 2). Asa ne indeamna si Sfintul Apostol Pavel, zicind: Fiti buni intre voi si milostivi iertind unul altuia, precum si Domnul v-a iertat voua, in Hristos (Efeseni 4, 32). In alt loc zice: Ingaduiti-va unul pe altul, iertind unul altuia; iar daca cineva are vreo plingere impotriva cuiva, dupa cum Hristos v-a iertat voua, asisderea iertati si voi (Coloseni 3, 13).

Asadar, fratii mei, aducindu-ne aminte de iubirea lui Dumnezeu fata de noi, care pururea gresim inaintea Lui, sa ne silim si noi dupa a noastra puterea sa iertam intotdeauna pe cei ce ne gresesc noua (Ioan 13, 34). Dragostea de Dumnezeu nu se poate arata intre noi fara de iubirea dintre noi si fara iertarea celor ce ne gresesc noua (I Ioan 3, 17; 4, 20-21).

Iubiti credinciosi,

Sa ascultam acum pe Sfintul Efrem Sirul, care, vorbind despre iertarea celor ce ne gresesc, de care atirna si iertarea pacatelor noastre, zice asa: "Bine a zis Domnul: ca sarcina Mea este usoara! Ca ce greutate si ce osteneala este a lasa noi fratelui nostru greselile cele usoare si de nimic vrednice, spre a ni se ierta si noua cele ale noastre..." Si mai departe zice: "Nu am zis sa-Mi aduceti bani, sau tapi, sau post, sau priveghere, ca sa ziceti: Nu am sau nu pot! Ci ceea ce este lesnicios si usor si scurt ne-a poruncit, zicind: Tu iarta fratelui tau greselile lui si Eu iti iert pe ale tale! Tu insa nici greselile nu ierti, poate putini bani doi sau trei dinari iar Eu nenumarati talanti iti daruiesc tie. Tu nu mai ierti nimic daruindu-i; iar Eu iti dau tie vindecare si imparatie iti daruiesc. Si darul tau atunci il primesc cind te impaci cu cel ce iti vrajmaseste tie, cind nu ai vrajba asupra cuiva intru minia ta. Cind ai pace si dragoste catre toti, atunci rugaciunea ta este bine primita si prinosul tau bine placut si casa ta este blagoslovita si tu esti fericit. Daca tu cu fratele tau nu te impaci, cum ceri iertare de la Mine?

Cuvintele Mele le calci si ceri iertare de la Mine? Eu, Stapinul tau iti poruncesc si tu nu iei aminte? Apoi cum indraznesti sa aduci catre Mine rugaciune si jertfa? Caci precum tu iti intorci fata de catre fratele tau, asa si Eu despre rugaciunea ta si de la darul tau voi intoarce ochii Mei" (Cuvint pentru dragoste, tom III, pag. 31-33, M-rea Neamt, 1823).

Dumnezeiescul parinte Isaac Sirianul, conglasuind cu Sfintul Efrem, arata ca nu primeste Dumnezeu rugaciunea noastra, daca noi avem ura si nu vom ierta pe cei ce ne gresesc noua, ca iata ce zice: "Saminta pe piatra este rugaciunea celui ce are pomenire de rau asupra fratelui sau" (Cuvint 58, pag. 297, M-rea Neamt, 1818). Asadar, frati crestini, sa luam aminte cu toata frica de Dumnezeu la cuvintele acestor sfinti parinti, care se reazema pe cuvintele Mintuitorului nostru Iisus Hristos, Care a zis in Sfinta Sa Evanghelie: De veti ierta oamenilor greselile lor, va ierta si voua Tatal vostru Cel ceresc, iar de nu veti ierta oamenilor greselile lor, nici Tatal vostru Cel ceresc nu va ierta voua greselile voastre (Matei 6, 14-15).

Fratii mei, daca credem ca acestea sint cuvintele si poruncile Mintuitorului nostru Iisus Hristos, si ca niciodata gura Lui nu poate sa spuna neadevar, El fiind fiinta adevarului, apoi sa ne dam seama ca niciodata nu vom primi iertarea de la Dumnezeu, atita vreme cit vom fi invrajbiti cu oamenii si "nu vom ierta din toata inima pacatele si greselile fratilor nostri" (Marcu 11, 25). Nimeni sa nu creada ca, cu darurile sale sau cu slujbele ce le da la sfinta biserica, se va putea impaca cu Dumnezeu si va lua iertare de pacatele sale, mai inainte de a se impaca si a se ierta cu cei ce au fost invrajbiti.

Acest adevar ni-l arata Insusi Hristos Domnul cind zice in Sfinta Evanghelie: De-ti vei aduce darul tau la altar si acolo iti vei aduce aminte ca fratele tau are ceva asupra ta, lasa darul tau inaintea altarului si du-te de te impaca cu fratele tau, apoi vina si adu darul tau (Matei 5, 23-24).

Nu numai darul nostru nu-l primeste Dumnezeu mai inainte de a ne impaca cu aproapele nostru, ci nici rugaciunea noastra n-o primeste ca zice: Cind stati de va rugati, iertati tot ce aveti asupra cuiva, ca si Tatal vostru Cel din ceruri sa va ierte voua greselile voastre (Marcu 11, 25). Acelasi lucru ne invata Mintuitorul si in rugaciunea domneasca Tatal nostru, pe care o rostim zilnic, dimineata si seara: Si ne iarta noua greselile noastre, precum si noi iertam gresitilor nostri (Matei 6, 12). Daca nu iertam noi mai intii pe fratii nostri, nici Tatal nostru ceresc nu ne va ierta pacatele noastre. Iertarea este o conditie obligatorie pentru mintuirea omului, a lumii intregi. Iertarea sta la temelia pacii din inima si a cunostintei fiecaruia dintre noi. Iertarea salveaza familia de divort si distrugere, salveaza rudele de cearta si judecati, salveaza lumea de razboaie, de ura si de moarte.

Insa nimic nu-i mai greu pentru noi oamenii decit sa iertam pe cei ce ne-au jignit, ne-au defaimat sau ne-au pagubit. Pentru un cuvint de ocara, pentru un lucru de nimic, pentru o mica paguba, unii crestini traiesc in cearta, si chiar injura, ani de zile. Ba ajung la judecata si la fapte de razbunare, incit nici preotul din parohie, nici rudele, nici batrinii satului, nici boala si frica mortii nu le inmoaie inima sa se ierte, sa se impace unii cu altii. De aceea nu putini mor certati intre ei, spre vesnica lor osinda. Ca dupa moarte nimeni nu mai poate face nimic pentru mintuirea lui.

Aceasta stare grea de ura si razbunare dintre oameni, care duce pe acei care nu iarta la moarte, o arata Hristos foarte clar in pilda din Evanghelia care s-a citit astazi. Imparatul care ia socoteala slugilor sale este Imparatul Hristos care ne va judeca pe toti la sfirsitul veacurilor. Datornicul care datoreaza Imparatului ceresc zece mii de talanti este fiecare dintre noi, care datoram lui Hristos pocainta, lacrimi, milostenie si iertare pentru multimea pacatelor pe care le-am facut.

Dar in timp ce Dumnezeu, ca un tata bun, ne iarta toata datoria, adica toate pacatele, noi oamenii nu iertam pe cei ce ne-au gresit putin, ci le cerem datoria cu dobinda. Iar daca nu ne intorc datoria ne razbunam pe ei, ii dam in judecata, le dorim raul, nu-i iertam pina la moarte. De aceea si Dumnezeu se supara pe cei care nu iarta pe aproapele, ci traiesc in ura si razbunare, si le va zice la judecata: Sluga vicleana, toata datoria aceea ti-am iertat-o adica toate pacatele pentru ca M-ai rugat. Nu se cadea oare ca si tu sa ai mila de cel impreuna sluga cu tine, precum si Eu am avut mila de tine? Si miniindu-se stapinul lui, l-a dat pe mina chinuitorilor, pina ce-i va plati toata datoria (Matei 18, 32-34).

Auziti ce zice Hristos, Stapinul vietii si al mortii? Pe cei ce nu iarta pe aproapele lor, nici Dumnezeu nu-i va ierta la judecata cea mare de apoi, ci ii va arunca in chinurile iadului pentru vecii vecilor. Ca daca in viata nu ne pocaim, nici nu iertam, nici nu facem milostenie si murim asa, nu vom avea iertare niciodata si nimeni nu ne va mai scoate din vesnica osinda.

Iubiti credinciosi,

Cea mai mare virtute crestina este iubirea. Ea este viata noastra si avem nevoie de ea ca de aer. De aceea, spune Sfintul Evanghelist Ioan: Dumnezeu este iubire. Iar iertarea, impacarea, milostenia, cercetarea bolnavilor, primirea strainilor si altele asemenea sint fiicele cele mai mari ale iubirii crestine.

Iubirea de Dumnezeu si iubirea de aproapele, sint poruncile cele mai mari din Sfinta Evanghelie care stau la temelia mantuirii noastre. De felul cum vom sti sa iertam, sa ajutam pe aproapele, sa rabdam pe toti, sa facem pace, sa nu ne razbunam, de aceasta depinde pacea noastra, bucuria vietii noastre, mintuirea fiecaruia dintre noi.

Dar ce sa faca acei crestini, care isi cer iertare de la cei cu care sint certati, dar aceia nu vor sa-i ierte? Sa faca ce ne invata Sfintii Parinti. Intii sa se roage lui Dumnezeu pentru imblinzirea vrajmasilor lor. Sa ceara sfatul duhovnicilor lor si sa le respecte cuvintul. Apoi sa-si ceara personal iertare de la cei cu care sint certati, prin cuvintele: "Iarta-ma, frate, pentru toate cite ti-am gresit si Dumnezeu sa te ierte!" Iertarea sa se faca cel mai bine in biserica, sau in casa unuia dintre ei, sau in casa preotului. Daca cearta este veche si mare, impacarea sa se faca in prezenta preotului, si sa se incheie cu o rugaciune de multumire si chiar cu o masa crestineasca, sau acordarea reciproca de daruri. Daca aproapele nu vrea sa ne ierte, sa urmam sfatul duhovnicului, sa cerem iertare de trei ori si asa, daca nu ne mustra constiinta, ne putem impartasi cu Sfintele Taine. Iar daca inca sintem tulburati si ne chinuie gindurile de razbunare, sa aminam Sfinta Impartasanie, ca sa nu ne fie spre osinda. Smerenia si rugaciunea curata ne ajuta cel mai mult la impacare. Cine urmeaza calea aceasta, acela nu este departe de mintuire!

Citim in Pateric ca un calugar tinar s-a dus la un sihastru batrin si i-a spus ca are vrajba asupra cuiva si nu-l poate ierta nicidecum. Zadarnic l-a indemnat batrinul la iertare, ca ucenicul nu voia sa-l ierte. Atunci duhovnicul a zis ucenicului: "Sa spunem impreuna Tatal nostru, fiule!" Pe cind ucenicul zicea: "Si ne iarta greselile noastre, precum si noi iertam gresitilor nostri", batrinul ii spuse: "Nu asa, fiule! Ci sa zicem; Si nu ne ierta noua greselile noastre, precum nici noi nu iertam gresitilor nostri!" Auzind aceasta ucenicul, a cazut in genunchi si a zis: "Iarta-ma, parinte, ca am gresit! Din clipa aceasta am iertat pe fratele meu!"

Asa sa facem si noi, frati crestini. Sa cerem iertare intii si sa iertam cu dragoste pe toti, ca sa fim si noi iertati de Dumnezeu pe pamint si in cer. Caci fara iertare nu avem mintuire, nici nu putem zice Tatal nostru.

Sa rugam pe Dumnezeul dragostei si pe Fiul lui Dumnezeu, Care S-a rastignit pe cruce din dragoste pentru noi, sa ne impace pe toti in numele Sau, stiind ca dragostea nu moare niciodata! Amin.

(Parintele Ilie Cleopa)

http://ortodoxiatinerilor.ro/fapte-bune/iertarea/12282-despre-datoria-de-a-ierta-celor-ce-ne-gresesc.html

Profesorul doctor Leon Dănăilă

2012-01-06T01:44:00.000-08:00

Proveniţi dintr-o familie de oameni simpli, dar în loc de munca câmpului aţi ales medicina.

Tata nu ştia carte, iar mama avea patru clase. Au plâns de ciudă când am luat la facultate, au zis că nu are cine să lucreze pământul. Mie mi-a plăcut medicina din liceu, citeam şi conspectam toate cărţile din biblioteca şcolii.

Motivaţia dumneavoastră pentru alegerea medicinei care a fost, aceea că doriţi să salvaţi oameni?

Da, asta fost. Nu-mi plăcea deloc matematica, mă întrebam ce e şi cu disciplina asta, nişte cifre. Dar eu vreau să mă duc la Medicină, unde pot să salvez un om! Eram odată aproape corijent la matematică în liceu, dar de frică am învăţat pentru teză. Şi când ne-a adus lucrările, profesorul se tot uita la colegii din dreapta şi din stânga mea, ne compara tezele... Credea că am copiat, pentru că luasem 10. Mie de fapt îmi plăcea, dar mi se părea că e ceva cu care pierzi timpul, fără niciun rezultat practic.

O somitate în domeniul medicinei, profesorul doctor Leon Dănăilă, acum în vârstă de 77 de ani, a revoluţionat neurochirurgia românească: a introdus, în 1981, microscopul în sala de operaţie

Profesorul doctor Leon Dănăilă este cel mai mare neurochirurg din ţară şi printre cei mai buni specialişti în domeniu din lume. La cei 77 de ani continuă să opereze pe creier de mai multe ori pe zi, la secţia de Neurochirurgie vasculară de la Spitalul „Bagdasar Arseni" - singura din ţară - pe care a înfiinţat-o în 1981.

Are la activ peste 20.000 de intervenţii chirurgicale, dintre acestea peste 3.000 de anevrisme intracraniene operate, un record ce îl face unic în lume.

Doctorul a introdus în 1981 în România microscopul operator, un aparat care a revoluţionat neurochirurgia de la noi: rata de mortalitate a intervenţiilor a scăzut fulminant, de la 50% cât era prin metoda clasică până la 4%.

„Adevărul": Ce a însemnat pentru neurochirurgia din România faptul că aţi adus microscopul operator şi aţi început operaţiile pe creier cu acest aparat?

Leon Dănăilă: Când am venit în 1961 se opera după metode clasice. Se deschidea craniul, se ajungea la creier şi tumora se scotea cu degetul. Majoritatea bolnavilor mureau, era o mortalitate operatorie de 50-60%. Am zis că eu n-o să operez niciodată aşa. Aflasem din cărţi că în Apus există metode moderne de a opera şi am avut şansa unei burse Fullbright, de un an, la New York. Bursa era pe cercetare, dar eu voiam să fac clinică, să văd cum se operează. Şi i-am rugat să mă lase să fac asta şi acolo am văzut cum se operează cu microscopul operator, am învăţat această tehnică. Apoi m-am întors la clinică şi am început să operez cu acest aparat. Lucrurile s-au schimbat, mortalitatea a scăzut la 4-5 la sută, deci o diferenţă enormă.

Asta nu a făcut decât să tensioneze relaţiile cu profesorul Constantin Arseni (n.r. - celebru neurochirurg român, directorul clinicii de Neurochirurgie la acea vreme).

Când a văzut că pacienţii mă cer tot mai des în operaţii, a luat decizia să mă mute într-o secţie care era distrusă: mozaic crăpat, furnici, fără sală de operaţie... Şi eu am început să strâng: masă de operaţie, instrumentar şi am început imediat să operez. Apoi am rugat oameni, care îmi erau pacienţi, să mă ajute să dezvolt secţia, cu ce pot şi ei. Am avut noroc că a venit ministrul Construcţiilor, unul Petre, care făcuse o hemoragie cerebrală pentru că Nicolae Ceauşescu îi ceruse să finalizeze pasajul Unirea într-un timp foarte scurt, şi el nu dormea zi-noapte. L-am rugat şi pe el să ne ajute. Şi ne-a ajutat: am ridicat 16 saloane cu materiale de la Casa Poporului. A dat el ordin şi le aducea în camioane. Acum suntem iar în proces de extindere.

În această secţie aţi petrecut cea mai mare parte a vieţii. E adevărat că vă treziţi la ora patru dimineaţa ca să citiţi şi apoi veniţi la spital la şase?

Nu poţi să faci chirurgie până nu te documentezi sau nu eşti la curent cu ceea ce se întâmplă în lume. Citesc foarte mult, iar când mă duc la congrese în vreo ţară străină le zic medicilor: „Domnule, ia-mă şi pe mine în sala de operaţie, să văd şi eu cum operaţi voi". Dacă nu eşti la curent nu poţi să progresezi, trebuie să vezi ce aparatură folosesc, ce tehnică.

Proveniţi dintr-o familie de oameni simpli, dar în loc de munca câmpului aţi ales medicina.

Tata nu ştia carte, iar mama avea patru clase. Au plâns de ciudă când am luat la facultate, au zis că nu are cine să lucreze pământul. Mie mi-a plăcut medicina din liceu, citeam şi conspectam toate cărţile din biblioteca şcolii.

Motivaţia dumneavoastră pentru alegerea medicinei care a fost, aceea că doriţi să salvaţi oameni?

Da, asta fost. Nu-mi plăcea deloc matematica, mă întrebam ce e şi cu disciplina asta, nişte cifre. Dar eu vreau să mă duc la Medicină, unde pot să salvez un om! Eram odată aproape corijent la matematică în liceu, dar de frică am învăţat pentru teză. Şi când ne-a adus lucrările, profesorul se tot uita la colegii din dreapta şi din stânga mea, ne compara tezele... Credea că am copiat, pentru că luasem 10. Mie de fapt îmi plăcea, dar mi se părea că e ceva cu care pierzi timpul, fără niciun rezultat practic.

După atâţia ani de studiu şi analiză practică, în zeci de mii de intervenţii chirurgicale, ce vă fascinează la această entitate, creierul uman?

Creierul e foarte complicat. În acest moment desluşim aproximativ 50% din activitatea şi funcţiile creierului, iar din acest procentaj, 25% sunt lucruri neadevărate, care trebuie verificate. E atât de complicat creierul, un individ poate să treacă de la o acţiune la alta cu o rapiditate de fracţiuni de secundă. Dacă ar căuta cineva să modeleze creierul uman la ora actuală cu tehnologia care există, ar trebui să realizeze un produs cât globul pământesc. O celulă nervoasă are până la 20.000 de conexiuni. Una singură! Şi sunt miliarde, zeci de miliarde de celule în creier. Asta nu se cunoaşte acum: cum poate creierul să treacă într-o fracţiune de secundă de la o stare de plâns la una de râs, de la o stare psihică la alta.

"E atât de complicat creierul, un individ poate să treacă de la o acţiune la alta într-o fracţiune de secundă."
Leon Dănăilă
medic primar neurochirurg

„Trebuie să mergi în Algeria, paşaportul e pregătit!"

În anul 2000, medicului i-a fost oferit prin decret prezidenţial Ordinul Naţional „Serviciul Credincios“ în grad de ofiţer, pentru contribuţia sa în neurochirurgia românească

Profesorul a fost luat pe sus de Securitate noaptea, în 1978, împreună cu medicul Constantin Arseni, ca să îl opereze pe preşedintele Algeriei, Houari Boumedienne.

Ca să înţelegeţi mai bine creierul, aţi ales să mai faceţi o facultate, cea de Psihologie.

Da, am făcut-o la zi. Când nu aveam operaţii, fugeam de la spital şă mă duceam la cursuri. Dar mi se pare normal că am făcut aşa, trebuie să cunoşti creierul foarte bine dacă lucrezi pe el. Să ştii cât să rişti, fiecare bucăţică ce rol are, pentru că cel mai important lucru este să nu lezezi, şi, după operaţie, omul să fie apt şi sănătos.

V-aţi gândit ce v-a mobilizat în tot acest efort?

Am vrut să cunosc. Să ştiu. N-am simţit că fac un efort deosebit.

Aţi operat de-a lungul vremii personaje celebre. Unul dintre ele este fostul prim-ministru al lui Kim Ir-sen (n.r. - ex preşedinte comunist al Coreei de Nord).

Profesorul Arseni m-a luat în operaţie, la Spitalul Elias. Erau vreo 10 coreeni, care notau fiecare mişcare a noastră. Ministrul a ieşit cu bine din operaţie, dar am înţeles că a făcut ulterior un cancer de colon. Apoi l-am operat pe Houari Boumedienne, fostul preşedinte al Algeriei, (n.r. - preşedinte între anii 1965 şi 1978) care avea o hemoragie cerebrală delicată. Aşa că am ajuns în Algeria, împreună cu profesorul
Arseni. M-am pomenit într-o noapte la ora 00.00 cu Securitatea la mine acasă. „Trebuie să mergi în Algeria, paşaportul e pregătit!" Şi chiar era, avea şi poza mea ataşată. Ne-au pus la dispoziţie un avion de 100 de persoane, în care am călătorit eu, profesorul Arseni şi un securist. Ăla ne-a zis că până dimineaţă, când ajungem în Algeria avem pregătite trei mese. Şi i-am zis: „Ce mese, domnule, eu mănânc noaptea?!" Am ajuns acolo, dar preşedintele era într-o stare foarte gravă, n-a mai putut fi salvat.

Ţineţi minte o intervenţie care v-a solicitat peste puteri?

Au fost multe, sunt cele care durează foarte mult. Sunt tumori din acestea foarte greu de operat, de fosă posterioară, neurinoame de acustic, intervenţii ce pot dura până la şapte ore . Dar m-a frapat pe mine un caz, pe care l-am descoperit recent într-un ziar. O femeie care are un astfel de neurinom acustic şi spune aici (n.r. - ia ziarul, pentru exemplificare) că există un doctor la noi în ţară la care va merge să se opereze, dar că are nevoie de 350 de milioane de lei vechi. Dar la noi la clinică nu costă nimic, nu ştiu dacă oamenii au aflat asta. Operăm în mod curent, gratuit.

Care sunt problemele stringente ale domeniului neurochirurgiei la noi în ţară?

Realitatea este că toţi neurochirurgii trebuie să înveţe să opereze cu microscopul operator. Eu am făcut aici cursuri, am cumpărat şi animale pentru experimente, trebuie doar să vină să înveţe. Am făcut un curs, teoretic şi practic, pentru neurochirurgi. Îi luam şi le arătam cum se lucrează, la un microscop mai vechi, pe care eu am făcut mii de operaţii. Este o tehnică foarte grea, aparte, nu e ca atunci când vezi direct, trebuie să-ţi controlezi mâinile foarte mult. Dar trebuie să înveţe, nu e normal ca la acest moment să se opereze pe creier fără microscopul operator în aproape toate spitalele din ţară.

De ce nu v-aţi gândit niciodată să plecaţi din ţară, undeva unde meseria asta chiar se plăteşte pe măsură?

Nu ştiu, m-am legat de oamenii de aici. Şi nu am urmărit niciodată să fac avere. Tot ce am avut eu de valoare - câteva tablouri pe care le-am cumpărat pe vremea lui Ceauşescu, nişte cadouri primite de la pacienţi - le-am donat toate primăriei din Darabani, unde m-am născut. Acum este un muzeu în toată regula, şi sus, deasupra intrării, am scris: „Pentru mine viaţa înseamnă ceilalţi".

"Citeam într-un ziar că o doamnă are nevoie de 350 de milioane de lei vechi pentru o operaţie de neurinom acustic. Dar la noi nu costă nimic, nu ştiu dacă oamenii au aflat asta. Operăm în mod curent, gratuit. "

Lecţia de anatomie

„La una din lecţiile de anatomie din liceu, profesorul ne-a explicat că lezarea bulbului rahidian produce moarte întrucât acolo sunt situaţi centrul respirator şi centrul cardiac, care reglează bătăile inimii. Faptul că existau centri de comandă, care reglau diferite organe de la distanţă ca nişte adevăraţi comandanţi, m-a impresionat foarte mult, mi-a stârnit o curiozitate extraordinară. Am terminat anul şcolar şi am plecat la Darabani, în vacanţă, dar gândul îmi rămăsese la acea lecţie de anatomie.

Când am ajuns acasă, am prins câteva pisici jigărite de la marginea satului, le-am băgat într-un sac şi le-am dus în curtea casei. Acolo m-am ascuns de priviri indiscrete sub un copac şi le-am înţepat cu un ac în regiunea occipitală, aşa cum ne explicase profesorul. N-au murit. Am intrat în bulbul rahidian, dar nu le-am produs decât o leziune incompletă, după care pisicile au rămas damblagite. Le-am ţinut sub observaţie.

Nu eram preocupat decât de experiment. Pentru mine, ele nu reprezentau decât nişte posesoare de bulb rahidian. Ciudat este că de la o vreme, deşi le dădeam să mănânce şi să bea, au murit una după alta. Prima care a murit era una roşcată şi jigărită de te întrebai cum de se ţinuse pe picioare. Ce crezi că am făcut? Am disecat-o. Am descoperit astfel, decalând puţin vertebrele, măduva spinării, apoi am văzut şi bulbul rahidian, care nu îmi dădea pace.

Disecţia pisicilor a reprezentat un moment care mi-a dezvăluit şi mie însumi încotro se îndrepta curiozitatea mea. Cred că a fost un moment de răscruce, de descoperire oarecum a propriului eu. Mă interesa ce se întâmplă într-un organism viu, şi asta da, asta a devenit cu vremea o pasiune care era mai tare ca mine."

Extras din cartea „Sculptură în creier", de Dora Petrilă şi Leon Dănăilă, Editura Style, 1998, Bucureşti

Curriculum Vitae

Profesorul doctor Leon Dănăilă s-a născut la 1 iulie 1933 la Darabani, în judeţul Botoşani. Se angajează medic la clinica de Neurochirurgie de la Spitalul „Gheorghe Marinescu", în anul 1961, iar din 1981 înfiinţează secţia VII de neurochirurgie vasculară şi microneurochirurgie, singura din ţară şi la acest moment.

Este singurul neurochirurg din ţară care a operat anevrismele sistemului arterial vertebro-bazilar începând cu anul 1985, a efectuat primele studii de microscopie electronică asupra maladiei Alzheimer, a introdus laserul în anul 1984 şi are zeci de astfel de pionierate în domeniul neurochirurgiei, la nivel naţional şi internaţional.

http://observator.a1.ro/campanii-observator/Impreuna-dam-viata-povestilor-Leon-Danaila_26269.html

Rugaciunea parintelui Rafail Noica

2012-01-06T01:39:00.000-08:00

Nu-mi spune nimic …Iti cunosc mizeria, necazurile, luptele si ispitele sufletului tau, asa cum esti tu ! Da-mi inima ta ! Daca o sa astepti sa devii un inger ca sa Mi te daruiesti intru iubire, atunci n-ai sa Ma iubesti niciodata.

Chiar daca esti las, fricos, neicrezator in implinirea dragostei si savarsirea dragostei si a sfinteniei, chiar daca ai sa recazi in acele pacate pe care nu ai vrea sa le mai faci, Eu iti dau voie sa nu Ma iubesti. Iubeste-Ma asa cum esti tu !
In orice moment si orice situatie te-ai afla, in credinciosie sau in tradare, in ravna sau in uscaciune, tu iubeste-Ma asa cum esti. Eu vreau sa ma poti iubi din putina si saraca ta inima.
Daca voi astepta pana vei fi desavarsit, atunci n-ai sa Ma iubesti niciodata. N-as putea Eu, oare, sa fac fiecare fir de nisip un serafim ? Un inger care sa straluceasca de curatie si dragoste ?
Nu sunt Eu Domnul Dumnezeu care am creat toate si pot totul ? Atunci din ce motiv nu Ma lasi sa te iubesc ? Fiul Meu, lasa-Ma sa te iubesc, Eu iti vreau inima care este locasul Meu.
Desigur, cu timpul am sa te schimb, insa chiar pana atunci, iubeste-Ma asa cum esti tu, fiindca Eu te iubesc cu toate ca esti asa. Eu vreau ca dragostea ta pentru Mine sa se nasca din putina si saraca ta inima; din adancul neputintei si al murdariei tale. Eu te iubesc si cand esti slab si necurat.Nu vreau o dragoste izvorata si hranita din “mandria” virtutilor tale, ci dintr-o inima smerita pe care o poti curati oricand. N-am nevoie de “virtutile” tale, de talentele tale, de intelepciunea ta. Eu vreau doar sa ma iubesti si sa lucrezi cu dragoste pentru Mine.
Nu “virtutile” tale doresc; daca ti le-as da, tu esti asa de slab si mandru, incat as hrani amorul tau propriu si nu M-ai cinsti pe Mine. Deci ele sa nu fie un motiv pentru care tu nu Ma cauti si stai departe de Mine. Apropie-te cu dragoste !
Unui fier negru flacarile unui foc nu numai i-ar curate rugina, dar l-ar face incandescent. Iubeste-Ma deci, si pacatele se vor arde si tu ve fi fericit.
Iubeste-Ma nu numai ca sa fii curat, asta ar fi din nou o mandrie pentru tine, ci pentru ca Eu vreau sa odihnesc in inima ta. Deci nu te mai ingrijora cu asta.
Nu incerca sa-Mi platesti iubirea prin nimic, asta Ma doare atat de mult la tine.
Iubeste-ma in drgostea Duhului Meu si fara motive. Nu mai sta departe de Mine; iti lipseste nu sfintenia – pe care numai Eu ti-o pot da – ci o inima gata sa Ma iubeasca oricand si pana la capat.
Astazi Eu stau la usa inimii tale ca un cersetor, Eu singurul si adevaratul Imparat si Domn. Eu bat si astept.
Grabeste-te sa-Mi deschizi prin smerenie, nu mai aduce motiv intinaciunea si saracia ta. Daca ti-ai cunoaste-o pana-n adanc si deplin, ai muri de durere. Dar aceea ce m-ar durea pe mine ar fi ca tu acum sa te indoiesti de dragostea ce o am Eu pentru tine.
Crede ca Eu pot totul si tu nu poti nimic fara Mine; doar pacatul esti in stare sa il faci fara ajutorul Meu. Sa nu te increzi in tine fara Mine, caci altfel voi fi nevoit sa te las in cadere in masura cu care tu te apreciezi.
Nu te framanta ca n-ai “virtuti” Am sa-ti dau Eu Sfintenia Mea. Deschide-ti inima prin pocainta si Ma primeste in potirul sufletului tau prin Trupul si Sangele Meu pe care in dar ti-L dau la Sfanta Liturghie. Atunci o sa te fac sa intelegi totul si sa ma iubesti mai mult decat iti poti inchipui.
Lasa sa curga Sangele Meu in sangele tau si sa bata inima Mea in inima ta.
Eu ti-am dat-o pe Sfanta si Preacurata Mea Maica, Lasa sa treaca totul prin inima Ei curate, incat sa poata mijloci ea pentru tine.
Orice s-ar intampla, nu astepta nicicum sa devii sfant, ca pe urma sa Ma iubesti….In acest fel nu m-ai iubi niciodata.
Si acum, du-te !.... Eu sunt cu tine !!!

Ieromonahul RAFAIL Noica

Sfanta Mucenita Kyranna cea Noua

2012-01-04T22:37:00.001-08:00

Originară din satul Ossa, din apropierea Tesalonicului, tânăra Kyranna a dus o viaţă
curată şi pioasă. Într-o zi, un ienicer care strângea impozitele în sat, înfierbântat de un dor satanic în trupul său, a început să facă presiuni asupra ei pentru a păcătui împreună.

Dezamăgit de faptul că tânăra a rămas statornică în credinţă ei, ienicerul s-a adresat judecătorului din Tesalonic, aducând martori mincinoşi, acuzând-o pe tânăra Kyranna că a acceptat să se căsătorească cu el şi să se convertească la Islam.

În faţa tuturor acuzaţiilor, tânăra a răspuns cu fermitate: “Eu sunt creştină şi nu am alt mire decât pe Hristos, căruia i-am închinat fecioria mea. El este Cel pe care îl iubesc şi pentru care sunt gata oricând să-mi vărs sângele! Iată răspunsul meu şi nu aştepta nimic altceva de la mine!” Apoi, aplecându-şi modest privirea către pământ, ea s-a închis în tăcere, iar inima ei s-a umplut de o bucurie de nedescris, care a făcut-o să uite de toate ororile şi necazurile acestei vieţi.

Uluit de atitudinea fetei şi de chipul ei luminos, judecătorul a aruncat-o în închisoare. Perseverent în dorinţa lui neruşinată, ienicerul a reuşit să intre cu alţi prieteni ai săi în temniţa unde se afla sfânta, chinuind-o tot timpul cu propuneri neruşinate însoţite de ameninţările cu moartea. Întrucât Kyranna nu se catadicsea nici măcar să-i privească, ei s-au năpustit asupra ei cu furie: unul a lovit-o cu o bâtă, altul a lovit-o cu teaca sabiei iar, un altul cu lovituri de pumn şi de picior. După ce aceştia s-au retras, a venit temnicerul şi, suspendând-o de braţe, a bătut-o cu lovituri de nuiele până la epuizare, în ciuda strigătelor de revoltă ale celorlalţi deţinuţi.

În toate aceste chinuri, sfânta a rămas la fel de nepăsătoare ca şi cum altcineva ar fi suferit în locul ei şi a refuzat toate alimentele care i s-au oferit.În a şaptea zi, când temnicerul nu a mai permis intrarea în temniţă a ienicerilor, aceştia l-au denunţat judecătorului, care l-a convocat pentru a-l trage la răspundere.

Când s-a întors, el şi-a vărsat toată mânia şi ura asupra sfintei. După ce a lăsat-o într-o baltă de sânge, o lumină dumnezeiască a înconjurat brusc corpul ei şi a luminat toată închisoarea, în timp ce sufletul ei urca la Mirele ceresc, lăsând în urmă o mireasmă sublimă.

Temnicerul, pocăindu-se şi tremurând de suspine, a pus un creştin să ridice trupul sfintei şi să-l pregătească de înmormântare.

Când vestea acestui miracol s-a răspândit în întreg oraşul, în următoarea zi, plini de ruşine, au delegat un grup de creştini să-i îngroape trupul undeva în afara oraşului. De atunci, Sfânta Kyranna este sărbătorită de creştini în fiecare an pe 28 februarie.

Descoperirea minunata a Sfintelor sale Moaste

Fotografii de la biserica unde au fost descoperite Moastele Sfintei Kyranna:

http://eisagios.blogspot.com/2011/10/normal-0-false-false-false-el-x-none-x.html

Moaştele Sfintei Kyranna, martirizată de turci în 1751, au fost descoperite recent sub pavajul altarului din Biserica Sfinţilor Arhangheli din localitatea Ossa, de lângă Thesalonic, informează amen.gr, citat de orthodoxie.com.

Iniţiativa pentru căutarea sfintelor moaşte a aparţinut Mitropolitului Ioan de Lagadas, care pe 8 ianuarie a proclamat anul 2011 ca fiind Anul omagial al Sfintei Kyranna.

Căutările au fost destul de dificile deoarece din tradiţie se ştie doar faptul că veşmintele ei au fost împărţite între credincioşi după martiriu, fără să fie consemnat însă locul unde a fost aşezat trupul sfintei. Documentele existente menţionează doar o înmormântare “în afara oraşului”. Cu toate acestea, ca răspuns la iubirea celor care au cinstit-o în mod special în cursul acestui an, sfânta şi-a descoperit sfintele sale moaşte.

Pe 12 septembrie, sfintele moaşte au fost găsite sub pavajul altarului din Biserica Sfinţilor Arhangheli din localitatea Ossa, lăcaşul de cult al comunităţii în care a vieţuit Sfânta Kyranna.

Potrivit mărturiilor postate pe amen.gr, o mireasmă puternică a umplut biserica. La început nu s-a ştiut sigur dacă sunt moaştele Sfintei Kyranna, dar, în urma cercetărilor făcute de o echipă de medici legişti, s-a putut stabili talia trupului, pornind de la mărimea încălţămintelor din piele care au fost descoperite împreună cu sfintele moaşte.

Analiza osemintelor a confirmat ulterior faptul că acestea au aparţinut unei femei, stabilindu-se totodată greutatea, vârsta şi data la care a murit. Rezultatele au fost comparate cu datele consemnate de Sfântul Nicodim Aghioritul, care a scris despre viaţa sfintei şi, în felul acesta, au fost risipite toate îndoielile asupra autenticităţii relicvelor.

Biserica în care au fost găsite sfintele moaşte a fost construită, potrivit istoricului Asterios Thilikos, în anul 1840, fiind centrul de referinţă al sătenilor din Ossa, un loc de cult pentru oamenii din întreaga zonă. Icoana făcătoare de minuni a Sfintei Kyranna, care este păstrată în biserică, a fost pictată în jurul anului 1870, de către Christodoulos Ioannou Zografos din satul Siatista. Pe 23 septembrie a fost săvârşită, în Biserica Sfinţilor Arhangheli, prima priveghere în prezenţa sfintelor moaşte.

Pe 11 octombrie 2011 a avut loc mutarea sfintelor moaşte de la vechea biserică într-una nouă, dedicată Sfintei Kyranna, în prezenţa Patriarhului Ecumenic Bartolomeu I, a Arhiepiscopului Ieronim al Athenei şi a mai multor ierarhi şi preoţi ai Bisericii Eladei.

Traducerea şi adaptarea: Pr. Ioan Valentin Istrati, www.amen.gr

Sursa: http://www.doxologia.ro

(In satul Ossa, Sfanta se sarbatoreste si la data de 8 Ianuarie, insa nu se cu exactitate motivul. Dupa unele marturii, Sfanta se sarbatoreste la aceasta data, deoarece majoritatea satenilor lucrau departe de sat, insa se intaorceau pentru sarbatorile de iarna, atunci au fixat aceasta data pentru a o sarbatorii toti satenii impreuna)

Minune recenta savarsita de Sfantul Luca Doctorul

2012-01-03T03:26:00.001-08:00

<
la spitalul Pedon Pendelis. I-au facut ecografie si au descoperit ca avea piatra la rinichi.

I-au dat medicamente, dar piatra nu a cazut. Doctorii au propus sa o opereze. Am intrebat si pe altii, dar ne-au spus acelasi lucru.

Dupa cateva zile, fiica mea s-a dus la scoala si a discutat despre aceasta problema cu o prietena de-a sa. Aceasta i-a dat o iconita a Sfantului Luca, spunandu-i ca a fost doctor si facator de minuni.

Fiica mea a luat iconita, a venit acasa si a inceput sa se roage zicand: ,,Sfinte al meu, eu nu te cunosc. Daca ai fost doctor, te rog sa-mi faci bine copilul". Seara a pus iconita pe perna copilei. Dimineata copila s-a sculat si a venit bucuroasa la mine. Piatra a cazut, era ca o mare linte.

- Bunica, mi-a zis, uita-te! Hristos m-a facut bine!

Sfantul Luca a raspuns imediat>>.

L. K. Marousi

Traducere: Sfanta Manastire Pantocrator din
τα θαυματα του Αγιου Λουκα σημερα

http://www.impantokratoros.gr/minunea-sf-luca.ro.aspx

Nedreaptă este atât împărtășirea fără Spovedanie cât și refuzarea neîntemeiată de a primi Sfânta Euharistie

2012-01-03T03:23:00.000-08:00

Nedreaptă este atât împărtășirea fără Spovedanie cât și refuzarea neîntemeiată de a primi Sfânta Euharistie

,,Pâinea”, care într-adevăr ,,întărește inima omului”, ne va da tăria de a petrece în legea Domnului și va stârpi din sufletul nostru orice lenevie ce a prins rădăcini acolo. Aceasta este ,,Pâinea care s-a pogorât din cer”, ca să ne aducă viață și pe care va trebui să ne străduim pe orice cale să o mâncăm, iar Cina aceasta tainică va fi bine să fie pururea ținta strădaniei noastre, pentru a ne feri ca de ciumă de a ne slăbi sufletul și de a ne primejdui sănătatea din pricină că nu ne-am apropiat de Sfânta Masă mai des decât s-ar fi căzut. Totuși, numai după ce am stat de vorbă cu preotul despre păcatele noastre, numai atunci să bem din acest Sânge curățitor. Și să nu ne temem că vom fi atât de vinovați încât am putea fi dați afară de la acest ospăț, dacă în sufletul nostru apar astfel de gânduri. Căci, pe cât e de nedrept să te împărtășești din aceste Sfinte Daruri dacă ai săvârșit păcat și nu te-ai spovedit la preot, tot pe atât de mare greșală ar fi să fugi de această ,,Pâine” când n-ai greșit de moarte.

Nu este mai puțin adevărat că cei ce se îndărătnicesc și nu vor să se apropie de foc e bine să stea departe de el, mai ales înainte de a se fi împăcat în sufletul lor cu cei față de care au greșit. Însă, pentru aceia care au conștiința dreaptă, dar totuși simt chinuri și remușcări, va trebui să se dea un leac de întărire, și anume vor trebui să se apropie de izvorul sănătății, de Acela care a luat asupra Lui neputințele noastre și fierbințelile noastre le-a stins, ca nu cumva, de frica bolii, să fugă de doctor, singurul în stare să-i facă sănătoși. Pentru că, de fapt, Sângele acesta e ca un paznic la poarta simțurilor noastre: nu lasă să treacă prin ele nimic ce ar putea spurca sufletul. Mai mult, El dă semnalul de primejdie și scoate afară pe dușman, schimbând inima – în care s-a vărsat – în templu al lui Dumnezeu, cu ziduri mai întărite decât acela al lui Solomon. Acest Sânge, împlinire a tuturor făgăduințelor, nu lasă să se sălășluiască în suflet nici un idol necurat, ca o ,,urâciune a pustiirii la locul cel sfânt”, ci cu Duh stăpânitor întărește voința și cugetul, trupul îl pune sub ascultarea minții, iar omul se bucură de o pace adâncă.

Dar de ce să lungesc vorba despre această Taină, ale cărei lucrări asupra celor credincioși le-am arătat pe larg mai înainte? Trăind și unindu-ne cu Hristos prin sfintele slujbe, prin rugăciuni, prin laude și prin cugetarea la legea Lui, ne strunim sufletul și-l pregătim pentru orice virtute, păzind depozitul, cum ne poruncește Sfântul Apostol Pavel, și ne păstrăm darul ce ni s-a împărtășit prin lucrarea Sfintelor Taine. Căci tot Domnul e și Cel ce săvârșește, și ceea ce se săvârșește în Sfintele Taine, ba încă și Cel care păzește în noi, întregi, darurile împărtășite și tot El, Cel care ne pregătește să rămânem în harul Său, precum Însuși zice: ,,căci fără Mine nu puteți face nimic”.

Sfântul Nicolae Cabasila, Despre viața în Hristos, p. 212-214

Sursa: http://deasaimpartasire.blogspot.com

„Egumenul Efrem constituie un exemplu mucenicesc pentru milioane de creştini”

2012-01-03T03:21:00.000-08:00

ÎPS Nikolaos, Mitropolit de Filippoupolis
(Patriarhia Bulgariei):

„Egumenul Efrem constituie un exemplu mucenicesc
pentru milioane de creştini”

O scrisoare de sprijin faţă de egumenul Sfintei Mănăstiri Vatopedi, Arhimandritul Efrem, a trimis ÎPS Mitropolit de Filippoupolis, k. Nikolaos (Patriarhia Bulgariei).

Mitropolitul Nikolaos în scrisoarea sa, printre altele, spune: „Arestarea egumenului Mănăstirii Vatopedi de către poliţişti în Republica Monastică Autonomă a Sfântului Munte Athos, în ajunul Naşterii Domnului şi detenţia lui preventivă pentru acuzaţii şi abateri absurde constituie un fapt pe care orice creştin ortodox îl poate interpreta cu uşurinţă…”.

Citiţi mai jos scrisoarea integrală:

O tristeţe duhovnicească a umplut inimile noastre la aflarea nedreptăţii făcute dumneavoastră, precum şi Sfintei Biserici în acest mod poliţienesco-statal şi ostentativ.

Deplângem soarta jalnică a umanităţii căreia i se prevăd evoluţii neplăcute şi dramatice, cărora le-aţi căzut victimă şi dumneavoastră.

Arestarea egumenului Mănăstirii Vatopedi de către poliţişti în Republica Monastică Autonomă a Sfântului Munte Athos în ajunul Naşterii Domnului şi detenţia lui preventivă pentru acuzaţii şi abateri absurde constituie un fapt pe care orice creştin ortodox îl poate interpreta cu uşurinţă.

Diavolul va veni ca un hoţ şi va înşela lumea până când va pune stăpânire pe ea, spune Sfântul Efrem Sirul în Profeţiile sale, căruia ne rugăm şi îl implorăm să fie sprijinul şi binefăcătorul dumneavoastră în aceste zile grele.

Virusul distrugerii şi-a început lucrarea. O lucrare ruşinoasă pe care au prevestit-o profeţii – „împărăţia fărădelegii în numele legii”.

Ceea ce vi s-a întâmplat astăzi a fost prevestit ca parte a necazurilor la care va fi supusă umanitatea în ultimele zile.

Sunteţi unul dintre primii – ştim asta – aşa cum ştim totodată că vine şi rândul nostru şi suntem pregătiţi!

Dar, deplângând vremurile dificile, ştim că se prevede sfârşitul zilelor şi că se va arăta Domnul Iisus Hristos şi-l va învinge pe nelegiuit cu suflarea Lui şi îl va nimici cu strălucirea celei de-a Doua Veniri a Lui (II Tesaloniceni 2:8).

În aşteptarea acestei slăvite zile ne luptăm cu Antihrist cu credinţă şi răbdare, „cel ce duce în robie, el însuşi va fi rob… aici se află răbdarea şi credinţa sfinţilor” (Apocalipsă 13:10). Aceasta este dumnezeiasca noastră armă. „Luaţi dumnezeiasca armă ca să puteţi să vă împotriviţi diavolului, căci lupta noastră nu este împotriva sângelui şi a trupului, ci împotriva începătoriilor, împotriva stăpâniilor, împotriva stăpânitorilor întunericului acestui veac.
Din acest motiv luaţi dumnezeiasca armă pentru a putea rezista în aceste vremuri grele, a le putea îndura şi birui.
Staţi deci tare, având mijlocul vostru încins cu adevărul şi îmbrăcându-vă cu platoşa dreptăţii, şi încălţaţi picioarele voastre, gata fiind pentru Evanghelia păcii. În toate luaţi pavăza credinţei, cu care veţi putea să stingeţi toate săgeţile cele arzătoare ale vicleanului.
Luaţi şi coiful mântuirii şi sabia Duhului, care este cuvântul lui Dumnezeu.

Faceţi în toată vremea, în Duhul, tot felul de rugăciuni şi de cereri, şi întru aceasta priveghind cu toată stăruinţa şi rugăciunea pentru toţi sfinţii (Efeseni 6:11-18).

Ştim că prin iubirea Sa de oameni şi prin Harul Său, Domnul va uşura greutăţile din vremea lui Antihrist. Pentru cei aleşi zilele cele de pe urmă vor fi puţine.

Se pare că dumneavoastră sunteţi considerat unul din cei aleşi care vor vesti începutul zilelor celor de pe urmă, dar şi cel care îl va ruga pe Domnul ca aceste zile să fie puţine.

Părinte, vă rugăm dar să vă rugaţi pentru umanitatea păcătoasă, dar şi pentru noi.

Sunteţi un exemplu mucenicesc şi speranţa a milioane de creştini.

Nu există hotare în sinceritatea noastră cu care ne rugăm şi implorăm pentru mântuirea şi eliberarea dumneavoastră.

În Hristos, al dumneavoastră rugător,

† Mitropolitul Nikolaos de Filippoupolis

(traducere: http://acvila30.wordpress.com/, sursa: http://romfea.gr/index.php?option=com_content&view=article&id=10442:-l-q-&catid=13

sursa: http://www.impantokratoros.gr/exemplu_mucenicesc.ro.aspx

Cugetari alese - Sfantul Serafim de Sarov

2012-01-03T03:20:00.000-08:00

Sfantul Serafim de Sarov

Acolo unde se află Dumnezeu, nu se găseşte răul. Toate câte vin de la Dumnezeu au înăuntrul lor pacea, şi-l îndeamnă pe om la osândire de sine şi la smerenie.

“Credinţa fără fapte este moartă” (Iacov 2, 26). Adevărata credinţă nu poate să existe fără fapte. Cine crede cu adevărat, acela oricum va face fapte bune.

Dacă omul, din iubire de Dumnezeu şi din dragoste pentru viaţa în virtute, nu-şi face multe griji pentru sine, crezând că de el Se va îngriji Dumnezeu, această încredere în pronia divină este şi potrivită şi înţeleaptă.

Cel care-L iubeşte pe Dumnezeu cu adevărat, se socoteşte pe sine călător şi străin pe acest pământ, în dorinţa lui să se unească cu Dumnezeu, doar spre Acesta îşi ţinteşte continuu mintea şi inima.

Omul care se va hotărî să ducă viaţă lăuntrică, trebuie întâi de toate să aibă frică de Dumnezeu, care este începutul înţelepciunii (Pilde 1, 7).

Mintea omului treaz se aseamănă cu păzitorul grijuliu şi cu străjerul Ierusalimului lăuntric. Din înălţimea vieţii duhovniceşti priveşte cu ochiul său curat puterile potrivnice, aflate împrejurul şi înlăuntrul sufletului său, după cuvintele psalmistului: “Şi au văzut ochii mei şi au suferit vrăjmaşii mei” (Ps. 53, 7).

Omul cât timp este în trupul său se aseamănă cu lumânarea aprinsă. Aşa cum lumânarea este ursită să se topească, la fel şi omul să moară. Sufletul lui însă este nemuritor, şi de aceea trebuie să se îngrijim mai mult de suflet decât de trup: “Ce foloseşte omul dacă câştigă lumea întreagă, însă îşi pierde sufletul său? Sau ce poate să dea omul în schimb pentru sufletul său?” (Matei 16, 26).

Dacă Domnul îngăduie ca neputinţele să-l încerce pe om, atunci El îi va da şi puterea răbdării.

Trebuie să-ţi obişnuieşti mintea să lucreze înlăuntrul legii Domnului. Sub îndrumarea Aceluia să-ţi petreci viaţa.

Pacea sufletului se dobândeşte prin strâmtorări. Sfânta Scriptură spune: “Am trecut prin foc şi prin noianul mâhnirilor, dar la sfârşit ne-ai dus la loc de odihnă” (Ps. 65, 11).

Nimic nu foloseşte atât la dobândirea păcii lăuntrice, cât tăcerea şi vorbirea cu noi înşine, mai mult decât cu ceilalţi.

Poţi să nu te bucuri, văzând soarele cu ochii trupeşti? Dar câtă bucurie vei simţi când mintea ta va vedea cu ochii lăuntrici pe Hristos, Soarele dreptăţii?

Ca să-ţi păstrezi pacea sufletească trebuie să alungi de la tine mânia, să te osteneşti, să ai duhul bucuriei, să te fereşti de a-i osândi pe ceilalţi, şi să faci pogorământ în dreptul slăbiciunilor fraţilor tăi.

Orice înaintare şi izbândă în orice latură a vieţii noastre, trebuie să le punem pe seama Domnului. Şi împreună cu profetul să spunem: “Nu nouă Doamne, nu nouă, ci numelui Tău dăm slavă” (Ps. 113, 9).

La vârsta de 35 de ani, aproape la jumătatea vieţii pământeşti, omul duce de obicei o mare luptă ca să se înfrâneze pe sine însuşi. Mulţi la această vârstă nu rămân pe drumurile virtuţii, ci aleargă şi urmează calea poftelor lor.

Cel care vrea să se mântuiască trebuie să ţină inima lui în stare de pocăinţă şi de zdrobire: “Jertfa plăcută lui Dumnezeu este duhul umilit prin căinţă. Dumnezeu niciodată nu va dispreţul inima zdrobită şi smerită” (Ps. 50, 19).

Când omul se osteneşte să aibă inima smerită şi cugetul paşnic, atunci toate uneltirile vrăşmaşului rămân nelucrătoare. Pentru că acolo unde există pacea gândurilor, se odihneşte însuşi Dumnezeu.

Deznădejdea este bucuria cea mai mare a diavolului. Este un păcat de moarte.

Nu trebuie să răspunzi înainte să-l asculţi pe celălalt. “Cel care răspunde fără ca mai întâi să asculte este nepriceput şi se va ruşina” (Pilde 18, 13).

Când omul primeşte un lucru dumnezeiesc înlăuntrul lui, inima i se bucură. Când dimpotrivă primeşte ceva diavolesc, atunci se umple de confuzie şi se tulbură.

Cel care duce boala cu răbdare şi recunoştinţă faţă de Dumnezeu se încununează ca martir.

Trebuie să alungăm departe gândurile necurate, în special când ne rugăm lui Dumnezeu. Pentru că nu este cu putinţă să vieţuiască împreună mireasma cu putoarea.

Dacă noi nu acceptăm gândurile rele care vin de la diavolul, facem foarte bine. Pentru că duhul necurat doar la oamenii pătimaşi îşi împlineşte deplin lucrarea lui, în timp ce la cei nepătimaşi se osteneşte să-i ispitească de departe.

Este cu neputinţă ca omul tânăr să nu fie tulburat de gândurile trupeşti. De aceea trebuie să se roage stăruitor lui Dumnezeu, ca El să stingă flacăra poftelor ruşinoase când apare. Astfel, flacăra nu se va mai înteţi niciodată.

Trebuie să le răbdăm pe toate de dragul lui Dumnezeu, cu mulţumire. Viaţa noastră în comparaţie cu veşnicia este o clipă. De aceea şi Apostolul spune: “Căci socotesc că pătimirile vremii de acum nu sunt vrednice de mărirea care mi se va descoperi (Romani 8, 18).

Să iubim smerenia ca să vedem slava lui Dumnezeu. Pentru că unde se află smerenia, de acolo izvorăşte slava dumnezeiască.

Fără lumină, toate sînt întunecate. La fel, fără smerenie nimic nu se găseşte în om, decât doar întunericul.

Aşa cum lumânarea, dacă nu se încălzeşte şi nu se înmoaie, nu poate să primească sigiliul, la fel şi sufletul, dacă nu este încercat cu ostenelile şi neputinţele, nu poate să primească deasupra lui pecetea virtuţii.

Faţă de cei de lângă noi trebuie să ne purtăm cu fineţe, fără să-i jignim măcar cu privirea.

Pe omul confuz şi mâhnit, îngrijeşte-te să-l întăreşti cu cuvinte de iubire.

Pentru nedreptatea pe care ţi-o provoacă ceilalţi, oricare ar fi aceasta, nu trebuie să te răzbuni. Dimpotrivă, să-l ierţi din străfundul inimii pe cel care te-a nedreptăţit.

Nu trebuie să nutreşti în inima ta ură şi antipatie împotriva celui care te duşmăneşte, ci să-l iubeşti şi să-i faci bine pe cât poţi, împlinind porunca lui Hristos: “Iubiţi pe vrăjmaşii voştri, faceţi bine celor care vă urăsc” (Matei 5, 44).

Poarta pocăinţei este deschisă pentru toţi, şi nimeni nu ştie cine va trece mai întâi prin ea: tu, care-l osândeşti pe celălalt, sau el, care te osândeşte pe tine. Osândeşte-te întotdeauna pe tine şi vei înceta să-i osândeşti pe ceilalţi. Poţi să osândeşti un lucru
rău, dar niciodată pe cel care l-a săvârşit.

Când omul este părăsit de Dumnezeu, atunci diavolul este pregătit să-l piardă, aşa cum piatra de moară striveşte bobul de grâu.

Grija prisositoare pentru nevoile vieţii este semnul omului necredincios şi mic la suflet. Şi trecem prin suferinţă dacă ne îngrijim noi înşine pentru noi, şi nu ne punem nădejdea în Dumnezeu, Care se îngrijeşte de toate.

Este mai bine să dispreţuim toate câte nu sunt ale noastre, adică cele vremelnice şi trecătoare şi să le căutăm pe ale noastre, adică cele nestricăcioase şi veşnice.

Mâhnirea este viermele inimii care o devorează pe mama care l-a născut.

Cel care a biruit patimile a biruit şi durerea. Cel care este învins de patimi nu va scăpa de legăturile durerii. Aşa cum cel bolnav se cunoaşte după culoarea feţei, la fel şi cel pătimaş după deznădejde.

Domnul se îngrijeşte de mântuirea noastră. Diavolul ucigător de oameni însă se străduieşte să ne ducă la deznădejde.

Nu trebuie să ne înfricoşăm în viaţa duhovnicească de nicio putere potrivnică. Dimpotrivă, să ne punem nădejdea în cuvintele lui Dumnezeu: “Nu numiţi uneltire tot ceea ce poporul acesta socoteşte uneltire, şi nu vă temeţi, nici nu vă înfricoşaţi de ceea ce se tem ei. Numai pe Domnul Savot socotiţi-L sfânt, de El să vă temeţi şi să vă înfricoşaţi” (Isaia 8, 12-13).

(extras din: Glasul Sfinţilor Părinţi – Editura Egumeniţa 2008)

Sursa: http://www.calauzaortodoxa.ro

Ce fac Eu, tu nu pricepi acum..

2012-01-03T03:11:00.000-08:00

Cand tu lucrezi cu Dumnezeu sau cand El lucreaza cu tine, cele mai multe din intamplari nu le intelegi la timpul lor. Cate din lucrarile Domnului, cate din descoperirile Sale, cate din cuvintele si minunile Lui le-am inteles noi oare la timpul lor? Si de cate ori am rastalmacit noi - intelegand fricos sau sucit, ingust sau dureros - multe din cele mai frumoase si mai fericite din lucrarile Lui cu noi? Numai dupa aceea, cateodata mult mai tarziu, incepem sa le vedem. Atunci ne cade ca o marama de pe ochii mintii si realizam falsa impresie pe care ne-o formasem, sucitul gand pe care ni-l facusem in clipa intamplarii. Atunci ne luminam, ca si cum am iesit dintr-un indelungat si intunecos mormant. Si mai intai simtim durerea ascutita si amara: de ce n-am inteles atunci...? Existenta noastra nu se incheie nici cu experientele, nici cu moartea. Experientele sunt tratarea semintei, moartea este semanarea ei in pamant, spre alt rod pentru care este randuita, spre continuarea existentei vesnice, pentru care a creat-o Intelepciunea si Dragostea Vesnica. Fiindca altfel, de ce nu ne nastem cunoscand de la inceput totul, pentru a realiza in aceasta viata totul, daca aceasta viata e totul? De ce aceasta viata ne e doar ca o scoala si abia cand suntem batrani cunoastem ceva? La ce ne-ar folosi aceasta cunoastere la sfarsitul vietii de aici, daca numai aceasta si numai atat ar fi viata? Cine face experiente costisitoare daca nu va avea cand sa se foloseasca de invatamintele lor? Cine trateaza o samanta pe care ar ingropa-o sa putrezeasca fara nici un viitor si fara nici un folos, fara nici o nadejde? Nu, suflelte al meu! Totul are un dumnezeiesc si minunat inteles. Sa nu te indoiesti de nimic, niciodata! Tot ce nu intelegi acum , nu te grabi sa intelegi gresit, fiindca va veni timpul sa intelegi cu adevarat, dar mai tarziu. Daca se petrec in viata ta, fara voia ta si fara o urmare directa a faptelor tale, intamplari de neinteles, nu te grabi sa-ti formezi inca o parere, pentru ca nu cumva sa te intristezi degeaba, cand de fapt ar trebui sa te bucuri; ca sa nu cartesti, cand de fapt ar trebui sa lauzi pe Domnul; ca sa nu te descurajezi atunci cand de fapt ar trebui sa te umpli de imbarbatare sfanta si de bucuroasa nadejde. De aceea, cand lucrul de neinteles ti se intampla tie sau vezi ca se intampla cu lucrarea Domnului, crede adanc ca mana Lui lucreaza. Si daca nu-L poti lauda plin de bucurie, cel putin taci plin de smerenie, caci dupa aceea, foarte fericit, ai sa intelegi totul. In fata minunilor Tale, Doamne, daruieste-ne o credinta smerita si ascultatoare, plina de increderea ca totul se va sfarsi cu bine si cu bucurie pentru Tine si pentru noi! Iar increderea aceasta sa n-o pierdem, oricat de lung ar fi drumul de la fapta pana la intelesul ei."

Lacrima si har - Preot martir Constantin Sarbu

Multi sunt chemati, dar putini alesi (despre mantuirea paganilor si a ereticilor)

2011-12-23T21:41:00.001-08:00

Scrisoarea adresata de Sfantul Ignatie Briancianinov unei femei, care nu accepta ca sunt "multi chemati si putini alesi" si ca alesii sunt tocmai adevaratii ortodocsi.

Ce spectacol vrednic de plans si de plans in hohote: crestini care nu stiu in ce consta propriu-zis crestinismul! Privirea noastra intalneste acest spectacol neincetat; rareori vedem cate o exceptie, rareori putem intalni, in numeroasa gloata a celor ce se numesc crestini, unul care e crestin nu doar cu numele, ci si de fapt. Intrebarea: "De ce sa nu se mantuie paganii, mahomedanii si asa numitii eretici?" a devenit o intrebare obisnuita astazi. "Printre ei se gasesc oameni cat se poate de buni. A-i pierde pe acesti oameni buni ar fi contrar milei lui Dumnezeu!... Mai mult, aceasta e contrar chiar ratiunii umane sanatoase! Doar ereticii sunt si ei crestini. Sa te socoti mantuit iar pe membrii altor credinte – pierduti, este o nebunie, este o trufie fara margini!"

Crestinilor! Voi vorbiti despre mantuire, dar habar nu aveti ce este mantuirea, de ce au nevoie oamenii de mantuire si, in sfarsit, nu-L cunoasteti pe Hristos – singurul mijloc al mantuirii noastre! Iata adevarata invatatura despre acest obiect, invatatura Sfintei, Universalei Biserici: mantuirea consta in restituirea partasiei cu Dumnezeu. Aceasta comuniune a fost pierduta de intregul neam omenesc prin caderea in pacat a protoparintilor. Tot neamul omenesc e o categorie de fiinte pierdute. Pieirea este domeniul tuturor oamenilor, atat a celor virtuosi, cat si a raufacatorilor.

Ne zamislim in faradelegi, ne nastem in pacat. "Voi pogori la fiul meu, plangand, in iad" zice sfantul patriarh Iacov despre el insusi si despre sfantul sau fiu Iosif, cel cast si minunat. Coborau in iad, dupa sfarsirea pribegiei pamantesti, nu doar pacatosii, ci si dreptii Vechiului Testament. La atata se limiteaza puterea faptelor bune omenesti. Acesta e pretul virtutilor firii noastre cazute! Ca sa se refaca comuniunea omului cu Dumnezeu sau, cu alte cuvinte, ca omul sa obtina mantuirea era necesara rascumpararea. Rascumpararea neamului omenesc a fost savarsita nu de un inger, nu de un arhanghel, nu de vreo fiinta si mai inalta dar marginita si creata – ci a fost savarsita de insusi nemarginitul Dumnezeu.

Pedepsele – partea neamului omenesc, au fost inlocuite cu pedeapsa luata de El; lipsa meritelor omenesti a fost inlocuita de vrednicia Lui infinita. Toate faptele bune omenesti neputincioase, pogoratoare in iad, au fost inlocuite cu o singura fapta buna, plina de putere: credinta in Domnul nostru Iisus Hristos. Cand iudeii L-au intrebat pe Domnul: "Ce sa facem ca sa facem lucrurile lui Dumnezeu", Domnul le-a raspuns: "acesta este lucrul lui Dumnezeu, sa credeti in Cel pe Care L-a trimis El", dar un singur lucru bun ne e necesar intru mantuire: credinta; credinta ca lucrare. Prin credinta, numai prin credinta, putem intra in comuniune cu Dumnezeu, prin mijlocirea Tainelor pe care ni le-a daruit El. In desert dar, si cu pacat cugetati si ziceti ca oamenii buni dintre pagani si mahomedani se vor mantui, adica vor intra in comuniune cu Dumnezeu!... Nu!... Biserica a recunoscut intotdeauna ca exista un singur mijloc de mantuire: Rascumparatorul! Ea a recunoscut ca cele mai mari virtuti ale firii cazute pogoara in iad. Daca dreptii adevaratei Biserici si facatorii de minuni care credeau in Rascumparatorul ce urma sa vina pogorau in iad, cum va inchipuiti ca paganii si mahomedanii care nu au cunoscut si nu au crezut in Rascumparator vor capata mantuirea numai pentru ca ei vi se par dumneavoastra draguti si buni, cand mantuirea nu se obtine decat printr-un singur, va repet, un singur mijloc si acesta este credinta in Rascumparator!

Crestini! Cunoasteti pe Hristos! Intelegeti ca voi nu-L cunoasteti, ca va lepadati de El socotind mantuirea posibila fara El, pentru niscaiva fapte bune! Cel care socoate o mantuire posibila fara credinta in Hristos este renegat de Hristos si, poate din nestiinta, cade in pacatul greu al hulirii de Dumnezeu. "Caci cugetam" – zice Sfantul Apostol Pavel – "ca omul se adevereste prin credinta fara faptele legii. Caci adevarul lui Dumnezeu prin credinta lui Iisus Hristos in toate si asupra tuturor credinciosilor este: fara deosebire. Toti au pacatuit si sunt lipsiti de slava lui Dumnezeu: suntem insa iertati in dar, prin harul Lui, cu izbavirea intru Hristos Iisus". Veti replica poate: "Sfantul Apostol Iacov cere neaparat fapte bune. El invata ca credinta fara fapte e moarta". Cercetati ce cere Sfantul Apostol Iacov si o sa vedeti ca el cere, ca si toti insuflatii de Dumnezeu scriitori ai Sfintei Scripturi, fapte de credinta, iar nu faptele bune ale firii noastre cazute. El cere credinta vie, invederata de faptele omului nou, si nu faptele bune ale firii noastre cazute!

El da drept exemplu fapta patriarhului Avraam, fapta in care s-a invederat credinta dreptului: iar fapta aceea consta in a aduce jertfa lui Dumnezeu pe fiul sau unul nascut. Sa-ti injunghii fiul spre jertfire nu e deloc o fapta buna dupa firea omeneasca: e o fapta buna ca implinire a poruncii lui Dumnezeu, ca fapta de credinta.

Adanciti-va in cercetarea Noului Testament si in general a intregii Sfintei Scripturi: veti gasi ca se cere implinirea poruncilor lui Dumnezeu, ca numai aceasta implinire este numita fapta, ca numai prin implinirea poruncilor lui Dumnezeu credinta in Dumnezeu se face vie, ca una ce e lucratoare; fara aceasta e moarta, lipsita fiind de orice miscare. Si dimpotriva, veti gasi ca pornirile bune ale inimii sunt interzise, lepadate! Dar tocmai dragalasele acestea de fapte bune va si plac la pagani si mahomedani! Pentru ele, macar de-ar fi si cu renegarea lui Hristos, dumneavoastra vreti sa le acordati mantuirea. Ciudata e judecata dumneavoastra despre ratiunea sanatoasa. De unde, cu ce drept o gasiti, o descoperiti in dumneavoastra? Daca sunteti crestini trebuie sa aveti notiuni crestine cu privire la acest obiect si nu altele, dupa capul dumneavoastra sau agatate cine stie de pe unde!

Evanghelia ne invata ca prin cadere noi ne-am agonisit o ratiune pervertita, ca ratiunea firii noastre cazute, oricat de valoroasa ar fi prin natura, oricat de ascutita ar fi prin invatatura lumeasca, isi pastreaza caracterul capatat prin caderea in pacat, continua sa ramana o ratiune pervertita. Trebuie sa o lepezi, sa te dai pe mana calauzitoare a credintei si, sub aceasta conducere, la timpul sau, dupa o insemnata nevointa intru evlavie, Dumnezeu daruieste robului Sau credincios ratiunea Adevarului sau Judecata Duhovniceasca. Aceasta ratiune poate si trebuie sa fie recunoscuta a fi ratiune sanatoasa; ea este credinta capatata din cercetarea lucrurilor, asa de stralucit descrisa de Sfantul Apostol Pavel in al patrulea capitol al epistolei sale catre evrei. Temelia judecatii duhovnicesti este Dumnezeu. Pe piatra aceasta neclintita se nalta ea, si intru aceasta nu se clatina si nu cade. Ceea ce numiti dumneavoastra ratiune sanatoasa noi, crestinii, cunoastem ca este o ratiune atat de bolnavicioasa, atat de intunecata si ratacita, incat vindecarea ei nu poate avea loc decat prin retezarea cu palosul credintei a tuturor stiintelor si cunostintelor care o compun, si prin lepadarea lor. Daca insa vom socoti ratiunea ca sanatoasa, considerand-o astfel pe baza a ceva necunoscut, sovaielnic, nedeterminat, mereu schimbator, atunci ea, ca "sanatoasa", va renega neaparat pe Hristos. Acest lucru e dovedit experimental. Ce zice judecata dumneavoastra, ratiunea dumneavoastra sanatoasa? Ca a recunoaste pieirea unor oameni buni, care nu cred in Hristos este un fapt potrivnic ratiunii dumneavoastra sanatoase! Si nu doar atat! Ci ca o asemenea pieire a oamenilor virtuosi e potrivnica milosteniei unei Fiinte atat de atotbune ca Dumnezeu. Ati avut cumva o revelatie de sus asupra acestui obiect, asupra a ceea ce e contrar si nu e contrar milosteniei lui Dumnezeu? Nu! Insa ratiunea dumneavoastra sanatoasa va spune asta! Ah, ratiunea dumneavoastra sanatoasa! Atunci, cu ratiunea dumneavoastra sanatoasa, de unde ati scos ca puteti intelege, cu patrunderea omeneasca limitata, ce este si ce nu este contrar milosteniei lui Dumnezeu?

Ingaduiti-mi sa va expun gandul nostru. Evanghelia, altfel spus invatatura lui Hristos, sau Sfanta Scriptura sau Sfanta Biserica Universala ne-a descoperit tot ce poate sti omul despre mila lui Dumnezeu, ce intrece orice cugetare, ce este mai presus de orice capacitate omeneasca de patrundere, ramanand inaccesibila pentru intelegerea oamenilor. Desarta e ratacirea mintii omenesti cand cauta sa-L patrunda pe nepatrunsul Dumnezeu! Cand cauta sa explice inexplicabilul, sa-L supuna consideratiilor sale... pe cine? Pe Dumnezeu! O asemenea intreprindere e o intreprindere satanica!... Tu, care te numesti crestin si nu ai habar de invatatura lui Hristos! Daca din aceasta invatatura harismatica, cereasca, nu ai invatat ca Dumnezeu este incomprehensibil, du-te la scoala si trage cu urechea sa auzi ce invata copiii! Lor profesorii de matematica le explica, in teoria infinitului, ca infinitul, ca marime nedeterminata, nu se supune acelor legi carora li se supun marimile determinate – numerele, ca rezultatele operatiilor cu el pot fi total opuse operatiilor cu numerele. Iar tu vrei sa determini legile actiunii milei lui Dumnezeu si zici: asta e conform cu El – asta ii repugna! E conform sau nu e conform cu ratiunea ta! Cu notiunile si cu simturile tale! Urmeaza din aceasta ca Dumnezeu e obligat sa inteleaga si sa simta cum intelegi si simti tu? Dar tocmai asta si pretinzi tu de la Dumnezeu! Iata cea mai nesabuita si mai trufasa intreprindere! Nu invinui dar judecatile Bisericii de lipsa de bun simt si de smerenie: asta e lipsa ta! Ea, Sfanta Biserica, nu face decat sa urmeze neabatut invataturii lui Dumnezeu despre lucrarile lui Dumnezeu, cele descoperite ei de catre Dumnezeu insusi!

Copiii ei adevarati merg dupa ea cu supunere, luminandu-se cu credinta, calcand in picioare ratiunea trufita ce se rascoala asupra lui Dumnezeu! Credem ca putem sti despre Dumnezeu numai ceea ce Dumnezeu a binevoit sa ne descopere! Daca ar exista un alt drum catre cunoasterea de Dumnezeu, un drum pe care l-ar putea deschide mintea, cu propriile ei sfortari, nu ne-ar fi fost data descoperirea dumnezeiasca. Ea ne-a fost data insa pentru ca ne este strict necesara. Desarte sunt dar si mincinoase propriile autocugetari si ratacirile mintii omenesti. Dumneavoastra ziceti: "ereticii sunt aceiasi crestini ca si noi". De unde ati scos una ca asta? Doar poate vreunul care se numeste crestin si nu stie nimic despre Hristos, datorita nemarginitei sale ignorante se va arata de acord sa se recunoasca tot atat de crestin ca si ereticii, fara sa deosebeasca sfanta credinta crestina de puii blestemului, de ereziile hulitoare de Dumnezeu. Altfel judeca cu privire la aceasta adevaratii crestini! Numeroasele soboare de sfinti au primit cununa muceniciei, au ales mai degraba cele mai crancene si indelungi chinuri, inchisoarea, exilul decat sa-si dea acordul la partasia cu ereticii in invatatura lor hulitoare de Dumnezeu.

Biserica Universala a recunoscut intotdeauna erezia ca un pacat de moarte, a recunoscut intotdeauna ca omul molipsit de boala groaznica a ereziei e mort sufleteste, strain de har si de mantuire, fiind in comuniune cu diavolul si cu pieirea lui. Erezia e mai degraba un pacat diavolesc decat omenesc; ea este fiica diavolului, nascocirea lui, e o nelegiuire apropiata de inchinarea la idoli. Parintii numesc adesea inchinarea la idoli nelegiuire, iar erezia – rea credinta; in inchinarea la idoli diavolul isi ia siesi partea dumnezeiasca de la oamenii orbiti, iar prin erezie el ii face pe acesti oameni orbiti partasi ai pacatului sau de capatai: hula de Dumnezeu. Cine va citi cu atentie "Faptele apostolilor" se va convinge usor de caracterul pe de-a-ntregul satanic al ereticilor. El va vedea ingrozitoarea lor fatarnicie, trufia nemasurata, va vedea un comportament alcatuit din minciuna neintrerupta, va vedea cat sunt de robiti celor mai diferite si josnice patimi .... Cu deosebire se remarca la ei ura neimpacata catre fiii adevaratei Biserici ....

Erezia se conjuga cu incrancenarea inimii, cu o groaznica intunecare si stricare a mintii, erezia se mentine cu incapatanare in sufletul molipsit de ea si cat de trudnica este vindecarea omului de aceasta infirmitate! Orice erezie contine intrinsa hula impotriva Duhului Sfant: fie huleste o dogma a Duhului Sfant, fie o lucrare a Duhului Sfant, dar neaparat huleste Duhul Sfant. Esenta oricarei erezii este hulirea de Dumnezeu. Sfantul Flavian, patriarhul Constantinopolului, care a pecetluit cu propriul sau sange marturisirea adevaratei credinte, a pronuntat hotararea soborului local al Constantinopolului asupra ereziarhului Eutihie in urmatoarele cuvinte:

"Eutihie, pana acum iereu, arhimandrit, fiind intrutotul prins si vadit ca partas al ratacirilor lui Valentin si Apolinarie, atat prin faptele lui trecute cat si prin explicatiile date aici, fiind dar dovedit de urmarea incapatanata a hulirii de Dumnezeu a acelora, nici macar n-a luat in seama sfaturile noastre si povetele catre primirea invataturii sanatoase. Si, de aceea, plangand si suspinand pentru pieirea lui definitiva, declaram in numele Domnului nostru Iisus Hristos ca el a cazut in hulire de Dumnezeu, ca e deposedat de orice cin preotesc, de partasia cu noi si de conducerea asupra manastirii sale, dand tuturor de stire ca de acum incolo, cine va sta la sfat cu el sau il va vizita, va cadea el insusi sub afurisenie."

Aceasta hotarare e un mic exemplu al parerii obstesti a Bisericii Universale asupra ereticilor; aceasta hotarare e recunoscuta de intreaga Biserica si confirmata de Sinodul Ecumenic de la Calcedon. Erezia lui Eutihie consta in aceea ca el nu marturisea in Hristos, dupa intrupare, cele doua naturi, cum marturiseste Biserica, ci admitea numai o singura natura, natura dumnezeiasca. Veti spune: numai atat!... Amuzant prin ignoranta, si demn de plans prin caracter si urmari, este raspunsul unei persoane investite cu puterea acestei lumi catre sfantul Alexandru, patriarhul Alexandriei, despre erezia ariana. Aceasta suspusa fata sfatuia pe patriarh sa pastreze pacea, sa nu porneasca dezbinarea, atat de potrivnica duhului crestinismului, pentru cateva cuvinte, zice el, caci el nu gaseste nimic vrednic de osanda in invatatura lui Arie -care difera intrucatva in stilul de formulare a cuvintelor si atata tot! Aceste diferente de formulare a cuvintelor, observa istoricul Fleury, in care chipurile nu e nimic de osandit, nu fac altceva decat ca neaga Dumnezeirea Domnului nostru Iisus Hristos – nu mai mult!

Naruiesc asadar toata credinta crestina – si atata tot! Remarcabil: toate vechile erezii, sub diversele lor masti schimbatoare tindeau catre un acelasi scop: negau Dumnezeirea Cuvantului si deformau dogma intruparii. Cele mai noi nazuiesc mai degraba sa nege lucrarile Sfantului Duh. Cu hule ei negau Dumnezeiasca Liturghie, toate Tainele, tot, toate aspectele in care Biserica recunostea lucrarea Sfantului Duh. Ei le numeau pe acestea reglementari omenesti – si inca mai nerusinat: superstitii, ratacire!

Desigur dumneavoastra nu vedeti in erezie nici talharie nici hotie! Poate nici nu o socotiti un pacat? E renegat Fiul Iui Dumnezeu, e renegat si hulit Duhul Sfant – nu mai mult! Cel care a primit si se tine de o invatatura hulitoare de Dumnezeu, cel care huleste pe Dumnezeu cu gura, acesta nu talhareste, nu fura, face chiar faptele bune ale firii cazute – ce om minunat! Cum ar putea Dumnezeu sa-i refuze mantuirea?!... Toata cauza ultimei dumneavoastra nedumeriri, ca si a tuturor celorlalte, consta in adanca necunoastere a crestinismului ! Sa nu credeti ca o asemenea necunoastere e un defect lipsit de importanta! Nu! Urmarile lui sunt nimicitoare, mai ales astazi, cand in societate umbla nenumarate carti cu titluri crestine si continut satanic. Prin ignorarea adevaratei invataturi crestine, sunteti intrutotul expus sa primiti un gand mincinos, fals, amagitor, hulitor de Dumnezeu, drept gand adevarat, sa vi-1 insusiti si, odata cu el, sa va insusiti si pieirea vesnica. Hulitorul de Dumnezeu nu se va mantui ! Iar nedumeririle dumneavoastra sunt tot atatea semne de intrebare asupra posibilitatilor dumneavoastra de mantuire.

Esenta nedumeririlor acestora este lepadarea de Hristos! Nu va jucati cu mantuirea, nu va jucati! Caci altfel veti plange vesnic. Apucati-va de lectura Noului Testament si Sfintilor Parinti ai Bisericii ortodoxe (...) studiati in scrierile Sfintilor Parinti, cum trebuie inteleasa corect Scriptura, ce vietuire, ce ganduri si ce simtaminte se cuvine sa aiba un crestin. Studiati din Scripturi si din credinta vie pe Hristos si crestinismul. Mai inainte sa bata ceasul, ceasul de spaima in care va trebui sa va prezentati la judecata in fata lui Dumnezeu, agonisiti-va indreptatirea (achitarea) data de Dumnezeu fiilor oamenilor prin intermediul Crestinismului.

SURSA :http://blog.pustniculdigital.info/articole/54/

Extinderea Creştinismului in mijlocul persecutiilor

2011-12-23T21:39:00.000-08:00

De la naşterea lui Iisus Hristos până la Edictul lui Teodosie

Pentru a demonstra viclesugul insistent al neopăgânilor, conform căreia creştinismul s-a răspândit prin persecutarea popoarelor, vom arăta prin metode statistice modul în care creştinismul a crescut şi a cucerit Imperiul Roman, în ciuda persecuţiilor constante pe care creştinii le-au suferit de-a lungul a trei secole din partea idolatrilor şi a colaboratorilor lor evrei.

***

In jurul anului 4 î.Hr.: Naşterea lui Iisus Hristos din Nazaret.

27 d. Hr.: Iisus Hristos începe să predice în public.

Situatia Imperiului Roman la acea vreme: Populaţie: 33.000.000 (50% sclavi). Evreii din Imperiu erau în număr de 2.300.000 (7% din populaţia Imperiului), în majoritate prozeliţi ai Iudaismului. Populaţia Palestinei era compusă din 580.000 iudei şi 233.000 alte etnii.

30 d.Hr.: Crucificarea, Învierea şi Înălţarea lui Hristos. A dat porunca: “Drept aceea, mergând, învăţaţi toate neamurile, botezându-le în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh”. (Matei 28:19) .

Existau aproximativ 4000 de credinciosi in Hristos, în întreaga Palestina, în zilele aratarilor Sale de după Înviere.

Rusaliile. În urma pogorârii Duhului Sfânt şi ca urmare a tuturor evenimentelor din acea vreme, 3000 de prozeliţi evrei din toate colţurile lumii s-au botezat crestini, după care s-au întors la casele lor ducând credinţa creştină printre evreii din acele locuri (Fapte 2:41) (Palestina, Israel, Egipt, Liban, Iordania, Libia, Siria, Italia, etc.).

34 d.Hr.: Mucenicia protomartirului Ştefan şi persecutarea creştinilor din Iudeea de catre evrei. Persecuţiile îi silesc pe creştini să fugă spre alte regiuni şi să răspândească astfel cuvântul Evangheliei. Primii creştinii în Etiopia, increstinati de eunucul etiopian, apoi cei din Samaria, increştinaţi de Filip (diaconul). A urmat apoi convertirea la creştinism a lui Saul (Pavel).

35 d.Hr: Creşterea numărului de creştini în Iudeea şi Samaria (Fapte 9:31). Primii creştini din Armenia.

36 – 40 d.Hr: Convertirea popoarelor pagane la Crestinism, începând cu Corneliu. Multime de romani italieni evanghelizati de Petru in Cezareea (Fapte 10:1-48).

42 d.Hr: Multime multa de crestini in Alexandria, Fenicia şi Cipru (Fapte 11:21).

43 d.Hr: Numărul creştinilor din Antiohia (cu ajutorul lui Pavel şi Barnaba) este de 500. Aceştia sunt numiţi pentru întâia oară creştini (Faptele Apostolilor 11:21).

44 d.Hr.: Persecutarea creştinilor din Ierusalim de către evrei, la porunca regelui Irod Aggripa I. Decapitarea lui Iacov. Întemniţarea şi evadarea lui Petru.

c. d.Hr.: Evreii şi creştinii sunt exilaţi din Roma. Pavel predică în Macedonia, Ahaia şi Asia (Faptele Apostolilor 16:6).

52 d.Hr.: Apostolul Toma predică în India.

57 d.Hr.: La Roma sunt aproximativ 3000 de creştini, în cinci enorii. Populaţia totală a Romei era de 800.000.

In jurul anului 60 d.Hr: Primii creştini în Dalmaţia şi Iliria.

61 d.Hr.: Începuturile Bisericii Celtice.

63 d.Hr.: Martiriul lui Marcu în Bokalia, lângă Alexandra.

64 d.Hr.: Incendierea Romei. Prima mare persecuţie a creştinilor de către Nero. Apostolii Petru şi Pavel devin martiri, împreună cu alte câteva mii de creştini. Istoricul Tacitus (născut in jurul anului 56 d.Hr.) povesteşte că Nero, cu scopul de a înlătura orice bănuială care ar fi putut plana asupra sa, i-a acuzat pe creştini că aceştia ar fi incendiat oraşul, iar aceştia au fost apoi „sfâşiaţi de câini şi au murit” şi „au ars, fiind azvârliţi în focurile folosite pentru luminarea oeraşului pe timp de noapte, atunci când lumina zilei se stinge. Nero a oferit propria sa grădină pentru acest spectacol.” (Cronici, cartea XV, paragraf 44).

66 d.Hr.: Revolte anti-evreieşti şi masacre organizate contra evreilor din Egipt. 50.000 de evrei au fost omorâţi în Alexandria şi 60.000 în restul lumii.

67 d.Hr.: Vespasian, impreuna cu 60 000 de soldati, a inabusit o revolta a evreilor si a recucerit Galileia.

69 d.Hr.: Numărul evreilor din diaspora care au auzit cuvantul Evangheliei de la crestini se ridică la 4.000.000.

70 d.Hr.: Distrugerea Ierusalimului de către Titus şi cele patru legiuni ale sale. 600.000 de iudei sunt omorâţi în Iudeea, 10.000 de iudei sunt crucificaţi, 90.000 sunt duşi la Roma ca scalvi. Iudeii creştini din Ierusalim au ţinut seama de profeţia lui Hristos conform căreia Ierusalimul va fi distrus, şi părăsiseră oraşul înainte de distrugere, şi migraseră către alte regiuni, unde au început să răspândească creştinismul.
Sfârşitul erei evreieşti a creştinismului.
Inima creştinătăţii în Imperiul Roman de Răsărit este acum Antiohia.

În decursul a numai 30 ani (o singură generaţie) de la evenimentele legate de Hristos, 0,1% din populaţia planetei este increstinata. 15% dintre oameni sunt familiarizati cu Evanghelia, iar Scripturile au fost traduse în 5 limbi.

71 d.Hr.: În Roma se construieşte Coloseum-ul. Foarte mulţi creştini sunt aruncaţi la animale sălbatice sau martirizaţi în alte feluri.

81 d.Hr.: Centrul misionar al creştinismului se mută la Efes, datorită Apostolului Ioan. Primi creştini ajung în Franţa, după ce au străbătut Italia, iar creştinismul se răspândeşte şi în Tunisia.

81 d.Hr. : Cea de-a doua persecuţie în masă a creştinilor de către Roma imperială, prin Domiţian (81-86 d.Hr.).

Drept pretext, Domiţian s-a folosit de “taxa de două drahme”, pe care creştinii nu o plăteau, ei nemaifiind evrei. Astfel a început o nouă etapă de persecuţie şi cruzime îndreptată împotriva creştinilor. În acea perioadă, Dionisie Areopagul, episcopul Atenei, a devenit martir prin ardere pe rug, la fel şi Timotei, episcopul din Efes, fost ucenic al Apostolului Pavel. Aceeaşi soartă a avut si Pouplios.

Această etapă a persecuţiilor a fost de scurtă durată, însă foarte violentă. Împăratul Domiţian a pus în acţiune un sistem bazat pe trădare, acuzaţii şi confiscarea proprietăţilor. Creştinii erau persecutaţi deoarece refuzau să ia parte la ceremoniile de idolatrizare a împăratului. Aproximativ 40.000 de creştini au fost ucişi la Roma şi în toata Italia, printre aceştia numărându-se Flavius Clemens, vărul împăratului, în timp ce soţia acestuia, Flavia Domitila, a fost exilată. Apostolul Ioan a fost exilat in Patmos, unde a scris Apocalipsa. (Enciclopedia Haley, p. 959, 1053, 1059).

In jurul anului 90 d.Hr.: Primii creştini în Germania vestică de astăzi.

98 d.Hr.: A treia persecuţie în masă de către Traian (98-117 d.Hr.).

Creştinii erau persecutaţi pentru că nu îl idolatrizau pe împărat şi nu aduceau ofrande zeilor romani. Această situaţie a continuat pe toată durata domniei împăratului. S-a păstrat o corespondenţă apocaliptică între împărat şi Plinius cu privire la persecuţii. În aceasta, Plinius pare dezamăgit de numărul mare de creştini din regiunea sa, şi de faptul că templele păgâne sunt pustii.

În timpul acestor persecuţii, următorii creştini au fost martirizaţi: Simon fratele (ruda) Domnului, episcop al Ierusalimului, care a fost crucificat în anul 107 d.Hr., şi Ignatie, al doilea episcop al Antiohiei, care a fost dus la Roma şi aruncat la fiare. În Filipi, printre altii sunt martirizati Parmenas si Zosimos, iar în 109-110 d. Hr., Astios episcop de Dirhahiu.

Tot in cadrul primului secol crestin, Sf. Ap. Andrei predica cuvantul Evangheliei in Scitia Minor (Dobrogea)

100 d.Hr: La distanţă de două generaţii (60 ani) de la faptele lui Hristos, lumea este creştină în procent de 0,6%. 28% au auzit Evanghelia, iar Scripturile au fost traduse în 6 limbi. Creştinismul este în principal urban. El se răspândeşte din oraş în oraş prin intermediul drumurilor dintre oraşe.

Apar primii creştini în Monaco, în Sri Lanka (pe atunci Ceylon), în Arabia Saudită, şi în Algeria, pe atunci provincial romană Mauritania (creştini vorbitori de limba latină).

115 d.Hr.: Martiriul Sfântului Ignatie, episcop al Antiohiei.

117 d.Hr.: Persecuţii din partea Împăratului Hadrian (117-138 d.Hr.)

Acesta a persecutat creştini, dar într-o manieră mai moderată. Teleforos, episcopul Bisericii Romei, a devenit martir laolaltă cu mulţi alţii. În timpul domniei lui Hadrian, creştinismul s-a dezvoltat foarte mult, răspândindu-se chiar şi printre membrii înaltei societăţi. Primul discurs apologetic rostit de către Quadratus şi Aristides (125-126 d.Hr.). Comunitatea creştină din Atena a fost aproape distrusă din cauza persecuţiilor, dar distrugerea totală a fost evitată datorită discurusrilor şi încurajărilor lui Quadratus.

132 d.Hr.: A doua revoltă a evreilor conduşi de Bar Kokhba.
A doua distrugere a Ierusalimului de către Romani. Aproape întreaga populaţie a Palestinei a fost ucisă sau a urmat calea exilului.

136 d.Hr.: Hadrian reclădeşte Ierusalimul. În locul templului din Ierusalim, el ridică Templul lui Zeus.

138 d.Hr.: Persecuţiile sub domnia lui Antonius Pius (138-161 d.Hr).

Deşi nu a persecutat cu precădere pe creştini, acest împărat era obsedat de aplicarea legilor, iar multora dintre aceste legi creştinilor le era imposibil să se supună, astfel încât, în mod indirect, mulţi creştini au fost martirizati în timpul acestei domnii, printre ei aflându-se si Policarp, al cărui martiriu a fost descris în cartea cu acelaşi nume (Martiriul lui Policarp). Atunci au incetat persecutiile in Larissa, Tesalonic şi Atena.

In jurul anului 150 d.Hr.: Apar primii creştini în Anghialo şi Develton, de-a lungul Mării negre. Primii creştini romani în Portugalia.

156 d.Hr.: Moartea lui Policarp, episcop de Smirna, prin tragere în ţeapă.

161 d.Hr.: Cea de-a patra persecuţie în masă în timpul domniei lui Marcus Aurelius (161-180 d.Hr.).

Acestea au fost cele mai crude persecuţii după cele ale lui Nero. Ca şi Hadrian, Marcus Aurelius a considerat că sprijinirea religiei oficiale a imperiului era o necesitate politică. El a poruncit fără milă decapitarea şi aruncarea la animale sălbatice a multor mii de creştini, printre care şi primul scriitor creştin Iustin Martirul. Atricităţile din timpul domniei sale s-au manifestat cu precădere în Galatia de Sud. El şi-a supus victimele la toruri îngrozitoare. O sclava creştina pe nume Vlantina, în timp ce era torurata din zori şi noaptea tarziu, spunea fără încetare: “Eu sunt creştina. Nimeni dintre noi nu a făcut niciun rău.” În acei ani, Sfânta Parascheva a fost torturata şi decapitata. Marcus Aurelius vizitează Grecia şi lasă şi acolo victime ale persecuţiei sale. Persecuţiile sunt continuate de fiul său Commodus.

174 d.Hr.: Primii creştini in Austria.

180 d.Hr.: Există creştini în toate provinciile Imperiului Roman şi ale Mesopotamiei. Pantaenus înfiinţează o şcoală de educare a misionarilor în Alexandria, Egipt. Nouă ani mai târziu, este menţionată existenţa creştinilor în India, datorită misionarilor formaţi la această şcoală.

190 d.Hr.: Convertiri frecvente la creştinism în nordul Africii.

193 d.Hr.: Cea de-a cincea mare persecuţie în masă a creştinilor, în timpul imparatului Septimus Severus (193-211 d.Hr.).

În timpul domniei lui Severus, a fost reînnoită o lege care interzicea prozelitismul.

Persecuţiile au fost foarte dure, însă nu generalizate. Cel mai mult au fost afectaţi locuitorii Egiptului, Galatiei şi Africii de Nord. În Alexandria au fost arşi, crucificaţi sau decapitaţi numeroşi martiri, printe care Leonida (tatăl lui Origen), Irineu, Episcop de Lugdunum (actualul Lyon, în Franţa) şi Sfânta Perpetua din Cartagina, o aristocrată, împreună cu credincioasa sa servitoarea Felicita, ambele fiind aruncate la animale sălbatice. Persecuţiile au durat din 202 până în 211.

197 d.Hr.: Tertullian scria: “A fost vărsat sângele martirilor” şi “Intr-adevar nu exista niciun popor sa nu fie crestin”.

200 d.Hr.: Lumea la şase generaţii (160 de ani) după Hristos: 3,4% creştini. 32% familiarizati cu Evanghelia. Scripturile au fost traduse în 7 limbi.

Persecuţii în Egipt, unde au fost martirizati mii de creştini.

Primii creştini in Elveţia (pe atunci, provincia romană Raitia). Primii creştini în Sahara şi Belgia.

Edessa (Urfa de astăzi) devine primul oraş – stat in care Crestinismul devine religie de stat.

In jurul anului 205 d.Hr: Clement al Alexandriei scrie: “Întreaga lume (inclusiv Atena şi Grecia) recunoaşte supremaţia Cuvântului”.

In jurul anului 210 d.Hr.: Primii creştini în Qatar (pe atunci provincie a Persiei sub numele de Bet Katraye). (Primele dovezi datează din 224 d.Hr.).

225 d.Hr.: peste 20 de Episcopii ale Bisericii Asieriene în zona Tigrului şi Eufratului, a Mării Caspice şi Bahrain.

235 d.Hr: Cea de-a şasea mare persecuţie în masă sub domnia lui Maximinus (235-238 d.Hr.).

În timpul acesui val de persecuţii, au fost urmăriţi şi ucişi cu precădere conducătorii creştini. Origen a reusit sa se ascunda, si astfel a scapat.

In jurul anului 240 d.Hr.: Grigorie Făcătorul de Minuni devine Episcop de Pont, o zonă cu majoritate păgână. El iniţiază o mişcare de creştinizare în masă. La moartea sa, în anul 270 d.Hr., 95% din populaţie este creştină.

249 d.Hr.: Cea de-a şaptea persecuţie imperială, sub domnia militară a lui Decius. Tentative imperiale sistematice de distrugere a creştinismului (249-251 d.Hr.).

Împăratul decide să lichideze Creştinismul. El consideră că creştinii sunt cauza prăbuşirii Imperiului Roman. În acea perioadă, sunt arestaţi şi torturaţi preoţi şi episcopi. Persecuţiile s-au extins în tot imperiul, atingând grade ridicate de violenţă. Foarte mulţi creştini au fost ucişi, folosindu-se metode de torură dintre cele mai crude, la Roma, în Africa de Nord, Egipt sau Asia Mică. Ciprian scrie că “întreaga lume a fost pustiită”. Persecuţiile au avut loc de la un capăt la celălalt al domniei lui Decius. Dintre atenieni, au fost ucişi Heraclius, Paulinus şi Benedimus. In Corint, Ciprian Pavel sfarseste prin moarte martirica.

În timpul persecuţiilor, au fost ucise şi foarte multe femei creştine, printre care si Sfânta Harissa. In Atena, Episcopul Leonidas a sfarsit prin spânzurare, după ce a fost torurat. În cinstea lui a fost ridicat un monument la Iliso, descoperit de către arheologi. Acelaşi lucru se întâmpla în Creta (Chiril, în vârstă de 84 de ani, şi Teodoul, Saturnin, Euporos, Ghelasie, Eunikie, Agatopul, Zotik, Kleomenis, Vasilidis şi Euarestos), în Hios (Sfântul Isidor), în Corint (13 martiri) şi in Tessalonic (Elkionis, pomenit în ziua de 28 mai).

250 d.Hr: În sudul Italiei existau peste 100 de episcopii. Apar primii creştini în provincia Panonia (astazi Ungaria) şi Luxemburg. Este înfiinţată o biserică creştină la Kherson (Sevastopol), Crimeea şi Ucraina. Apare prima episcopie creştină în Bahrain.

251 d.Hr: Cetatea Romei: 30.000 de creştini printre 1.000.000 de idolatri (3% din întreaga populaţie) – 46 presbiteri, 7 diaconi, 42 parclisieri, 52 exorcisti, 1.500 văduve şi oameni nevoiaşi. Creştinismul rezistă şi continuă să se răspândească.

252 d.Hr: O epidemie de proporţii catastrofale afectează populaţia din zonele mediteraneene şi ucide 25% din populaţia totală a Imperiului Roman, în timp de 20 ani, în timp ce 50% dintre locuitorii Alexandriei mor. În Cartagina, Episcopul Ciprian organizează asistenţă medicală.

253 d.Hr: Cea de-a opta persecuţie imperială sub domnia lui Valerian (253-260 d.Hr.).

Această persecuţie a durat din 257 până în 259 d.Hr. Au fost ucişi nenumăraţi oameni, printre care Ciprian, episcopul Cartaginei.

260 d.Hr: Numărul creştinilor din Imperiul Roman se ridică la 40%, cresterea se face intr-un mod accelerat.

270 d.Hr: Sunt construite primele bazilici (biserici creştine de formă pătrată).

Cea de-a noua persecuţie în masă sub domnia lui Aurelian (270-275 d.Hr.).

287 d.Hr: Recunoaşterea în masă a credinţei creştine în Armenia, în timpul lui Gregorie Iluminatorul. Creştinismul este declarat religie de stat.

295 d.Hr: David Varsa evanghelizeaza în India.

300 d.Hr: La nouă generaţii după Hristos: Lumea este creştină în proporţie de 4,4%, iar 35% evanghelizati. Scripturile sunt traduse în 10 limbi. Zonele din Imperiul Roman cu cea mai rapidă creştere a nunărului de creştini sunt: Siria, Asia Mică, Egipt, Africa de Nord, Roma şi Lion, cu cel mai mare număr în regiunile de răsărit. În Italia, există peste 200 de episcopii.

Exista activitate misionara in Georgia. Primii creştini în Afganistan (pe atunci Khorasan).

303 d.Hr: Cea de-a zecea şi ultima persecuţie imperială în masă sub domnia lui Diocletian, impulsionat de către Galeriu. A fost ordonată distrugerea tuturor bisericilor creştine şi a Scripturilor. Aproximativ 500.000 de creştini au fost ucişi într-o perioadă de 9 ani, prin massacre sistematice (284-305 d.Hr.).

Aceasta a fost cea mai severă dintre persecuţii, cea mai crudă şi mai distructivă, cea mai răspândită geografic, pe teritoriul întregului Imperiu. Timp de 9 ani, slujbaşii împăratului i-au persecutat pe creştini, i-au urmărit în păduri şi în peşteri, i-au aruncat la animalele sălbatice, i-au supus tuturor torurilor la care se puteau gândi acei sălbatici idolatri. În Asia Mică, s-a calculat că 15.000 de creştini au fost omorâţi, în Egipt şi-au pierdut viaţa 140.000. Însă creştinii au rezistat şi de această dată. Chiar Diocletian şi Galeriu au ajuns la concluzia că nu era posibil să distrugă Creştinismul, şi astfel, în anul 311 d.Hr., Galeriu a proclamat el însuşi toleranta relgioasa.

Sub domnia lui Diocletian, Sfântul Dimitrie este ucis, apoi Sfântul Gheorghe în Palestina, In Egipt Sfanta Ecaterina. La porunca lui Galeriu, un mare masacru a avut loc în Corint, unde au murit, printre alţii: Miron, Victorin, Victor, Nichifor, Caludian, Sarapion, Papias, Kodrat, Corintii. Iar împrejul Corintului : Ciprian, Dionisie, Anectos, Paul, Kriskis, Leonidas, Irina, Adrian. În Niceea, următorii creştini au devenit martiri: Agapi, Hionia şi Irina. În Tesalonic: Matrona, Alexandru, Anisia, diaconul Agatopus, cititorul Teodoul, Florentin, Taurion. În Kerchira, următorii martiri au fost arşi de vii: Zenon, Efsevios, Neon şi Vitalios.

In jurul anului 310 d.Hr: Galatia este încă idolatră în proporţie de 70%.

313 d.Hr: Constantin cel Mare dă Edictul Toleranţei, care legalizează Creştinismul în întregul Imperiu.

319 d.Hr: Jerfele păgâne sunt interzise pe teritoriul intregului Imperiul.

330 d.Hr: La 10 generaţii după Hristos: 12% din populaţia lumii este creştină, iar 36% familiarizata cu Evanghelia. Scripturile sunt traduse în 10 limbi. Capitala Imperiului se mută la Constantinopol.

339 d.Hr: Grele persecuţii ale creştinilor în Persia, până în anul 379 d.Hr.

Persecuţii intense şi continue sub conducătorii Sasanieni, până în 640 d.Hr., când Persia este cucerită de Islam.

In jurul anului 340 d.Hr: 100 de episcopii în Egipt.

345 d.Hr: Persecuţii în estul Siriei.

c. 350 d.Hr: Odată cu dezbinarea Regatului Meroe în următorii 100 de ani, cele trei state succesoare s-au declarat oficial creştine. Primii creştini (monahi din Creta) se aşează în Irlanda.

361 d.Hr.: Iulian Apostatul încearcă să revitalizeze religia păgână a Imperiului Roman.

378 d.Hr.: Ieronimos scrie: “Din India pana in Britania, toate naţiunile povestesc despre moartea lui Hristos şi despre Învierea Lui (Isaiam Cliv, Epistol. XIII Ad Paulinum). Din datele de care dispunea, el estimează că au fost 1.900.000 de martiri, începând cu anul 30 d.Hr.

380 d.Hr.: Cetatea Antiohia: Din totalul de 500.000 de locuitori, 50% sunt creştini, şi numărul lor creşte cu repeziciune. Împăratul de la Răsărit, Teodosie, declara Creştinismul religie oficială şi ordonă tuturor cetăţenilor Romei să devină creştini.

395 d.Hr.: Imperiul Roman este divizat pentru totdeauna. Apusul este comandat de Roma (prădată în 410, 455 şi 476), în timp ce răsăritul este guvernat de Constantinopol.

400 d.Hr.: Lumea la 12 generaţii după Hristos: 17.1% din totalul populaţiei sunt creştini, iar 39% evanghelizati. Scripturile au fost traduse în 11 limbi.

Este binecunoscut faptul că mai multe milioane de creştini au fost îngropaţi în catacombele aflate în apropiere de Roma, cu trei secole înainte de această dată. Mormintele creştine din catacombele Romei estimează a fi în număr de la 2 la 7 milioane, şi au fost descoperite peste 4000 de inscripţii care datează încă de pe vremea lui Tiberius, până la Constantin (Dicţionarul Haley, p. 1061).

8.000 de creştini greci au fost îngropaţi în catacombele din Milos în primele trei secole după Hristos. Aceasta este dovada faptului că Creştinismul era răspândit şi acceptat, si ca se bucura de acceptarea şi sprijinul imperial. Populaţia din Milos, în timpul primilor 100 de ani după Hristos, număra în jur de 20.000 de suflete (romani, greci, evrei şi robi).

Primii creştini în provincia romană Mauritania.

409 d.Hr: Vizigoţii arieni invadează Peninsula Iberică.

410 d.Hr: Căderea Romei, în faţa lui Alarih şi a vizigoţilor.

438 d.Hr: Codul lui Teodosie, care codifică legislaţia romană. Interzice prin amenitare religia idolatra ( insa fara sa puna in practica).

Din descrierea cronologică de mai sus, este evident că, de-a lungul a trei secole de persecuţii, creştinii au reuşit să crească în număr şi să cucerească Imperiul Roman. Atunci când Teodosie a început să interzica religia naţională DIN MOTIVE POLITICE, dar şi să păstreze lucrări de artă antica ale pseudo-creştinilor fanatici, creştinii formau deja majoritatea. În jurul anului 260 d.Hr, creştinii creprezinta 40% din populaţia Imperiului Roman, şi doar populaţia needucată din regiunile rurale rămân ataşate de păgânism şi idolatrie. Cu siguranţă, Teodosie a facilitat răspândirea creştinismului prin impunerea edictelor sale, însă acţiunile sale au făcut doar să accelereze ceea ce oricum avea să se întâmple. Locuitorii imperiului, prin propria lor voinţă, şi în ciuda a celor trei secole de persecuţii constante poruncite de catre împăraţii idolatri, dar şi de actiunile pan-nationale, au acceptat Evanghelia şi au cucerit imperiul.

Toate eforturile de a demonstra că Creştinismul s-a răspândit prin aşa-zisa persecutare a idolatrilor reprezinta o scuza ieftina si nejustificata. Este ca şi cum hoţul, prins asupra faptului, ar începe să strige pentru a-l speria pe stăpânul casei.

Datele din acest catalog cronologic au fost preluate, în majoritate, din partea a doua a Enciclopediei Creştine Mondiale, publicată de către Frăţia Misiunilor Ortodoxe Externe (Thessaloniki, 1990). Au mai fost utilizate şi următoarele enciclopedii: Contemporary School Encyclopedia, publicată de Piperi Sotiria, p.188, Encyclopedia Giovani, Volumul 7, p.155.

Sursa (limbă greacă): http://www.oodegr.com/neopaganismos/diogmoi/xr.istor1.htm

Traducerea: Laura Ciutina ©Heiliges Kloster Pantokratoros

Diortosire: Sfanta Manastire Pantocrator

Sursă: http://www.impantokratoros.gr/extinderea_crestinismului.ro.aspx

Îndemn si sfatuire pentru cei ce spun ca trebuie sa ne impartasim o data la 40 de zile

2011-12-23T21:38:00.001-08:00

Decretul patriarhal din 1819

Grigorie V din mila lui Dumnezeu arhiepiscop al Constantinopolului, Noua Romă, și patriarh ecumenic

Preacuvioși epistati și nazirei ai Comunității Sfântului Munte, egumeni, foști egumeni și skevofilacși ai sfintelor mănăstiri stavropighiale de acolo, și ceilalți părinți care duceți viața singuratică în sfintele schituri și chilii, copii iubiți și preadragi în Domnul nostru, har vouă și pace de la Dumnezeu, iar de la noi rugăciune și binecuvântare.

Cu ani în urmă, pe vremea celei de-a doua noastre patriarhii, văzând Biserica certurile și polemicile dintre preacuvioșii părinți de acolo despre colive a dat un Tomos al ei patriarhal și sinodal care desființează și retează nebuniile unora dând corbilor și scandalurile ivite prin înrâurirea Satanei și ridicând din ele ruina sufletească, câștigă o conduită iubită de Dumnezeu și o viață monahală ireproșabilă.

Nu știm cum însă și acum s-a ivit din nou între unii cu conlucrarea celui rău ce urăște binele, acea idee veche și putredă și s-a aprins din nou focul căutării slavei și au început să se întâmple dispute și polemici despre colive din partea unor oameni neînvățați, nedesăvârșiți în ale credinței și necunoscători ai hotărârilor și canoanelor bisericești. Pe lângă acestea și alții puși în mișcare de patima părerii de sine și a gândirii înalte proclamă drept dogmă și definiție neschimbabilă a Bisericii împărtășirea la interval de patruzeci de zile cu preacuratul Trup și Sânge al Domnului și Dumnezeului și Mântuitorului nostru Iisus Hristos și declară drept nepermisă și neiertată pe cea care are loc înainte sau după patruzeci de zile.

De aceea, văzând vătămarea și paguba sufletească din aceste dispute și polemici absurde și satanice și ruina din aceste gânduri rele, și vrând să retezăm și să restrângem astfel de idei putrede și vătămătoare de suflet ale unora, am hotărât cu purtare de grijă bisericească să vă vestim și prin prezenta câte a hotărât și hotărește Biserica și le socotește legiuite, iubite de Dumnezeu și ireproșabile. Și scriind prin prezenta împreună cu preasfințiții arhierei din jurul nostru, ne rugăm și binecuvântăm părintește pe toți și vă poruncim și îndemnăm cu putere și neschimbare, ca toți câți au ajuns sub înrâurirea Satanei să cadă într-un păcat sau altul ori într-o greșeală sau alta, depărtându-se de astfel de mișcări vătămătoare de suflet, să-și vină în ei înșiși și să se șteargă cu desăvârșire de astfel de idei și gânduri nebunești, știind că un vechi obicei al Bisericii e să se aducă colive în sfântul și dumnezeiescul locaș al bisericii și să se săvârșească pomeniri în ziua de sâmbătă, iar dacă și în cursul săptămânii, fie duminica, fie lunea, fie în oricare altă zi s-ar face colive și le-ar aduce în sfânta biserică, un asemenea lucru, pe lângă că nu deloc oprit, e și cu neputință de învinuit și de neacuzat, precum a arătat limpede despre aceasta Biserica în zisul nostru Tomos patriarhal și sinodal dat mai înainte.

Iar cu privire la dumnezeiasca și sfânta Împărtășire fiți siguri și cunoașteți că drept credincioșii au datoria să vină la fiecare Sfântă Liturghie și să se împărtășească cu Trupul făcător de viață, căci de aceea sunt și chemați de preot prin: ,,Cu frică de Dumnezeu, cu credință și cu dragoste să vă apropiați!” Dar din pricina alunecării omului și a nedestoiniciei lui față de împărtășirea în fiecare zi, Biserica a stabilit aceasta și a poruncit ca fiecare să vină la sfânta împărtășire atunci când, mărturisindu-se părintelui său duhovnicesc, e găsit vrednic de dumnezeiasca Cuminecătură și ia permisiunea de la părintele său duhovnicesc; iar dacă, arătându-se vinovat, e supus unui canon, să-și săvârșească mai întâi canonul care i s-a dat cu pocăință și cu lacrimi, după care venind iarăși la părintele său duhovnicesc să ia permisiunea și așa să se învrednicească de dumnezeiasca și sfânta Împărtășire; lucru pentru care nu există nici hotărârea unor zile, nici nu trebuie să treacă mai întâi patruzeci de zile după apropierea de cele dumnezeiești, fiindcă e neoprit și neîmpiedicat, și dacă e nevinovat, oricine vrea și ia permisiunea de la duhovnicul lui poate să se împărtășească și în toată săptămâna, iar în acestea nici nu există hotărâre, nici nu trebuie să treacă mai întâi patruzeci de zile după apropierea de cele dumnezeiești, fiindcă e un lucru de neoprit și neîmpiedicat, și oricine vrea și ia permisiune de la duhovnicul lui, dacă e nevinovat, poate să se împărtășească și în toată săptămâna, și în acestea nu există nici hotărâre, nici canon apostolic.

Acestea vă îndemnăm și sfătuim pe toți, în care să fiți întăriți și să nu vă abateți de la unele ca acestea, dar nici să nu vă lăsați trași în polemici și dispute nepotrivite și înfumurate și în gânduri satanice, al căror rod este moartea și ruina sufletească. Iar cine ar fi prins că din voință și gândirea rea rămâne în acele gândiri vătămătoare de suflet, și va fi dovedit că polemizează despre ele și se opune – fie că gândește că e legiuit să se săvârșească pomenirile morților și să aducă colive pentru mântuirea sufletelor lor doar sâmbăta, și nu în altă zi, fie că le săvârșește și aduce din pizmă și patimă și duminica luându-le locul în greșeală celor căzute în aceste timpuri, fie se aratăspunând că trebuie să ne împărtășim o dată la patruzeci de zile, nu mai puțin, nici mai mult de patruzeci – unul ca acesta, oricare ar fi rangul, treapta și vârsta lui, să știe că dacă ajunge cunoscut Bisericii va fi azvârlit mâniei și pedepsei ei drepte și va încerca cele ce nici în vis nu-și închipuie. De aceea, luând aminte bine cu toții, fiți râvnitori și ascultători, cum vă sfătuim și poruncim și scriem acum, și nu altfel decât s-a hotărât. Fiți sănătoși în Domnul.

Din Împărtășirea continuă cu Sfintele Taine, p. 376-379

Sursa: http://acvila30.wordpress.com/

Aratare minunata a Sfintilor cinci Martiri: Efstratie, Efghenie, Afxentie, Mardarie si Orest

2011-12-13T00:25:00.001-08:00

Minunata aratare a celor cinci Sfinti Mari Mucenici: Efstratie, Evghenie, Afxentie, Mardarie si Orest la Sfanta Manastire Pantocrator (Tesalonic)

Sfanta Manastire Pantocrator detine o pretioasa comoara - chivotul cu sfintele moaste ale celor cinci martiri Efsrtatie, Evghenie, Afxentie Mardarie si Orest, si ii cinsteste in mod deosebit, ca ocrotitori ai manastirii. In fiecare an, pe 13 Decembrie are loc priveghere in cinstea acestor Sfinti.

De la inceputul infiintarii manastirii, Sfintii cinci martiri s-au aratat persoanelor evlavioase. Noi insa vom relata o minunata aparitie a sfintilor, spre folosul duhovnicesc al credinciosilor ortodocsi.

In urma cu cativa ani, intr-o Duminica de iarna, a venit sa participe la Sfanta Liturghie, un cuplu credincios, cunoscut celor din manastire, impreuna cu o doamna in varsta, care era foarte evlavioasa.

Doamna s-a inchinat la sfintele icoane si la sfintele moaste iar apoi si-a gasit in loc in biserica de unde sa poata urmari Sfanta Liturghie.

Dupa ce s-a terminat slujba Utreinei si cand a inceput Sfanta Liturghie, la un moment dat, aceasta doamna evlavioasa, iese fulgerator din biserica plangand si fara sa se mai intoarca.

Cei doi care au adus-o la manastire s-au ingrijorat si, cam dupa o ora au iesit sa o caute. Au gasit-o plangand in hohote. Au intrebat-o pentru ce plange asa, iar ea a raspuns: ,,in ora cand a inceput Sfanta Liturghe, au iesit cinci barbati din chivotul cu Sfintele Moaste ale celor cinci Martiri si m-au alungat din biserica".

Cuplul stia ca doamna era o femeie saraca, foarte credincioasa care prefera sa nu puna ulei in mancare decat sa ramana fara ulei la candela, si nu le venea sa creada de cele auzite.

Insa misterul a fost dezlegat imediat cand doamna le-a marturisit ca e de origine armeana, si face parte din biserica monofizita armeana.

A fost eretica, si cei cinci Martiri nu au vrut ca doamna sa participe la Sfanta Liturghie a ortodocsilor.

In continuare va prezentam sinaxarul celor cinci Sfinti Martiri preluat de pe http://www.calendar-ortodox.ro

Aceşti sfinţi mucenici au trăit pe vremea rău-credincioşilor împăraţi Diocleţian şi Maximian, a ducelui Lisie, care comanda ceata de oşteni a limitaneilor şi a lui Agricola, care stăpânea toată partea Răsăritului. Dintru început au fost creştini şi se trăgeau din părinţi creştini; dar se ascundeau de frica tiranilor şi a prigonitorilor.

Sfântul Efstratie era de loc din oraşul Aravraca şi era căpetenie în oştirea ducelui Lisie. Dorea să-şi dea pe faţă credinţa, dar se temea, că nu ştia cum va fi sfârşitul mărturisirii sale. De aceea a poruncit unuia din slujitorii săi să pună centura sa în biserica din Aravraca. Că îşi zicea: "Dacă va intra în biserică preotul Afxentie şi va lua cu el centura, atunci îndrăznirea şi mărturisirea lui va fi după placul lui Dumnezeu şi nu se va teme de nimic din cele aşteptate, când se va înfăţişa înaintea ducelui. Dar dacă altcineva din biserică va lua centura, atunci să poarte încă mai departe în ascuns credinţa în Hristos şi să nu o vădească". Când a văzut că sfârşitul ispitirii sale s-a făcut după cum gândea, căci preotul Afxentie luase centura, a înţeles că mărturisirea lui pentru Hristos se va termina cu bine şi s-a hotărât să se înfăţişeze înaintea lui Lisie şi să mărturisească cu îndrăznire credinţa sa.

Când au fost aduşi la scaunul de judecată nişte sfinţi mucenici, Efstratie stătea şi el alături de Lisie, că era căpetenie în oştirea lui. Atunci el, cel dintâi, a strigat tare că este creştin. Tiranul i-a smuls centura şi a poruncit să-l dezbrace şi să fie chinuit în multe feluri; dar el le-a răbdat pe toate cu seninătate. Aceasta a adus la credinţa în Hristos şi pe Sfântul Evghenie, prietenul său. Acesta a mărturisit cu îndrăznire că are aceeaşi credinţă ca Sfântul Efstratie şi că dă aceeaşi închinăciune Dumnezeului cinstit de acela. Atunci Sfântul Evstratie a fost şi el chinuit cumplit. Văzând aceasta, Sfântul Mardarie s-a alăturat Sfântului Evstratie şi au fost aduşi amândoi la cercetare înaintea lui Lisie. Mai întâi i s-a tăiat capul Sfântului Avxentie, pentru că s-a numit creştin. Iar Sfinţii Mardarie şi Evghenie au murit în timpul chinurilor.

Sfântul Orest a fost cunoscut că e creştin când a ridicat mâna ca să arunce cu suliţa la ţintă. Atunci, răsucindu-se ca să ţintească, i-a ieşit afară din sân crucea pe care o ţinea la piept, ca pe o pavăză. A fost întrebat de ce o poartă, iar el a răspuns că este rob al lui Hristos. Lisie l-a legat şi pe el alături de Sfântul Evstratie şi i-a trimis pe amândoi la Agricola, care i-a cercetat şi i-a supus la chinuri. Întâi şi-a aflat sfârşitul Sfântul Orest, fiind aşezat pe un pat de fier înroşit în foc. Pe urmă a fost aruncat într-un cuptor aprins şi Sfântul Efstratie, şi acolo şi-a primit cununa muceniciei.

Atac la Schitul Ortodox din Polonia

2011-12-13T00:24:00.001-08:00

Un grup de persoane cu intentii rele au incercat sa distruga Schitul Ortodox din Odrynki.

Din pacate, din momentul reconstructiei schitului s-au intamplat adesea asemenea atacuri.

Aceasta este primul si cel mai serioas incident. Cineva a luat crucea insurubata sus pe poarta din fata cararii ce duce de la mlastina la Schit.

Aceasta era primul reper pentru inchinatori ce veneau la schit. Asa cum a spus Arhimandritul Gavriil - s-a intamplat profanarea sacrului, adica distrugerea a celui ce e mai important, cupola cu cruce.

Crucea a fost gasita de politie la o jumatate de kilometru mai departe. In przent se gaseste langa o cladire a Erimitirului.

Arhimandritul Gavriil - renovatorul Schitului, a fost cuprins de durere cand a vazut ca prisaca a fost distrusa, dar nu pentru ca faptasii au stricat stupurile, ci din motivul ca majoritatea albinelor nu pot supravietui nici cateva ore in frig.

Se presupune ca grupul de atacatori era numeros. Acestia au taiat de-asemenea cablul de la generator, si au incercat sa arunce o masina de tuns iarba intr-un mic lac.

,,In acest moment nu au fost inca gasiti. Anchetele respective continua, pentru a-i identifica pe faptasi'', a afirmat locotenent Irena Kurtel, purtator de cuvant de la Politia regionala din Hajnowka.

Schitul cu hramul Sfintilor Antonie si Teodosie de la Pecerska a inceput sa functioneze de acum trei ani.

S-a construit o biserica si o alta cladire. Acest schit a devenit un locas important de pelerinaj, unde vin mii de inchinatori.

Arhimandritul Gavriil considera ca motivul pentru care schitul a fost atacat este cresterea numarului de pelerini. Spune ca mintea cuiva este deranjata de faptul ca locul candva abandonat a inceput sa vibreze cu viata religioasa.

Nu s-au inregistrat mari pagube dar faptul ca Sfintita Cruce a fost darmata constituie o profanare.

Distrugeri s-au mai intamplat si in alte dati. Cineva a distrus usa bisericii, un altul a spart geamurile. Pentru acest motiv, locuitori din satul din apropiere Odriki sunt ingrijorati pentru siguranta parintelui Arhimandrit Gavriil.

http://www.romfea.gr

Traducere: Sfanta Manastire Pantocrator

Mărturie filocalică despre Împărtășirea continuă cu Sfintele Taine

2011-12-11T05:33:00.001-08:00

91. Despre Sfânta Împărtăşanie şi despre mărimea bunătăţilor pe care ni le pricinuiesc împărtăşirea şi cuminecarea (cuminecătura) continua, cu conştiinţa curată.

Dar nimic nu ne ajută şi nu contribuie aşa de mult la curăţirea sufletului şi la luminarea minţii şi la sfinţirea trupului şi la prefacerea amândurora spre o stare mai dumnezeiască şi la nemurire, ba şi la biruirea patimilor şi a demonilor sau, mai potrivit spus, la unirea cu Dumnezeu cea mai presus de fire ca împărtăşirea şi cuminecarea (cuminecătura) continua, cu inimă şi simţire curată pe cât e cu putinţă omului, cu preacuratele şi nemuritoarele şi de viaţă făcătoarele Taine, cu însuşi cinstitul Trup şi Sânge al Domnului şi Dumnezeului şi Mântuitorului nostru Iisus. Pentru aceasta este cât se poate de trebuitor să vorbim şi despre acestea în chip deosebit în această scriere şi apoi să dăm sfârşit cuvântului. Iar acest lucru nu este vădit numai din cele ce au spus Sfinţii Părinţi, ci, cu mult mai mult, din cuvintele Vieţii înseşi şi ale însuşi Adevărului. Căci zice: „Eu sunt pâinea vieţii”(Ioan 6, 48). „Şi aceasta este pâinea care se pogoară din cer, ca cel ce mănâncă din ea să nu moară. Eu sunt pâinea cea vie, care s-a pogorât din cer. De va mânca cineva din pâinea aceasta, viu va fi în veac. Şi pâinea pe care Eu o voi da, trupul Meu este, pe care Eu îl voi da pentru viaţa lumii” (Ioan 6, 50-51); şi: „De nu veţi mânca trupul Fiului Omului şi nu veţi bea sângele Lui, nu veţi avea viaţă întru voi. Cel ce mănâncă trupul Meu şi bea sângele Meu are viaţă veşnică” (Ioan 6, 53-54). Şi iarăşi: „Căci trupul Meu este mâncare adevărată şi sângele Meu este băutură adevărată. Cel ce mănâncă trupul Meu şi bea sângele Meu rămâne întru Mine şi Eu întru el. Precum M-a trimis pe Mine Tatăl Cel viu şi Eu sunt viu prin Tatăl; şi cel ce Mă mănâncă pe Mine, acela va fi viu prin Mine. Aceasta este pâinea care s-a coborât din cer şi cel ce mănâncă pâinea aceasta a Mea viu va fi în veac” (Ioan 6, 53, 58).

Iar purtătorul de Hristos Pavel zice acestea: „Fraţilor, eu am primit de la Domnul ceea ce v-am predat şi vouă, că Domnul Iisus, în noaptea în care a fost vândut, a luat pâinea şi binecuvântând-o a frânt-o şi a zis: «Luaţi, mâncaţi, acesta este trupul Meu care pentru voi se frânge; aceasta s-o faceţi întru pomenirea Mea.» Asemenea şi paharul, după cină, zicând: «Acest pahar este legământul cel nou, întru sângele Meu. Aceasta s-o faceţi ori de câte ori veţi bea, întru pomenirea Mea. Căci de câte ori veţi mânca pâinea aceasta şi veţi bea paharul acesta moartea Domnului vestiţi, până ce va veni. Deci, oricine va mânca pâinea aceasta şi va bea paharul Domnului cu nevrednicie vinovat va fi trupului şi sângelui Domnului. Să se cerceteze, aşadar, omul pe sine însuşi şi aşa să mănânce din pâinea aceasta şi să bea din paharul acesta. Căci cel ce mănâncă şi bea cu nevrednicie judecată sieşi mănâncă şi bea, nedeosebind trupul Domnului. Pentru aceea, între voi mulţi sunt neputincioşi şi bolnavi şi mulţi mor. Căci dacă ne-am cerceta pe noi nu am fi judecaţi. Iar fiind judecaţi de Domnul, suntem îndreptaţi, ca să nu fim osândiţi cu lumea» (1 Cor. 11, 23-33) ”.

92. E de trebuinţă să cunoaştem minunea Sfintelor Taine şi ce este ea, pentru ce s-a dat şi care este folosul ei.

Căci scrie şi Gură de Aur că „e de trebuinţă să învăţăm ce este minunea Tainelor şi pentru ce s-a dat, şi care e folosul acesteia. Suntem un trup (Rom. 12, 5) şi mădulare ale trupului Domnului nostru Iisus Hristos şi din oasele Lui (Efes. 5, 30). Iar cei care au aflat aceasta să urmeze celor spuse. Deci pentru ca aceasta să nu se înfăptuiască numai prin iubire, ci şi cu lucrul însuşi, să ne unim prin mâncare cu acel trup pe care ni l-a dăruit, voind să ne arate dorul ce-l are către noi. Pentru aceasta s-a unit pe Sine cu noi şi ne-a dat trupul Său nouă, ca să ne facem un trup unit cu Capul. Acest lucru este propriu celor ce se iubesc cu tărie. Acest lucru l-a dat de înţeles Iov vorbind despre casnicii lui, care-L iubeau în chip covârşitor, încât ziceau, arătându-şi iubirea lor: «Cine ne va da putinţa să ne săturăm de carnea Lui?» (Iov 31, 31). De aceea, şi Hristos a făcut acest lucru ridicându-ne la o prietenie şi mai mare şi arătându-ne dorul Lui către noi, căci nu se dă pe Sine celor ce-L doresc numai ca să-L vadă, ci şi ca să-L atingă, să-L mănânce şi să se sădească în trupul Lui, şi să se unească cu El, şi să-şi sature întreg dorul.”

Şi iarăşi: „Cei ce se împărtăşesc de preasfântul Trup şi de cinstitul Sânge stau între îngeri şi arhangheli, şi între Puterile de sus şi sunt îmbrăcaţi în însuşi veştmântul împărătesc al lui Hristos, având armele duhovniceşti. Ba cu aceasta încă n-am spus nimic: căci L-au îmbrăcat pe Împăratul însuşi. Dar, pe cât este de mare şi de înfricoşătoare şi de minunată Taina, tot pe atâta trebuie să te apropii cu curăţie dacă vrei să te apropii de mântuire. Căci, dacă te apropii cu o conştiinţă rea, te apropii de osândă şi de pedeapsă. Căci « cel ce mănâncă şi bea cu nevrednicie Trupul şi Sângele Domnului, judecată sieşi mănâncă şi bea» (1 Cor. 11, 27). Că, dacă cei ce-şi pătează porfira împărătească sunt pedepsiţi la fel cu cei ce o rup, nu e deloc necuvenit ca cei ce primesc Trupul cu cuget necurat să sufere aceeaşi pedeapsă cu cei ce L-au rupt prin piroane. Priveşte ce înfricoşătoare pedeapsă a arătat Pavel zicând: «Cel ce călca Legea lui Moise murea pe temeiul a doi sau a trei martori. Socotiţi cu cât se va învrednici cu o pedeapsă mai mare cel ce a nesocotit pe Fiul lui Dumnezeu şi a socotit ca un lucru de rând Sângele Noului Legământ, prin care acesta a fost sfinţit?» (Evr. 10, 29). Sau: «Câţi deci ne împărtăşim de trupul acesta, câţi gustăm din sânge se înţelege că gustăm din Acela ce şade sus, care e închinat de îngeri, de Cel apropiat de puterea fără margini. O, câte drumuri duc spre mântuirea noastră! Ne-a făcut pe noi trupul Său. Ne-a dat nouă trupul Său. Şi nimic din acestea nu ne depărtează de la rele. O, ce nepăsare, o, ce nesimţire!»” Şi iarăşi: „Un preot minunat mi-a istorisit că a fost învrednicit să vadă şi să audă acesta: că pe cei ce vor pleca de aici împărtăşiţi de Taine, cu conştiinţa curată, când vor muri, îngerii îi vor duce de aici în suită, pentru Cel cu care s-au împărtăşit.” Iar dumnezeiescul Ioan Damaschin zice: „Deoarece suntem îndoiţi şi compuşi, trebuie ca şi naşterea noastră să fie îndoită; la fel şi haina îndoită. Naşterea ni s-a dat prin apă şi prin Duh. Iar mâncarea este însăşi pâinea vieţii, Domnul nostru Iisus Hristos, Cel ce s-a pogorât din cer.” „Precum la botez, deoarece oamenii obişnuiesc să se spele cu apă şi să se ungă cu untdelemn, a unit cu untdelemnul şi cu apa harul Duhului şi l-a făcut pe el baia naşterii din nou, la fel, deoarece avem obiceiul să mâncăm pâine şi să bem apă şi vin, a unit cu ele dumnezeirea Sa şi le-a făcut pe ele Trupul şi Sângele Său, ca prin cele obişnuite şi după fire să ajungem în cele mai presus de fire.” „Trupul Lui este cu adevărat unit cu dumnezeirea, dar înţeleg trupul cel din Sfânta Fecioară, nu un trup coborât din ceruri, iar pâinea şi vinul se prefac în însuşi Trupul şi în însuşi Sângele lui Dumnezeu. Dar, de cauţi să afli modul cum se face aceasta, îţi ajunge să auzi că aceasta se face prin Duhul Sfânt, tot aşa cum Cuvântul a dat fiinţă trupului Său în Sine din Sfânta Fecioară de Dumnezeu prin Duhul Sfânt; mai mult nimic nu cunoaştem decât că Cuvântul lui Dumnezeu este adevărat şi lucrător, şi atotputernic, iar modul nepătruns.” „Celor ce se împărtăşesc cu vrednicie acesta se face deci spre iertarea păcatelor şi spre viaţă veşnică, şi spre păzirea sufletului şi a trupului; iar celor ce se împărtăşesc cu nevrednicie, spre osândă şi pedeapsă, ca şi moartea Domnului.” „Şi pâinea, şi vinul nu sunt chip al Trupului şi Sângelui lui Hristos, să nu fie, ci însuşi Trupul lui Hristos Cel îndumnezeit şi însuşi Sângele Lui. Căci «Trupul Meu, zice, este adevărată mâncare, şi sângele Meu este adevărată băutură» (Ioan 6, 55) ”. „Căci este Trupul şi Sângele lui Hristos, care intră în alcătuirea (în constituţia) sufletului şi trupului nostru, netopindu-se, nestricându-se, netrecând în ceea ce dăm afară, ci rămânând în fiinţa noastră ca pricină a păstrării noastre, ca mijloc de curăţire a toată întinăciunea. Chiar dacă aurul s-a pătat, îl curăţeşte prin arderea judecăţii, ca să nu fim osândiţi în veacul viitor împreună cu lumea (1 Cor. 11, 32). Curăţindu-ne prin aceasta, ne unim cu Trupul lui Hristos şi cu Duhul Lui şi ne facem Trupul lui Hristos. Aceasta este pâinea, care e pârga pâinii cereşti, a pâinii spre fiinţă (Matei 6, 11). Căci pâinea «spre fiinţă» arată fie pe cea viitoare, adică a veacului viitor, fie pe cea primită spre păstrarea fiinţei noastre. Trupul Domnului este Duh de viaţă făcător pentru că s-a zămislit din Duhul de viaţă făcător. «Căci ceea ce se naşte din Duh Duh este» (Ioan 3, 6). Iar aceasta o spun nu ca să desfiinţez firea trupului, ci voind să arăt că e de viaţă făcător şi dumnezeiesc. Acestea se numesc chipuri (antitipuri) ale celor viitoare, nu ca unele ce nu sunt cu adevărat Trupul şi Sângele lui Hristos, ci că acum ne împărtăşim prin ele de dumnezeirea lui Hristos, iar atunci numai înţelegător, prin vedere.”

Iar dumnezeiescul Macarie zice: „Precum vinul se amestecă în toate mădularele celui ce bea şi se preface în el şi el în vin, aşa cel ce bea Sângele lui Hristos se adapă cu Duhul dumnezeiesc, şi acesta se amestecă în suflet în chip desăvârşit şi sufletul în el. Şi, astfel sfinţit, sufletul se face vrednic de Domnul. Căci «toţi, zice, ne-am adăpat din acelaşi Duh » (1 Cor. 12, 13) iar prin Euharistia pâinii cei ce se împărtăşesc cu vrednicie se învrednicesc să se facă părtaşi de Duhul Sfânt, şi aşa sufletele vrednice pot să vieţuiască în veci. Şi precum viaţa trupului nu e de la trup, ci din afară de el, adică din pământ, aşa şi sufletul a fost învrednicit de Dumnezeu să aibă mâncare, băutură, veşmânt, care sunt viaţa adevărată a sufletului, nu din firea sa, ci din dumnezeirea Lui, adică din Duhul Său. Căci sufletul are firea dumnezeiască spre pâinea vieţii, adică pe Cel ce a zis: «Eu sunt pâinea vieţii» (Ioan 6, 48) şi apa vie spre vinul care veseleşte (Ps.103, 15), şi ca untdelemnul bucuriei” (Ps. 44, 8).

Sfântul Isidor zice şi el: „Împărtăşirea de Dumnezeu şi de Taine s-a numit cuminecare (communicatio- cuminecătură), pentru că ne dăruieşte unirea cu Hristos şi ne face să avem comună cu El împărăţia Lui''. Iar Sfântul Nil zice: „Este cu neputinţă să se mântuiască credinciosul şi să primească iertarea păcatelor şi să dobândească Împărăţia cerurilor, dacă nu se împărtăşeşte cu frică, cu credinţă şi cu dragoste de tainicul şi neprihănitul Trup şi Sânge al lui Hristos.” La fel scrie şi Marele Vasile în scrisoarea către Patricia Cezareea, limpede, că „e bine şi de folos să se cuminece (să comunice) şi să se împărtăşească cineva în fiecare zi cu sfântul Trup şi sfântul Sânge al lui Hristos. Căci El însuşi a zis: «Cel ce mănâncă trupul Meu şi bea sângele Meu rămâne întru Mine şi Eu întru el şi are viaţă veşnică» (Ioan 6, 54, 56). Şi cine se îndoieşte că a se împărtăşi cineva continuu de viaţă nu e nimic altceva decât a vieţui în chip înmulţit? Noi ne cuminecăm (comunicăm) de patru ori în fiecare săptămână: duminica, miercurea, vinerea şi sâmbăta, şi în celelalte zile, dacă are loc pomenirea vreunui Sfânt.” În aceste zile socotesc că Sfântul şi liturghisea. Căci nu putea în fiecare zi stingherit fiind de atâtea griji. De aceea zice şi Sfântul Apolo că „monahul trebuie să se cuminece, de e cu putinţă, în fiecare zi cu Tainele lui Hristos. Căci cel ce se depărtează pe sine de aceasta se depărtează de Dumnezeu. Iar cel ce-o face aceasta continuu continuu se îmbracă cu trupul Domnului. Căci însuşi glasul mântuitor zice: «Cel ce mănâncă trupul Meu şi bea sângele Meu rămâne întru Mine şi Eu întru el» (Ioan 6, 56). Deci aceasta le este de folos monahilor, care fac neîncetat omenirea patimii mântuitoare. Drept aceea, se cade ca el să fie gata în fiecare zi şi să se pregătească pe sine în aşa fel, ca să fie vrednic în fiecare zi, totdeauna, pentru primirea Sfintelor Taine. Căci aşa ne împărtăşim şi de iertarea păcatelor.”

Dar zice şi Sfântul Ioan Scărarul: „Dacă un trup atingându-se de un alt trup,se schimbă în puterea lui de lucrare, cum nu se va schimba cel ce se-atinge de trupul Domnului cu mâini nevinovate? Căci s-a scris şi în Gherontic (Pateric): Ioan de Bostra, bărbat sfânt şi având putere asupra duhurilor necurate, a întrebat pe draci, care locuiau în nişte fetiţe furioase şi chinuite de ei cu răutate, zicând: «De care lucruri vă temeţi la creştini?» Aceştia au răspuns: « Aveţi cu adevărat trei lucruri mari: unul pe care-l puteţi atârna de grumazul vostru; unul cu care vă spălaţi în biserică; şi unul pe care-l mâncaţi în adunare.» Întrebându-i iarăşi: «Din acestea trei de care vă temeţi mai mult?», au răspuns: « Dacă aţi păzi bine aceea cu ce vă împărtăşiţi, n-ar putea nimeni din noi să facă rău vreunui creştin.» Deci lucrurile de care se tem răufăcătorii mai mult decât toate sunt crucea, Botezul şi Cuminecătura.

Filocalia vol 8, Calist și Ignatie Xanthopol, Cap 91-92

Sursa:
http://deasaimpartasire.blogspot.com/

Patriarhul Ioannis Vekkos al XI-lea şi prigonirea Athoniţilor

2011-12-11T05:30:00.000-08:00

Între anii 1276 şi 1282, pe când Patriarh al Constantinopolului era Ioannis Vekkos al XI-lea, părinţii athoniţi au suferit mari prigoane din partea acestuia şi a latinilor (catolicilor), pentru că nu primeau unirea cu Roma şi împreună-slujirea cu papistaşii. Patriarhul Vekkos, incitat de împăratul Bizanţului Mihail al VIII-lea Paleologul, care simpatiza cu latinii, a declarat că este de acord cu unirea celor două biserici, adică a Bisericii Ortodoxe cu Biserica Romano-Catolică, şi că va aşeza Biserica Ortodoxă sub puterea Papei. Îndată a izbucnit furtuna împotrivirilor în sânul Bisericii, aşa încât preoţii şi monahii l-au anatemizat pe Patriarh şi în aproape nici o biserică nu mai pomeneau numele lui. Patriarhul, ca să înăbuşe mişcarea clerului răzvrătit, s-a dus în Sfântul Munte însoţit de armată şi de clerici papistaşi.

Acolo, pentru că nu a fost primit de aproape nici o mănăstire, pentru a teroriza comunitatea monahală, a poruncit soldaţilor să îi tortureze şi să îi omoare pe monahii care nu se supuneau poruncilor sale. Astfel, trecând pe la Manastirea Zografu au ars într-un turn pe monahii care nu voiau să îl primească şi să accepte unirea cu Roma. La Manastirea Vatoped au spânzurat 12 monahi şi au înecat în mare pe stareţul lor legat în lanţuri, la Manastirea Iviron, de asemenea, i-au înecat pe monahi scufundându-i în mare cu corabia lor cu tot.

Ajungând însă la Manastirea Marea Lavra, monahii de acolo i-au făcut o primire oficială în toată regula. A urmat împreună-liturghisirea în biserica centrală a mănăstirii, Patriarhul slujind sfânta liturghie ajutat de un ierodiacon al Lavrei şi de şapte monahi, precum şi de către preoţii latini care îl însoţeau.

După izgonirea lui Ioannis Vekkos de pe tronul patriarhal la anul 1282 şi după ce s-au zădărnicit planurile acestuia de unire a celor două Biserici, cei şapte monahi şi ierodiaconul de la mănăstirea Marea Lavră care au slujit împreună cu Patriarhul şi cu latinii, au fost înlăturaţi din Sfântul Sinod al Sfântului Munte. Ierodiaconul, la scurt timp, s-a îmbolnăvit şi, potrivit mărturiilor scrise ale mănăstirii Marea Lavră, s-a topit în câteva zile precum se topeşte o lumânare.

Respectivii monahi, după ce au murit şi au fost îngropaţi în afara cimitirului mănăstirii, la dezgroparea lor, au fost găsiţi neputreziţi, având trupurile cu totul negre şi o înfăţişare înspăimântătoare, de neînchipuit pentru mintea umană. Trei dintre cele şapte trupuri de monahi au fost aduse în pronaosul bisericii Sfinţilor Apostoli a cimitirului mănăstirii, unde au şi rămas spre vederea tuturor până în secolul al XIX-lea. În ultimii ani ai şederii trupurilor lor acolo, un pelerin, zărindu-i, a păţit atac de cord şi a murit pe loc. Acesta a fost şi motivul pentru care au fost duşi într-o peşteră, pe plaja schitului românesc, unde, după ce i-au aşezat, au zidit intrarea cu pietre, ca să nu îi mai poată vedea nimeni. Restul de patru trupuri, care sunt şi cele mai înfricoşătoare, au fost transportate îndată după dezgroparea lor într-o peşteră greu accesibilă aproape de Mănăstirea Marii Lavre, unde se află până astăzi.

O întâlnire înfricoşătoare

Un frate auzise despre călugării afurisiţi de la Marea Lavră a Athonului, care l-au primit pe Ioannis Vekkos, Patriarhul latinofil al Constantinopolui, şi care au slujit cu el. Se îndoia însă că ar fi adevărate toate spusele astea şi cerceta neobosit şi întreba dacă se găseşte cineva care să fi văzut cu ochii lui trupurile călugărilor afurisiţi, vreun martor ocular, ca să se convingă şi să nu mai aibă îndoieli.

Şi întrebând pe mulţi a aflat că Gavriil ieromonahul i-a văzut. Aşa a venit şi m-a întrebat dacă cunosc ceva şi dacă i-am văzut cu ochii. Şi l-am înştiinţat că eu i-am văzut şi că faptul este o certitudine. Eu am venit în Sfântul Munte la anul 1885, în vârstă de 20 de ani. După doi ani de la intrarea mea în Sfântul Munte, pentru că s-a întâmplat să mergem să luăm grâu de la Manastirea Constamonitu., am pornit pe mare cu barca noastră să îl aducem. Eram în vârstă de 22 de ani pe atunci şi era luna lui Septembrie, la două zile de la Înălţarea Sfintei Cruci.

Am mers şi pe seara am ajuns la Marea Lavră unde am şi rămas peste noapte, de unde a doua zi de dimineaţă ne-am continuat călătoria. La scurt timp însă după ce am părăsit Marea Lavră, îl aud pe Bătrânul meu, monahul Meletie, spunând:

„Fiul meu, Gavriil, aici în faţă se află afurisiţii, cei care i-au primit pe latinofili în Marea Lavră şi au slujit împreună cu Ioannis Vekkos şi cu ai lui, pe care eu i-am văzut şi altădată, dar pentru că eşti tânăr şi e posibil ca vreodată să se vorbească despre asta şi să spună unii că sunt minciuni toate astea şi că nu există nimic, nici afurisiţi, nici trupurile lor neputrezite, ci că se spun spre înspăimântarea oamenilor, de aceea să mergem şi să îi vezi cu ochii tăi, ca să nu crezi ce îţi va spune unul şi altul mai apoi, pentru că spune şi Sfânta Scriptură că ochiul e mai de crezut decât auzul”.

Şi spunând Bătrânul acestea, am ajuns la o râpă abruptă, pe care numai să o vadă omul se sperie, şi îmi spune:

„Aici este”.

Eu eram curios să îi văd şi îi spun:

„Îţi râzi de mine?”.

El însă a zâmbit şi mi-a spus:

„Ce crezi, că e vreo cruce sau vreo icoană la locul unde au fost puşi, ca să le vadă oamenii şi să-şi facă semnul crucii trecând pe aici? Ei au luat chipul diavolului, vei vedea şi atunci vei crede…”.

Atunci, dară, ne-am apropiat de acea vale abruptă şi după mult efort, am ieşit afară şi, „cu 20 de unghii”, cum spune vorba, am urcat 4-5 metri şi apoi am văzut o peşteră şi am intrat şi văd acolo o privelişte vrednică de tânguire:

Trei oameni sprijiniţi de stâncă, drepţi, cu hainele pe ei, cu rasele şi cu centurile, cu ochii deschişi, părul şi barba, la toţi trei, lungi şi albe, chipurile lor însă de culoarea funinginei (negre), la fel şi mâinile lor, cu degetele întoarse către interior, unghiile mâinilor mari de vreo 2-4 centimetri, picioarele nu li se vedeau, pentru că erau acoperite de ciorapi şi pantofi…

Am vrut să îi ating să văd dacă într-adevăr trupul era moale sau doar piele uscată şi oase, dar nu m-a lăsat Bătrânul, care mi-a spus:

„Nu băga tu mâna peste urgia lui Dumnezeu…”

În toate celelalte însă am fost foarte atent, doar mâna nu am pus. Şi atunci deloc nu m-am speriat, acum însă, când îmi aduc aminte, mi se tulbură sufletul şi nu pot să dorm zi şi noapte, nici să mănânc 2-3 zile la rând, câtă vreme atunci când i-am văzut nici nu am băgat de seamă…

Am scris prezenta, cu mâna mea, pe 2 martie 1964 la Sfânta Manastire Xenofont, Gavriil Ieromonahul şi Duhovnicul, de la Chilia Ivirită „Naşterea Înaintemergătorului şi Botezătorului Ioan”.

Traducere: Mihail Ilie

Sursa: http://graiulortodox.wordpress.com/

Astăzi în China e loc din belşug pentru lucrări misionare”

2011-12-11T05:29:00.000-08:00

- interviu cu un creştin ortodox chinez-

Creştinismul a pătruns în China în veacul al 7-lea, prin intermediul nestorienilor din Persia, apoi într-un alt val în veacul al 13-lea, în timpul ciocnirilor cu Imperiul Mongol, dar întâlnirea cu Ortodoxia a avut loc abia în 1685, când Împăratul Kangxi a strămutat în preajma Beijingului un sat de ruşi, luaţi prizonieri împreună cu preotul lor. Jumătate de veac mai târziu, se întemeiază la Beijing cea dintâi misiune ortodoxă, de către Arhimandritul rus Ilarion.

Sfârşitul secolului al 19-lea cunoaşte o creştere simţitoare a credincioşilor chinezi ortodocşi, căreia i s-a pus însă capăt în chip sângeros, prin Rebeliunea Boxerilor din 1900. În luna iunie a acelui an au primit moartea mucenicească 222 de dreptslăvitori chinezi, în frunte cu Părintele Mitrofan (Ji). În ciuda unei mici renaşteri între 1934 şi 1946, când Ortodoxia din China l-a avut ca episcop al Shanghaiului pe Sfântul Ioan Maximovici, „Revoluţia Culturală” din 1966 a însemnat nimicirea aproape deplină a Bisericii Ortodoxe Chineze. Atunci au fost distruse şi puţinele biserici rămase în picioare, precum catedrala Sfântului Nicolae din Harbin.

În ziua de astăzi, Ortodoxia nu se numără printre credinţele recunoscute oficial de guvern, dar este „tolerată” existenţa mai multor comunităţi în cuprinsul Chinei continentale. Deoarece în 2005 erau cinci preoţi ortodocşi chinezi în întreaga ţară, un număr de tineri au fost trimişi în seminariile din Rusia. În Hong Kong s-a înfiinţat din 1996 şi o mitropolie sub omoforul Patriarhiei Ecumenice, care întăreşte mărturia ortodoxă în Taiwan şi în restul Asiei de Sud-Est.

În noiembrie 2008, Vasili Romanov, un chinez ortodox din Harbin, a venit în Rusia să studieze la Seminarul Teologic din Belgorod, cu dorinţa de a cunoaşte cultura dreptslăvitoare creştină. Încă de la început, Vasili a câştigat afecţiunea multor seminarişti. În fiecare seară, camera sa adăpostea un grup de prieteni, adunaţi în jurul unei mese pline de căni cu ceai chinezesc. Ceea ce remarci din prima la Vasili este că-i cu neputinţă să fii trist în preajma sa. El a ajuns un exemplu desăvârşit pentru cei din preajmă. Văzându-l, te încredinţezi încă o dată de uimitoarea putere a dragostei creştine care pe toate le biruie.

- Cum ai ajuns în Biserică?

- M-am născut într-o familie de creştini ortodocşi. Bunicul meu a fost preot. În iulie 2008, am mers în Hong Kong, unde am fost botezat de părintele Dionisie Pojdniaev.

- Spune-ne, te rugăm, cum ai ajuns aici, la Belgorod – cine te-a îndrumat?

- Am venit aici la sfatul părintelui Dionisie. Familia mea se trage din neamul albazinilor şi are de multă vreme legături cu Ortodoxia. A fost foarte dificil pentru rudele mele răstimpul în care nu exista în China nici o biserică ortodoxă, dar cu toate acestea şi-au păstrat credinţa. Şi eu doresc să transmit mai departe predaniile noastre ortodoxe către noile generaţii. Misiunea Ortodoxiei este foarte generoasă şi binefăcătoare. Am venit în Rusia purtând conceptul creştin de dragoste, care-i face pe oameni să aibă grijă unul de celălalt – aici am izbutit să primesc toate cele necesare în privinţa asta. Motivul principal este cinstirea lucrării strămoşilor noştri, chinezii ortodocşi. Vreau şi eu să le fiu urmaş pe această cale.

- Cum se înţeleg Ortodoxia şi cultura chineză?

- Păi, amândouă au un concept în comun – să-i iubeşti pe toţi. Confucianismul a avut o mare înrâurire asupra culturii din China. Confucius e cinstit de chinezi ca o divinitate. Nişte cuvinte ale sale rămase celebre sunt „Nu le face altora ce nu vrei să ţi se facă ţie” sau „Un om darnic îi iubeşte pe toţi”. Acest concept al dragostei îl vedem şi în Ortodoxie. Dragostea ne învaţă să ne iubim unii pe alţii, să ne ajutăm. Însă există şi o mare deosebire în aceste două culturi. Chinezii nu se concentrează asupra rugăciunii şi a trăirilor duhovniceşti aşa de mult ca ortodocşii. Ei sunt mult mai superficiali în privinţa asta. Dar avem în China un proverb care zice: „Un om darnic trebuie să facă mari isprăvi ca să fie pildă celorlalţi” – adică ar trebui să facem multe pentru oameni în răstimpul scurtei noastre vieţi. Deşi astăzi Ortodoxia stăruieşte asupra dragostei şi a ajutorului dat celorlalţi, cred că se dă prea multă atenţie doar vieţii lăuntrice. După mine, ortodocşii ar trebui să propovăduiască mult mai mult Cuvântul Domnului şi să lucreze mai mult spre binele oamenilor.

- Spune-ne, te rog, ce planuri de viitor ai.

- În vacanţa de vară am de gând să pun în discuţie problema Ortodoxiei la nivelul guvernului chinez, fiindcă încă nu există o hotărâre oficială care să permită venirea mai multor credincioşi în Rusia, pentru a studia cultura ortodoxă. Doresc să pun problema înrădăcinării unei Biserici Ortodoxe în China şi a trimiterii de studenţi creştini în Rusia, la studii. Guvernul chinez de astăzi are deschidere în privinţa Ortodoxiei, iar legile actuale protejează religia (după perioada de interzicere), ceea ce influenţează în general în bine viaţa societăţii. Nu mai e ca în trecut. Astăzi în China e loc din belşug pentru lucrări misionare, dar prea puţini sunt lucrătorii cei buni…

Traducere şi prezentare: Radu Hagiu

Articol apărut în revista “Familia Ortodoxă”

SURSA:Ahttp://www.familiaortodoxa.ro/2011/11/24/astazi-in-china-e-loc-din-belsug-pentru-lucrari-misionare/#more-3122

Opoziţie faţă de construirea unei moschei în Atena

2011-12-11T05:26:00.000-08:00

Mitropolitul Serafim de Pireu:

VOM ATACA ÎN CONSILIUL DE STAT CONSTRUIREA DE MOSCHEE ÎN ATENA

Înalt Preasfinţitul Mitropolit de Pireu, k. Serafim, cinstind pomenirea Sfântului Sfinţit Mucenic Serafim, Episcopul Fanarului, a oficiat Dumnezeiasca Liturghie în Catedrala Mitropolitană „Sfânta Treime” din Pireu.

Un reportaj detaliat despre sărbătoare a fost publicat în „Fotografii de la Dumnezeiasca Liturghie oficiată de ziua onomastică a ÎPS Mitropolitul de Pireu, k. Serafim”.

La persoana, dar şi la înfricoşătoarea mucenicie prin tragerea în ţeapă a Sfântului Sfinţit Nou Mucenic Serafim s-a referit cu emfază sărbătoritul Mitropolit de Pireu, k. Serafim, în cuvântul său de întâmpinare şi mulţumire.
Mitropolitul de Pireu a subliniat că Sfântul Serafim, Episcopul Fanarului, şi-a dat sufletul lui Dumnezeu prin mucenicia înfricoşătoare a tragerii în ţeapă, spunând în acelaşi timp că sfântul este mentorul şi modelul său de viaţă.

Şi-a exprimat totala opoziţie faţă de construirea unei moschei în Atena şi făcând o paralelă între epoca sfântului şi cea de astăzi, a spus că oamenii care l-au tras în ţeapă pe sfânt şi care l-au condus spre înfricoşătoarea mucenicie sunt aceiaşi cu cei care au transformat sfântul loc, unde au avut loc Primul şi al Nouălea Sinod Ecumenic – biserica Sfânta Sofia din Niceea, în muzeu, în moschee, completând totodată că sunt aceiaşi oameni care vor să şi construiască o moschee în Biserica noastră Ortodoxă.

A subliniat şi că un astfel de lucru nu se poate întâmpla, deoarece [islamul] nu este religie, ci o plăsmuire omenească.

În sfârşit, a anunţat că în câteva zile va conduce o echipă care va apelala Consiliulde Stat pentru a ataca şi pe cale legală hotărârea Parlamentului grec referitoare la construirea unei moschei în ţara noastră.

(traducere: Frăţia Ortodoxă „Sfântul Marcu al Efesului”)

http://acvila30.wordpress.com/

A aparut cartea: Mitropolitul Serafim de Pireu – „Drept invatand cuvantul adevarului”

2011-12-11T05:23:00.000-08:00

Frăţia Ortodoxă Misionară „Sfântul Marcu al Efesului” a tipărit în editură proprie cartea Mitropolitului Serafim de Pireu, „Drept învăţând cuvântul adevărului”.

Cartea numără 144 de pagini şi apare cu binecuvântarea Înaltpreasfinţitului Părinte Serafim, Mitropolit de Pireu, Drapetsona şi Sfântul Ioan. Ea cuprinde atitudini mărturisitoare, cuvinte de învăţătură, comunicate şi predici ale Mitropolitului Serafim, precum şi un interviu acordat în exclusivitate Frăţiei Ortodoxe Misionare „Sfântul Marcu al Efesului”, în vara acestui an, încheindu-se cu textul „Mărturisirea de credinţă împotriva ecumenismului”

Pe prima pagină citim următoarea dedicaţie:

Închinăm această carte tuturor Episcopilor ortodocşi, cărora le dorim din adâncul inimii ca Harul Preasfântului Duh, „care pe cele neputincioase le vindecă şi pe cele cu lipsă le împlineşte” să-i lumineze, să-i întărească şi să-i îndrume a se arăta vrednici de apostolica lor chemare, ca aşezându-se în fruntea credinciosului popor al lui Dumnezeu, să elibereze Biserica Ortodoxă de ereticul cancer ecumenisto-papist şi s-o călăuzească prin trăire şi Duh Sfânt spre o continuă Cincizecime, iar evlaviosul popor ortodox „cu o gură şi cu o inimă” să înalţe cântare şi slavoslovie Dumnezeului Celui închinat în Treime, Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh în vecii vecilor. Amin.”

Mitropolitul de Pireu, kir Serafim Mentzelopoulos, s-a născut în Atena în 1956. A studiat Dreptul şi Teologia şi a primit permisiunea exercitării avocaturii. A devenit monah în Sfânta Mănăstire Pendelis şi a fost hirotonit diacon şi preot de către fericitul întru adormire Arhiepiscop al Atenelor şi a toată Elada, kir Serafim, în 1980.

A slujit ca Mare Eclesiarh în sfintele biserici: Sfânta Treime – Ampelokipon, Sfânta Sofia – Neou Psyhikou, Sfântul Brâu – Kypselis, Catedrala din Atena şi Izvorul Tămăduirii – a Academiei. În anul 1983, fericitul întru adormire Arhiepiscop al Atenelor şi a toată Elada l-a însărcinat cu îndatoririle responsabilului cu Consistoriul Sfintei Arhiepiscopii a Atenelor, iar în anul 1985 a fost numit, în urma propunerii Sfântului Sinod, Secretar al Consistoriilor Sinodale ale Bisericii Greciei, poziţie în care a slujit până în luna decembrie 2000. Pe perioada celor cincisprezece ani de slujire ca Secretar al Consistoriilor Sinodale a îndeplinit şi îndatoriri de Anchetator bisericesc în multe Mitropolii din Biserica Greciei.

În luna decembrie 2000, Patriarhul Ecumenic al Constantinopolului, kir Bartolomeu şi Sfântul şi Sfinţitul Sinod al Patriarhiei Ecumenice l-a ales Episcop de Hristianopol, vicar al Arhiepiscopului Australiei, kir Stelian. A slujit în Sfânta Arhiepiscopie a Australiei ca Episcop-vicar, Responsabil în Australia Nordică şi Sudică, cu centre la Darwin şi la Adelaida, până în aprilie 2002. Întorcându-se în patria sa, a fost înfiat de Înaltpreasfinţitul Mitropolit de Pireu, kir Calinic, ca Predicator şi Epitrop Episcopal General al Sfintei Mitropolii de Pireu, funcţii în care a slujit până în februarie 2005, când, în urma propunerii Preafericitului Arhiepiscop al Atenelor şi a toată Elada, kir Hristodulos, Sfântul Sinod al Bisericii l-a însărcinat cu îndatoririle de Arhisecretar. Vorbeşte limbile engleză, franceză şi italiană. A fost ales Mitropolit de Pireu în data de 28 februarie 2006. Ziua sa onomastică este 4 decembrie.

Redăm în continuare un fragment din bogatul interviu citat mai sus, interviu în care dinamicul ierarh vorbeşte despre pastoraţia tinerilor, rugăciune, cunoaşterea de sine, mucenicie, vizita papei în România, politica Vaticanului, globalizare ş.a.

„Reporter: În România se vorbeşte despre o vizită a actualului Papă de la Roma. Se spune că va fi ceva foarte important şi folositor. Cum credeţi că trebuie să se împotrivească poporul evlavios din România; îndeosebi arhiereii, preoţii şi monahii, dar şi simpli credincioşi?

ÎPS Serafim: Preafericitul Patriarh al României, kir Daniel este un ierarh moderat, trezvitor şi erudit al Bisericii noastre, faţă de care nutresc personal sentimente de adâncă dragoste şi preţuire, chiar dacă nu-l cunosc personal, dar am citit multe texte ale sale, pentru că are şi o profundă pregătire teologică. Şi Preasfântă Biserică Română soră este o Biserică Luptătoare, a luptelor duhovniceşti. A trecut prin mari lupte duhovniceşti. A dat mulţi sfinţi Bisericii noastre, a oferit sfintei noastre credinţe ortodoxe personalităţi realmente de o mare autoritate teologică; precum fericitul întru adormire părinte Dumitru Stăniloae, ale cărui texte constituie diacronic repere ale teologiei ortodoxe.

Comunitatea romano-catolică nu este Biserică. Este o lume foarte numeroasă, cca. 1,5 miliarde pe Pământ, care însă se află în afara Bisericii. Nu constituie Biserică, ci constituie o erezie. Acest lucru nu-l spun eu smeritul, o spun Părinţii Bisericii noastre, o spune Sfântul Sinod Ecumenic al VIII-lea, care s-a întrunit în Constantinopol, pe vremea Sfântului Fotie, în anul 880 d.Hr., în prezenţa papei Romei de atunci, Ioan al VIII-lea – a papei ortodox al Romei. O zic martirii noştri, o spune Tradiţia Bisericii noastre. Prin urmare, în acest caz, e valabil cuvântul Sfântului Evanghelist Ioan – alături de cel al Sfântului Apostol Pavel: „De omul eretic, după întâia şi a doua mustrare, depărtează-te!” – şi iarăşi „Să nu-i ziceţi: Bun venit!”. Prin urmare, primirea întâistătătorului sau primatului ereziei romano-catolice, a papei de la Roma, fost ortodox, dar acum a episcopului căzut de la Roma, constituie – cred – o alegere greşită, deoarece – aşa cum vă daţi seama, i se oferă posibilitatea să vină într-o ţară ortodoxă şi să fie primit ca lider al unei aşa-zise „biserici”, care însă este eretică, iar lucrul acesta nu ajută. Nu-l ajută pe acest om şi pe toţi câţi aparţin aceste erezii să reuşească să se întoarcă întru Una, Sfântă, Neprihănită, Neînnoită şi Nedespărţită Biserică a lui Hristos.

Prin urmare, consider că prezenţa acestui om în România, nu va oferi nimic, aşa cum nu a oferit nici în ţara noastră, în Grecia – unde a venit predecesorul său, pe care recent – după cum aţi aflat – l-a aşezat în rândul fericiţilor şi cuvioşilor, cu toate că în chip metodic, vreme de decenii, a muşamalizat – din nefericire – sute de mii de crime de homosexualitate, pe care le-au săvârşit clericii romano-catolici în toată lumea şi vă amintiţi recent de hotărârea întregului Parlament Irlandez şi a Guvernului Irlandez, a cărui hotărâre a fost o adevărată înjosire, o palmă dată romano-catolicismului pentru crima muşamalizării aceastor acţiuni tragice şi nesăbuite împotriva nevinovăţiei copiilor; [romano-catolicism] în care oamenii au încredere, o palmă dată acestei sinagogi eretice, numită romano-catolică. Aşadar, nici vorbă de vreun ajutor pe care să-l ofere omul acesta, după cum n-a oferit nici în Cipru, unde a mers recent şi unde nefericitul guvern cipriot aştepta un cuvânt referitor la crima ocupării Ciprului de către o ţară străină – adică de Turcia. Niciun cuvânt de solidaritate nu a articulat, ci doar diplomatic a încercat să împace lucrurile, recomandând răbdare – cui? – celor care de decenii trăiesc crima împărţirii ţării lor. Şi mă refer la fraţii noştri ciprioţi. Aşadar, nici vorbă să ofere ceva în România, dimpotrivă, va întări criminala uniaţie, care, după câte cunosc, există în această ţară. Va întări propaganda eretică a romano-catolicismului în dauna Bisericii celei Una, Sfântă, Ortodoxă, Universală.

Iubite frate, papismul este erezie. Şi, de vreme ce este erezie şi amputare din Trupul Bisericii, nu se cuvine să avem cu această erezie vreo împărtăşire, vreo comuniune, nici pe motiv de – chipurile – relaţii de respect reciproc, maniere delicate, nici pe motiv de – chipurile – apropiere sau abordare teologică. Se dovedeşte şi din aşa-zisul Dialog Teologic în desfăşurare împreună cu ei, că toate acestea nu au nicio substanţă, nici un miez, că sunt un teatru absurd şi ilogic, pentru că aceşti oameni, din nefericire, rămân nepocăiţi. Până în momentul în care se vor pocăi şi se vor întoarce în Biserică, legăturile cu ei trebuie să fie strict formale, foarte formale şi nu legături esenţiale, pentru că astfel trădăm Neprihănita noastră Credinţă Ortodoxă şi-L întristăm pe veşnicul nostru Dumnezeu. Şi, fireşte, pe Sfinţii noştri Mucenici, care prin foc şi sânge şi fier şi apă ne-au predat nefalsificat Adevărul Neprihănitei noastre Credinţe.

Desigur, dumneavoastră, în Biserica soră a României, aveţi mulţi martiri şi mulţi sfinţi, care au mărturisit tocmai din acest motiv. Şi noi avem aici; şi mă refer la Sfinţii Mucenici din Sfântul Munte, ucişi de către latino-cugetători, ale căror moaşte izvorăsc bunămireasmă şi sunt ca o depoziţie şi o mărturie a celor pe care cu smerenie vi le-am spus. Nu uitaţi, în sfârşit, că papismul şi romano-catolicismul sunt încă în stare de nepocăinţă, pentru că recent au sanctificat un groaznic şi abominabil criminal din cel de-al II-lea Război Mondial, care a fost liderul spiritual al fasciştilor ustaşi, care sub Ante Pavelić, în timpul ocupaţiei germane a Iugoslaviei, a masacrat opt sute de mii (800 000) de ortodocşi, fraţi ai noştri sârbi, pe care prin foc şi sabie i-au trimis în Împărăţia cerurilor. I-au ars de vii, le-au scos ochii, i-au decapitat, i-au spânzurat. Vorbim despre crime tragice şi înfricoşătoare, care s-au făcut în numele papei de la Roma. Aşadar, pe acest om ticălos, pe criminalul abominabil – care a fost condamnat pentru crime împotriva umanităţii – romano-catolicismul l-a sanctificat. Şi mă refer la cardinalul de Zagreb – Aloijio Stepinatz.

Vedem, aşadar, că sunt nepocăiţi şi că, din nefericire, persistă în aceleaşi comportamente ce inspiră teroare, denaturând mesajul Evangheliei şi adevărul credinţei…”

În viitorul cât mai apropiat cartea va fi disponibilă în librării şi în pangarele bisericeşti la preţul de 10 lei. Până atunci însă, ea poate fi comandată la nr. de telefon 0744 525 131 sau pe e-mail la adresa sfmarcualefesului@yahoo.ro .

http://acvila30.wordpress.com/2011/12/03/a-aparut-cartea-mitropolitul-serafim-de-pireu-%E2%80%9Edrept-invatand-cuvantul-adevarului/#more-37186

Staretul Nichifor cel lepros

2011-12-11T05:21:00.001-08:00

"Copiii mei, rugati-va! si cum sa va rugati... cu rugaciunea lui Iisus sa va rugati, cu Doamne Iisuse Hrisoase, milueste-ma. Asa sa va rugati. Asa este bine''. (pr. Nichifor)

In anul 1890 binecuvantata insula a Cretei a nascut inca un copil ales al Bisericii noastre, pe parintele Nichifor. Staretul Nichifor in lume Nicolae, provenea din satul Siricari, judetul Honia. Parintii sai au fost oameni simpli si evlaviosi, insa nu a reusit sa se bucure destul de atmosfera calduroasa a binecuvantatei familii, deoarece a ramas orfan din frageda pruncie. L-a crescut bunicul sau Ioanis Tabakakis.

La varsta de 13 ani, a plecat de acasa si a ajuns in Chania unde a inceput sa lucreze intr-o frizerie. Aici si-au facut aparitia primele semne de lepra. In vremurile acelea, pe leprosi ii izolau in insula Spinaloga. Deoarece lepra era o boala contagioasa, suferinzii erau ingrijiti cu teama si oroare.

La varsta de 16 ani semnele caracteristice leprei erau tot mai evdente si, pentru a nu fi trimis pe insula Spinaloga, a fugit in Egipt. Ramane sa lucreze la o frizerie din Alexandria, insa semnele de lepra devin tot mai vizibile, in special la nivelul fetei si pe maini.

In 1914, la varsta de 24 de ani,Nicolae a ajuns in leprozeria din Chios. Aici se afla o bisericuta a Sfantului Lazar, unde se pastra icoana facatoare de minuni a Preasfintei ,,Ypakoi'' ( Ascultarea). In acel loc a inceput urcusul duhovnicesc al lui Nicolae. Dupa doi ani, Sf. Antim l-a tuns in monahism cu numele Nichifor. Boala a evoluat in absenta medicamentelor adecvate si si-a imprimat prezenta pe chipul cuviosului (medicamentul necesar a fost descoperit mai tarziu, in 1947).

Parintele Nichifor a trait in discretie si ascultare desavarsita, cu post aspru, lucrand in gradina. De asemenea, el a scris intr-un catalog minunile Sfantului Antim, pe care le-a vazut cu ochii sai (majoritatea fiind vindecari ale demonizatilor).

A fost o relatie duhovniceasca unica intre Sfantul Antim cel orb si calugarul Nichifor, care "nu s'a separat de el, nici macar un pas" dupa cum mentioneaza Parintele Teoclit Dionisiatul in cartea sa "Sf Antim din Chios".

Parintele Nichifor se ruga nenumarate ore noaptea, si batea foarte multe metanii, nu s-a certat sau contrazis niciodata cu nimeni. A fost si protopsaltul bisericii. Din cauza bolii sale,a inceput sa-si piarda vederea, iar majoritatea troparelor si pericopelele apostolice le stia pe derost.

In 1957 Leprozeria din Chios a fost inchisa si restul pacientilor, impreuna cu Parintele Nichifor, au fost trimisi la Statia Antilepra Sf. Varvara din Igaleo, Atena. In acea vreme, parintele avea in jur de 67 de ani. Ochii si membrele sale au fost complet afectate si deformate din pricina bolii.

Acolo, in statia Antilepra, traia parintele Efmenie, care a avut de-asemenea boala lui Hansen, dar datorita progreselor in medicina el a fost vindecat. A decis insa sa ramana tot restul vietii sale in statia Antilepra aproape de bolnavi, pe care i-a ingrijit cu multa iubire. Asa a devenit fiu duhovnicesc al Parintelui Nichifor pe care Domnul l-a inzestrat cu multe harisme, ca o recompensa pentru rabdarea sa. Multi oameni se duceau la chilia smerita a calugarului Nichifor leprosul, pentru a primi binecuvantarea sa. Cei care l'au intalnit au povestit:

"Desi era imobilizat la pat, cu rani si dureri, el nu a scos un murmur, aratand multa rabdare."

"Avea darul de a-i consola pe cei necajiti."

"Ochii sai erau obositi, vederea slaba, iar mainile ii erau inclestate, avand degetele paralizate."

"Cu toate acestea, el era tot timpul vesel, calm, zambitor, multumit, bucuros, placut si sfatos."

"Fata lui, care era mancata de semnele bolilor si ale ranilor, stralucea si impartasea bucurie tuturor celor care il vedeau pe acest om cu totul sarac si extrem de bolnav care zicea: "Sa fie slavit Sfant Numele Lui".

La varsta de 74 de ani, pe 04 ianuarie 1964, parintele Nichifor a adormit. Dupa dezgropare, Sfintele sale Moaste au raspandit mireasma. Parintele Efmenie si alti oameni credinciosi au relatat multe situatii, in care s-au facut minuni prin intermediul rugaciunilor catre Dumnezeu a parintelui Nichifor.

Minuni...

Parintele Efmenie a zis ca, intr-o seara, dupa ce l-a pregatit de culcare pe parintele Nichifor s-a dus si acesta in camera sa pentru a se odihni. Nu l-a luat insa somnul. Era cuprins de neliniste, probabil ca nu a facut ceva bine, probabil ca nu a inchis bine soba. Acestea si multe altele treceau prin mintea sa. S-a sculat si s-a dus la chilia batranului. Pentru ca sa nu-l deranjeze, daca l-a luat somnul, s-a gandit ca e mai bine sa nu mai bata la usa nici sa zica:,, Pentru rugaciunile Sfintilor Parintilor nostri, Doamne Iisuse Hristoase Dumnezeule, milueste-ma ...'' si sa astepte raspunsul din inauntru ,,Amin'' asa cum se obisnuieste printre monahi. Deschide incet-incet usa, si ce sa vada? Il vede pe parintele Nichifor plutind in vazduh ca la un metru de sol, cu mainile ridicate si rugandu-se. Fata sa stralucea mai mult decat soarele. Dupa ce a fost partasul aceste infricosatoare privelisti, parintele Efmenie, fara sa zica nimic a inchis cu mare atentie usa si s-a dus in chilia sa. Aici a pus capul in pamant si a inceput sa planga, deoarece considera ca l-a suparat pe batranul sau ca nu a batut la usa si ca a vazut aceasta minunata priveliste. Insa plangea si de bucurie, deoarece a vazut cat de mare si de virtuos este parintele sau duhovnic.

Dimineata, dupa obiceiul sau, s-a dus sa-l slujeasca staretul Nichifor, i-a pus metanie si l-a rugat sa-l ierte pentru greseala sa. Parintele Nichifor cu un zambet lin, l-a iertat imediat si i-a cerut sa nu dezvaluie la nimeni ce vazuse, decat dupa moartea sa.

Doamna Maria Valugheorghi din Thesalonik a relatat: ,,Intr-o zi, pe cand eram pe punctul de a adormi vad un staret ca vine in fata mea. Cand a ajuns destul de aproape de mine mi-a zis: Sunt batranul Nichifor. Am venit sa iti spun sa fi atenta. Deoarece exista oameni care vor sa te pagubeasca, sa iti faca rau. Imediat dupa aceasta, batranul a continuat: <>. Si s-a facut nevazut. Intr-adevar, exista cateva rude care vor sa imi faca rau''.

Domnul Nikos Tserkouras, din Atena, ne-a povestit ca, de multe ori, cand lucra ca paraclisier in biserica Sfintilor Doctori fara-de-arginiti, il lua dureri de cap. S-a dus atunci in camera unde se pastra o particica din moastele parintelui Nichifor. S-a insemnat in semnul crucii cu paricica de moaste - si imediat durerea de cap i-a trecut.

Traducere dupa :«ΝΙΚΗΦΟΡΟΣ Ο ΛΕΠΡΟΣ ΤΗΣ ΚΑΡΤΕΡΙΑΣ ΑΘΛΗΤΗΣ ΛΑΜΠΡΟΣ»: Sfanta Manastire Pantocrator

Avem iubire în lăuntrul nostru?

2011-12-11T05:17:00.000-08:00

de Protopresbiterul Dionisie Tatsis

Dacă am urmări buletinul de știri la televizor, am observa că milioane de oameni din întreaga lume sunt nefericiți fie din lipsa bunurilor materiale necesare existenței, fie din cauza condițiilor primitive de trai cu care se confruntă. De aceea, în comparație cu propria noastră viață, care este total diferită, simțim nevoia să-I mulțumim lui Dumnezeu, și, de asemenea, să-L rugăm să-i izbăvească pe oamenii aflați în suferință. În același timp, putem să ajungem și la niște concluzii utile care să ne ajute în întâmpinarea problemelor noastre. Să renunțăm la pretenții și la preocuparea pentru aspectele mai puțin importante și nesemnificative din viața noastră.

Atunci când un copil din Africa sau din Asia se află pe moarte din lipsa apei potabile sau atunci când mii de oameni mor din cauza foametei, mai poți, oare, să te gândești la tine însuți și să îndrăznești să-ți aperi interesele sau să-ți pui la adăpost, firește, averea ta?

Când vezi mulțimea necazurilor cu care se confruntă alți oameni, mai poți, oare, să te întristezi sau să deznădăjduiești din cauza suferinței tale neînsemnate și trecătoare?

Dacă tu consideri că durerea ta este insuportabilă, atunci ce vei spune sau ce vei gândi despre alții care s-au născut, au crescut (cei care au reușit să crească) și mor prea devreme?

Trebuie să ne păstrăm sensibilitatea față de frații noștri, care trăiesc în mizerie fără să aibă nici cea mai mică speranță că vor ajunge să trăiască zile mai bune. Este o datorie, care rezultă din credința noastră creștină. Atunci când mântuirea noastră depinde de iubirea față de aproapele, putem noi, oare, să rămânem blocați în fericirea noastră, bucurându-ne de toate bunurile materiale? Putem noi, oare, să avem conștiința liniștită, când sărăcia și mizeria sunt trăsăturile caracteristice a milioane de frați din întreaga lume? Putem să argumentăm că este greu să ne manifestăm iubirea față de un frate care se află departe de noi. Distanța foarte mare ne impiedică. Poate că avem dreptate. Dar există o singură întrebare. Ne arătăm noi, oare, iubirea față de fratele de lângă noi? Răspunsul este nu. Nu ne interesează nimeni altcineva decât propria noastră persoană! Deci, nu avem iubire în lăuntrul nostru, ceea ce confirmă faptul că credința noastră în Dumnezeu este inexistentă și că uneori preferăm să venim la Biserică, să ne rugăm sau să participăm la o Taină, din obligație socială.

Cei mai mulți oameni din ziua de astăzi au mâinile înțepenite. Nu dăruiesc. Degetele lor sunt amorțite și nu le pot deschide. Dacă ceilalți însă le oferă ceva, imediat li se dezamorțesc și le întind. Nu vor să piardă ocazia. Acceptă orice ofertă. Laudă cu ușurință atunci când primesc, fără însă să simtă nevoia să dăruiască și ei ceva ca să se bucure de mulțumirea fratelui lor.

Ὀρθόδοξος Τύπος, 25. 11. 2011, nr. 1903, p. 1

Traducere: Oana Paraipan

http://graiulortodox.wordpress.com/

Interviu cu Staretul Petroniu

2011-12-11T05:15:00.000-08:00

Publicam în numărul trecut un articol intitulat „Ni se duc Bătrânii”. Iată că pe 22 februarie Domnul a îngăduit să plece de la noi încă un Bătrân, Părintele Petroniu (Tănase), Stareţul celui mai mare aşezământ monahal românesc din Sfântul Munte – Schitul Prodromu. Născut acum 96 de ani şi călugărit din fragedă tinereţe (la numai 14 ani!) în Mănăstirea Neamţ, a primit din 1978 ascultarea de a lua parte la înnoirea duhovnicească şi materială a obştii românilor athoniţi aflaţi sub ocrotirea Sfântului Ioan Botezătorul. A slujit în Athos deopotrivă ca duhovnic şi stareţ, bibliotecar şi autor de cărţi duhovniceşti, ajungând să fie preţuit şi iubit pentru lucrarea sa atât în ţară, cât şi în Grecia. „Cum ţi-ai pregătit aripile aici, aşa o să zbori dincolo”, zicea Părintele Petroniu, şi nădăjduim că s-a ridicat ca o floare înmiresmată şi bine-mirositoare din Grădina Maicii Domnului nemijlocit către Hristos Domnul, spre a vieţui în lumina cea neînserată a Împărăţiei Cerurilor. (R.H.)

- Părinte Stareţ, vorbiţi-ne despre post şi, îndeobşte, despre cum ar trebui să fie vieţuirea creştină.

- Viaţa creştină şi viaţa duhovnicească înseamnă curăţirea vieţii lăuntrice, a vieţii sufleteşti. Prin ce se întinează viaţa sufletească? Se întinează cu voie şi fără voie. Se întinează fără voie pentru că vezi şi auzi lucruri rele şi păcătoase. Mergi pe drum, vezi, auzi, te întâlneşti şi, chiar fără să vrei, te murdăreşti…

Şi atunci omul trebuie să fie atent şi la cuvânt, şi „cuvântul vostru să fie da, da şi nu, nu”, cum spune Mântuitorul – să pună pază gurii; să pună pază ochilor şi urechilor, cum spune Sfântul Ioan Gură-de-Aur: „Când posteşti, nu posteşte numai pântecele”, că altfel n-ai făcut nimic. Să postească ochii, să nu vadă lucrurile cele urâte; să postească urechile, să n-audă lucrurile cele urâte; să postească mâinile, să nu săvârşească fapte rele; picioarele să nu meargă la lucrurile păcătoase. Vasăzică, întreaga fiinţă să postească.

Să pui rânduială în toate formele de manifestare ale omului – căci fiecare dintre acestea lasă nişte amprente, mai adânci sau mai puţin adânci, în sufletul omului şi chiar şi în trupul lui, potrivit cu intensitatea cu care patimile şi relele din afară acţionează asupra sa. Atunci omul, fără să-şi dea seama, poartă o încărcătură cu dânsul – fie creştinească, fie păcătoasă. Şi, ca să fie în rânduială, nu se pot trăi amândouă lucrurile. Exclus una ca asta! Nu poate să fie şi cu bune, şi cu rele. Dacă intră relele, nu mai intră cele bune. Pocăinţa, şi spovedania, şi nevoinţa în creştinism tocmai pentru această curăţire şi eliberare lăuntrică sunt.

Lucrurile rele pun un fel de stăpânire, îl înrobesc pe om. Omul nu mai e stăpân să se conducă după rostul esenţial al său: năzuinţa de a ajunge la Dumnezeu. Ele îl pleacă pe om, îl schimbă, îl strâmbă în alte direcţii. Şi atunci omul se încarcă sufleteşte, se complexează, iar, pentru aceasta, trebuie să se elibereze de aceste stări lăuntrice.

Aşa, cu nevoinţă, cu post, cu rugăciune, cu spovedanie, omul, încetul cu încetul, în ani de zile, se curăţeşte şi se eliberează.

- Care este locul pe care televiziunea şi internetul trebuie să-l ocupe în viaţa creştinului?

- Poporul român a trăit adânc creştinismul ortodox, a dus o viaţă modestă, simplă. Ori, toate lucrurile acestea venite din Occident sunt strict trupeşti, făcute pentru trup – nu pentru înţelegerea bună a trupului, ci pentru trupul păcătos şi pătimaş. De acolo au venit încoace toate înnoirile acestea tehnice, care s-au făcut şi se fac. Nu sunt din insuflare duhovnicească, nu sunt făcute pentru folosul omului şi nici pentru împlinirea lui creştinească şi duhovnicească, pentru realizarea scopurilor lui de a fi sfânt, cum spune Mântuitorul: „Fiţi sfinţi, fiţi desăvârşiţi, precum Tatăl vostru Cel ceresc” – pentru că tot ceea ce face omul trebuie să-i ajute să realizeze acest scop unic al existenţei lui.

Că doar ce-i foloseşte omului dacă ar câştiga lumea toată, dar şi-ar pierde sufletul? O spune Mântuitorul Hristos, nu o spune altcineva! Vasăzică, menirea omului e să se pregătească să intre în fericirea cea veşnică – să se facă sfânt, să se sfinţească, pentru ca să se apropie de Sfântul Sfinţilor; numai aşa poate să intre în Împărăţia de dincolo.

Ori, toată tehnica asta e făcută pe dos! Nu prevede nicăieri existenţa lui Dumnezeu, nu prevede nicăieri îmbunătăţirea duhovnicească a omului! Căutaţi undeva, să vedeţi dacă o găsiţi! Nicăieri nu se găseşte! Pentru că ea nu e făcută cu scopul acesta.

Care e raţiunea televizorului în viaţa unui om? Să presupunem că televizorul e făcut pentru slujbe bisericeşti. Categoric, e păcat – s-a scris şi în presa românească cândva –, este o nesocotire a Sfintelor Slujbe. Omul nu participă la Sfintele Slujbe care se dau la televizor; el îşi face treburile lui. Încearcă să se uite bolnavul, să se uite muncitorul, dar nu participă la Sfânta Liturghie. Ceea ce văd este doar, cum să zic, o nălucă, o închipuire! Sfânta Liturghie este în biserică – un loc sfinţit, în care se află preotul, unde se săvârşesc nişte Taine deosebite. Dar la televizor nu se săvârşeşte nimic. Este un spectacol, nu o participare. Altceva este participarea şi altceva este spectacolul. Mă uit şi degeaba! Mintea mea se gândeşte la lucrurile acelea, dar nu sunt în contact cu realitatea pe care o văd acolo! E o închipuire. Mintea mea nu trăieşte lucrurile de acolo…

- Oamenii îşi ocupă astăzi mintea cu tot soiul de ştiri, mai mult sau mai puţin senzaţionale, cu filme ieftine, cu „talk-show”-uri în care invitaţii se ceartă între ei… Ce efect socotiţi că au toate acestea asupra sufletului?

- Împrăştiere teribilă! Au un efect rău. Pentru că, din ceea ce văd, nu capătă cunoaştere. Două lucruri, zic părinţii, sunt absolut necesare pentru mântuire: cunoştinţa şi făptuirea. Însă doar cunoaşterea duhovnicească e folositoare! Cunoaşterea aceasta inutilă nu are nici un folos. Ce folos are pentru mintea mea? Doar mă împrăştie – căci, vedeţi doar, acestea sunt făcute pentru împrăştiere. De aici se vede că sunt lucruri diavoleşti…

Mântuitorul spune: „Eu sunt Alfa şi Omega” – Singurul, Unul Dumnezeu. Diavolii sunt mulţi, legiuni, împrăştiaţi. Şi atunci, ca să te întâlneşti cu Dumnezeu, trebuie să intri în locul cel mai ascuns, să te întâlneşti acolo cu Dumnezeu. Diavolul însă te împrăştie la nesfârşit în lucrurile din afară, şi nu mai ai timp. Nu mai ai timp pentru tine însuţi, pentru că eşti pulverizat în lucrurile din afară. De aceea, toate lucrurile astea, care vezi că duc în afară, sunt făcute cu scopul precis de împrăştiere.

Presa zilnică vorbeşte numai despre păcate, despre judecata oamenilor, despre rele. Nu-i creştinesc, nu-i folositor. Informaţiile astea la ce-mi folosesc? Să ştiu că s-a făcut omor, că acela-i politician, că s-au bătut, despre război sau despre altele? Mă tulbur degeaba, îmi creează stări sufleteşti inutile, nefolositoare, care mă abat de la scopul meu principal şi mă împrăştie, mă pulverizează permanent. La fel face şi televizorul, şi radioul! Toate au scopul acesta: să-ţi împrăştie mintea – scop inspirat de diavol.

Sfinţii Părinţi spun că omul, ca să ajungă să se apropie mai uşor de Dumnezeu, trebuie să aibă şi cunoaştere duhovnicească, să cunoască raţiunile lucrurilor şi să-şi dea seama pentru ce Dumnezeu a făcut lucrurile aşa, iar nu altfel. Şi cunoaşterea duhovnicească mă ajută pe mine ca, cunoscând raţiunile lucrurilor, să văd modurile virtuţilor; adică, uitându-mă cum se petrec lucrurile, să înţeleg cum să le aplic şi la viaţa mea personală.

- Cum am putea să discernem care lucruri ne sunt folositoare şi care nu, duhovniceşte vorbind?

- Este simplu: dacă toate lucrurile acestea mă ajută să fiu creştin mai bun, sunt bune; dacă nu mă ajută, nu sunt bune. Simplu ca „bună ziua”! Acesta să fie diagnosticul pe care să-l punem permanent la tot ceea ce ni se propune să facem. Mă uit la televizor. Mă fac mai bun decât cum am fost? Nu mă fac. Informaţia, radioul, dacă le aud, mă fac să fiu mai bun, mai virtuos, mai duhovnicesc?…

Vă spun că foarte multe lucruri sunt zadarnice, inutile de tot. Pentru trebuinţele trupeşti, lumea s-a complicat. Uite, în antichitate era mult mai simplu! Mai încoace, pe măsură ce lumea s-a complicat, s-a îndepărtat de Dumnezeu. S-a înstrăinat, şi acum e ultima pulverizare – de aceea s-a ajuns să nu mai aibă timp pentru Dumnezeu. Loc nu mai este pentru Dumnezeu, lumea e răvăşită într-o lume care nu este a lui Dumnezeu, care-i fără raţiune, care nu înţelege pentru ce-i făcută. E anormală şi cu totul nefirească starea aceasta socială! Ea nu poate să fie altfel decât aşa cum a lăsat-o Dumnezeu – nu o putem cocoloşi, nu o putem fasona într-un fel, ca să fie bună aşa. Nu, ea nu-i bună deloc! Dacă putem fugi de ea, să fugim. Ăsta să fie cuvântul de ordine: dacă mă ajută să fiu mai bun, e bună; dacă nu mă ajută, nu-i bună.

- Spuneaţi mai devreme că cel mai mare rău astăzi este că omul nu se mai poate ruga, că rămâne despărţit de Dumnezeu.

- Acesta e lucrul cel mai grav pe care-l facem. Omul, încărcat de la televizor, nu se mai poate ruga; împrăştiat fiind, nu se mai poate ruga, pierde lucrul cel mai sfânt. Şi spune Mântuitorul: „Rugaţi-vă neîncetat”! Rugăciunea necontenită însemnează menţinerea permanentă a legăturii cu Dumnezeu. Aşa trebuie să fie, şi aşa este, pentru că eu mă găsesc în prezenţa Lui permanent. Nu pot să stau cu Dumnezeu şi eu să mă uit în altă parte, să nu mă uit la El – asta e lipsă de respect. Pentru că Dumnezeu este permanent prezent, atunci rugaţi-vă necontenit. Să fim permanent în legătură cu Dumnezeu! Aşa cum nu putem trăi fără respiraţie, să nu lăsăm rugăciunea. Că nu poţi să trăieşti fără respiraţie, ne-a dat nouă Dumnezeu necesitatea asta. De aceea spun Sfinţii Părinţi că învăţăm uitându-ne la lucruri, văzând cum se petrec lucrurile, uitându-ne la rosturile lucrurilor, învăţăm modurile virtuţilor, învăţăm cum să fim virtuoşi.

Uite, ne-a lăsat Dumnezeu nevoia de aer. Dar de ce l-a făcut pe om cu nevoia de aer, de respiraţie? Pentru că, uite, îngerii nu au nevoie de respiraţie. Ei nu au nevoie de aer, nu trăiesc cu aer. Dumnezeu a lăsat necesitatea aceasta, a unei acţiuni fără de care omul nu poate trăi fiindcă moare imediat, ca să înţeleagă că există şi altceva. Nu numai trupului, ci şi sufletului, dacă îi lipseşte ceva, moare, nu poate trăi. Este nevoie de această legătură cu Dumnezeu, pentru că dacă omul nu păstrează legătura cu Dumnezeu permanent, moare. De aceea, rugaţi-vă necontenit şi fiţi permanent în legătură cu Dumnezeu, şi, precum zice Sfântul Grigorie Teologul, „să respiri pe Dumnezeu cum respiri aerul”. Pentru aceasta spune şi Sfântul Ioan Gură-de-Aur: „Nu rugăciuni lungi, ci scurte şi dese, ca să umbli tot timpul cu rugăciunea, pentru ca să fii permanent în legătură cu Dumnezeu”.

- Ce părere aveţi de relativizarea în ziua de astăzi a religiei? Unii vorbesc de religie într-un context idolatru, ba chiar ateu: „religia OZN”, „religia TV” etc. Credeţi că au dreptate?

- Păi, religia nu poate să fie decât una singură, religia legată de Dumnezeu. Nu poate să fie o religie a păcatelor, aşa cum au făcut acum „religia desfrânării”. Acum este „desfrânata cea mare” din Apocalipsă. Asta este, să ştiţi! Nu vedem alta! Că scrie că o să fie o femeie undeva, desfrânată, şi o s-o vadă toată lumea. Aceasta este desfrânarea care astăzi, mai cu seamă prin televizor, este băgată cu sila peste toată lumea, în mentalitatea lumii. Vedeţi? Au ajuns păcate pe care Dumnezeu le-a pedepsit cu distrugere, cu nimicire, să fie declarate drepturile omului. Am văzut într-o revistă, care întâmplător mi-a căzut în mână, ceva legat de activitatea Consiliului Europei. Şi într-un loc spune: „Consiliul se felicită că a reuşit în România să înlăture obstacolele care erau împotriva homosexualităţii”. Deci Consiliul European, nu guvernul românesc! Şi ăştia ai noştri înghit, înghit murdăria care li se oferă, se obligă să o îndeplinească, şi nu se gândesc la tradiţia românească, nu se gândesc la nimic; şi vin şi o bagă, o servesc la populaţie, şi cine vrea se hrăneşte cu ea.

Spun Sfinţii Părinţi: nici un alt păcat nu murdăreşte aşa de mult sufletul omenesc ca desfrânarea. Omul face alte păcate în afara sa, dar pe ăsta îl face în lăuntru. Nici un alt păcat nu murdăreşte aşa de adânc sufletul omenesc ca desfrânarea. Ei, asta-i! Acum e la modă, vedeţi? Să-l murdărească pe om până în străfundurile sufletului – şi nu numai pe omul în vârstă, ci şi pe copiii mici…

- În încheiere, daţi-ne un sfat către toţi creştinii pentru aceste zile grele.

- Sfatul şi îndemnul meu este ca omul să fugă din când în când, să se retragă din cele ale trebuinţelor trupeşti, ca să poată regăsi starea cea duhovnicească, să se întâlnească cu Dumnezeu – Care înăuntrul inimii sale se află –, să intre din afară în cămara Lui de nuntă. De aceea-s rugăciunile de seară, de noapte, pe care omul le face retrăgându-se; că nu le poate face în mijlocul drumului, le face în ascuns.

Să fugi din lume, adică să-ţi reduci trebuinţele cele fizice, naturale, trebuincioase pentru existenţă, la minimum: cu înfrânare, cu post, nu cu răsfăţuri şi cu mese şi cu banchete şi cu celelalte, şi viaţă modestă şi simplă, cu sărăcie, cu smerenie. Să le reduci, deci, la nivelul trebuincios, pentru trebuinţă. Să facem lucruri pentru trebuinţă, pentru necesitate, nu pentru răsfăţ şi pentru distracţie. Uite, mâncarea şi îmbrăcămintea – îmi acopăr trupul ca să mă păzesc de intemperie şi să-mi acopăr goliciunea, nu să mă îmbrac cu lux şi cu mătăsuri şi cu scumpeturi, care răsfaţă orgoliile şi mândria; la fel cu mâncarea, la fel cu toate chestiile astea. Să folosim lucrurile din afară pentru trebuinţă şi pentru folos duhovnicesc…

Părinţii spun că mintea e făcută să umble încolo şi-ncoace. Una dintre greutăţile minţii este aceea că se împrăştie pentru că nu are de lucru. Zic: dă-i minţii o lucrare; dacă mintea are o lucrare, atunci nu mai e atrasă de curiozitate, cum ar fi spre televizor. Şi anume, ce lucrare? Fie o gândire duhovnicească, fie o rugăciune – dacă fixezi o rugăciune necontenită. Să te rogi lui Dumnezeu aşa cum respiri, tot aşa de des. Dacă mintea e mereu prinsă cu rugăciunea, nu mai este atrasă de impresii din afară, nu se mai opreşte. Dacă are o cugetare înaltă, sfântă, duhovnicească, se impresionează prin frumuseţile acestea nu trupeşti, ci duhovniceşti. Doar e aşa simplu!

Părintele Paisie de la Sihla pomenea de un lucru foarte simplu, în privinţa aceasta. Spunea: „Odată a venit la mine o babă dintr-acelea credincioase, care m-a întrebat: «Ce să fac, părinte, că eu nu ştiu carte şi nu am învăţat rugăciuni? Mă mântuiesc eu fără rugăciuni?» Şi i-am zis: «Dar nu te rogi deloc?» «Ba mă rog!» «Atunci cum te rogi?» Zice: «Uite cum mă rog: când mătur prin casă, mă rog lui Dumnezeu: Doamne, curăţă gunoaiele din sufletul meu, cum curăţ eu gunoiul din casă, şi să-Ţi plac Ţie cum îmi place mie casa curată. Când spăl rufele, zic la fel: Doamne, spală răutăţile din sufletul meu, ca să fiu şi eu curată, cum e o cămaşă curată. Şi aşa zic la toate câte le fac. Oare-i bun aşa?» «Aşa să trăieşti toată viaţa!»”.

Asta-i rugăciunea minţii necontenită. Adică: în toate împrejurările în care faci o treabă, să vezi prezenţa lui Dumnezeu – şi să faci treaba aceea, că poţi s-o faci. Dar, făcând treaba aceasta exterioară, trebuitoare, mintea ta este legată de altceva – este legată de prezenţa lui Dumnezeu, Care e peste tot. Atunci mintea nu mai este curioasă, nu mai vrea să mai vadă, pentru că nu mai are timp. Nu mai vrea să mai vadă altceva, pentru că ea e mereu ocupată cu lucruri sfinte şi înalte, duhovniceşti, şi lucrurile celelalte o lasă nepăsătoare.

Interviu realizat de Virgiliu Gheorghe

Articol apărut în nr. 26 din “Familia Ortodoxă”

SURSA: http://www.familiaortodoxa.ro/2011

Patriarhul Pavel al Serbiei

2011-11-26T07:45:00.000-08:00

- UN SFÂNT CARE PĂŞEA PÂNĂ ACUM PE PĂMÂNT

DE ACUM PĂŞEŞTE ÎN CERURI –

„Voi ieşi în stradă să cerşesc milostenie pentru săracii mei fraţi”

Când eram seminarist în anul I Domnul m-a învrednicit să primesc binecuvântare de la acest fericit şi sfânt patriarh care binecuvânta România cu prezenţa şi cu smeritele, matinalele, dar nu mai puţin dumnezeieştile şi patriarhalele Sale Liturghii.

Peste ani, când deja eram monah, Domnul mi-a dat să-l întâlnesc din nou şi în Serbia, la Palatul Patriarhal din Belgrad şi în Catedrala Mitropolitană unde asista la vecernie. Cinsteam taina întâlnirii noastre providenţiale în tăcere şi admiraţie. Acum – la naşterea sa în cer – mă simt dator să scriu ceva despre Sanctitatea Sa, ca mai mulţi oameni să-l cunoască, să-l iubească, să-i cinstească pomenirea şi să se bucure de binecuvântarea Sa, de acum din înălţimile cereşti.

În şedinţa Sfântului Sinod al Bisericii Serbiei pentru alegerea patriarhului (01.12.1990), conform Constituţiei Bisericii Serbiei, trebuia ca toţi episcopii electori „să îi însemneze cu semnul crucii” pe cei trei candidaţi, care trebuiau să întrunească cel puţin 13 voturi. În prima rundă au fost aleşi doar doi.

Al treilea, episcopul Pavel, din cauza insuficienţei de voturi (11) a rămas în afară şi doar la a noua rundă a fost ales prin 20 de voturi şi a intrat în triada candidaţilor.

A urmat faza finală a alegerii prin sorţi, adică printr-un mod apostolic: egumenul Mănăstirii Tronossa, după o rugăciune, scoate din cartea Evangheliei cele trei plicuri sigilate cu numele celor trei candidaţi, le amestecă şi extrage unul, pe care îl înmânează preşedintelui, cel mai mare arhiereu, care, stând înaintea Uşilor Împărăteşti, arată plicul sigilat, îl deschide şi comunică: „Arhiepiscop de Peci, Mitropolit de Belgrad şi Karlovaţ şi Patriarh al Serbiei este Episcopul de Rasca şi Prizren Pavel!”.

Comentând evenimentul, după 15 ani de la alegere, Mitropolitul Amfilohie de Muntenegru scria: „Unicul om, care într-adevăr n-a vrut să fie patriarh, a fost Patriarhul Pavel!”.

După alegere, adresându-se Sfântului Sinod, Patriarhul Pavel avea să spună:

„Puterile mele sunt mici şi voi o ştiţi. Eu nu nădăjduiesc în ele. Nădăjduiesc în ajutorul vostru şi repet, în ajutorul lui Dumnezeu, cu care El m-a sprijinit până astăzi. Să fie spre slava lui Dumnezeu şi spre folosul Bisericii Sale şi a poporului nostru încercat în aceste vremuri dificile”.

În ziua următoare, a întronizării în Catedrala Mitropolitană, a adus la cunoştinţă programul său în foarte puţine cuvinte:

„Urcându-mă ca al 44-lea patriarh al Serbiei în tronul Sfântului Sava nu am niciun program personal pentru misiunea patriarhală. Programul meu este Evanghelia lui Hristos sau frumosul ei mesaj despre Dumnezeu care este cu noi şi despre Împărăţia Lui dinăuntrul nostru – atâta vreme cât prin credinţă şi prin iubire Îl primim”.

A luat asupra sa îndatoririle patriarhale într-una din cele mai dificile perioade ale istoriei sârbe: în vremea războaielor, a presiunilor şi a şantajelor puternicilor lumii, a tulburărilor interne şi a sărăciei, în vremea contestării lucrurilor sfinte şi cuvioase.

S-a împotrivit răului ori din ce parte ar fi venit, chemând la înţelepţire şi pe compatrioţi şi pe străini. Accentua că :

„Sub soare există destul spaţiu pentru toţi”

şi că : „De pace au nevoie la fel toţi oamenii, precum noi, aşa şi vrăjmaşii noştri”. De multe ori, cita texte din poezia sârbă populară, în care se zice: „Mai bine să ne pierdem capul, decât să ne pierdem sufletul”. Prin următoarele cuvinte ne învaţă că „avem obligaţia ca şi în cea mai dificilă situaţie să ne comportăm ca oameni şi că nu există interes, nici naţional, nici personal, care ar putea să constituie o justificare pentru a nu fi oameni”.

Aceste continuu repetate cuvinte ale sale – „să fim oameni” – au ajuns chiar şi la urechile copiilor, care l-au numit „afectuos”, „Pavel-Pavel, să fim oameni”. Toţi au auzit aceste cuvinte, însă mulţi nu au vrut să asculte de ele. Printre aceştia, şi cei care în patria sa (actuala Croaţie), în perioada războiului din anii ’90, au dărâmat o biserică ortodoxă numai şi numai pentru faptul că în ea s-a botezat Patriarhul sârbilor! Aceasta s-a întâmplat deşi pe o rază de 40 km de biserică nu aveau loc lupte.

Patriarhul Pavel era neobosit în săvârşirea îndatoririlor sale pastorale. Astfel, în toamna celui de-al 91-lea an al vieţii sale, când a hotărât să viziteze Australia – printre altele pentru a sfinţi un teren de 87 de hectare, pe care l-a cumpărat Biserica Sârbă pentru a construi acolo Colegiul „Sfântul Sava”, unde împreună cu copiii sârbi să înveţe şi copii ruşi, greci şi de alte naţiuni – unii episcopi au încercat să-l întoarcă din drum, spunându-i că o călătorie de o aşa durată este peste rezistenţa sa. Patriarhul i-a contrazis: „Pentru mine nu este greu, dar cum o vor scoate la capăt aceştia?”(arătând spre delegaţie). S-a dus în Australia încercând ca vizita de două săptămâni s-o prefacă în vizită misionară, cât mai cuprinzător ar fi fost cu putinţă. Când s-a întors la Belgrad, s-a dus direct la priveghere, chiar dacă timp de 22 de ore călătorise cu avionul şi imediat, dimineaţa, a pornit spre Moscova.

Aflând toate acestea, gazda sa, Patriarhul Rusiei, Alexei al II-lea, glumind, l-a întrebat:

„Sanctitate, aţi făcut o aşa mare călătorie, aţi ajuns până şi aici. Nu cumva vreţi să vizitaţi şi noua Zeelandă, deoarece şi acolo există lume de-a noastră, ortodoxă?…”.

Patriarhul sârb a răspuns:

„Sanctitate, de data aceasta nu am făcut-o, dar cu siguranţă o voi face în următorii 90 de ani!”.

Patriarhul Pavel, în pofida multelor sale îndatoriri, a trăit şi o autentică viaţă monahală. În fiecare dimineaţă, în Paraclisul Patriarhiei slujea Sfânta Liturghie şi se împărtăşea, iar în fiecare seară era prezent în Catedrala Mitropolitană la slujba Vecerniei.

Înainte de a săvârşi Dumnezeiasca Liturghie, nu pleca sub nici un motiv nicăieri.

Prin drumul vieţii lui, începând din locul naşterii şi continuând cu locurile unde a studiat până la acelea unde a slujit, a devenit un simbol unionist pentru Biserica Sârbă. De asemenea, prin viaţa sa şi prin rolul său în lumea ortodoxă, el este şi unul din simbolurile Ortodoxiei universale.

Când odată în anii războaielor recente, a văzut în drum din apartamentul său din Palatul Patriarhiei un grup de refugiaţi în ploaie, s-a coborât şi a deschis marea uşă de lemn de stejar a Patriarhiei şi i-a chemat să intre pentru a se adăposti de ploaie. Când colaboratorii i-au atras atenţia că exista posibilitatea să intre şi vreun rău-intenţionat – era în timpul războiului – le-a răspuns:

„Cum aş fi putut eu să dorm acolo sus, la cald, iar aceşti copii să stea în ploaie afară?!”.

Şi aceste cuvinte cutremurătoare sunt tot ale sale:

„Dacă aş putea reuşi – Dumnezeu Cel Înviat îmi este martor – aş sta înaintea bisericilor, a spitalelor şi înaintea ţărilor civilizate prin recepţii şi demonstraţii la modă şi personal aş fi cerşit milostenie pentru fraţii şi copiii noştri încercaţi. Fiecare dintre noi ar trebui printr-un mod activ să se ruşineze pentru toate acele ostentative lăcomii, care există în atâtea spaţii publice, nu doar să ne scandalizăm simplu şi să deznădăjduim, că nesimţirea, neruşinarea, cinismul s-au generalizat în jurul nostru”.

Un bătrân monah din Sfântul Munte, care a fost coleg cu Patriarhul Pavel la Facultatea de Teologie din Atena (unde acesta şi-a făcut studiile post-universitare între 1955-1957) povestea că Patriarhul Pavel în timpul şederii sale în Grecia, ori de câte ori circula cu autobuzul, iar acesta trecea pe lângă o biserică, viitorul Patriarh se ridica în picioare, drept, pentru a se însemna cu semnul crucii.Când monahul din Muntele Athos l-a întrebat de ce procedează aşa, i-a răspuns: „Dar soldaţii când îşi întâlnesc superiorul se ridică drepţi. Cu atât mai mult noi creştinii când Îl întâlnim pe Stăpânul Hristos, Care se află cu Trupul în Chivotele Bisericilor noastre”. Stareţul athonit amintea de această întâmplare ca grăitoare pentru evlavia şi adânca simţire duhovnicească pe care o avea fericitul Părinte Pavel.

Patriarhul se îngrijea singur în toate. La vârsta de 92 de ani, încă îşi gătea singur, conform regimului său: aproape toată durata anului era post pentru el. De obicei, mânca legume fierte, ulei adăuga doar la sărbători, foarte rar peşte, iar carne niciodată. Băutura sa favorită era sucul de roşii, iar mâncarea sa preferată erau urzicile. Când nu postea, mânca lactate. Hainele şi le cosea singur, le aranja şi le spăla el însuşi, după cum îşi repara şi îşi lustruia şi pantofii.

În afară de acestea, lua aminte şi la ceea ce se întâmpla în jurul său. La Patriarhie supraveghea şi se îngrijea ca toate să funcţioneze cât mai bine cu putinţă. Când orarul de muncă se termina şi toţi plecau, atunci Patriarhul venea şi stingea luminile pe care angajaţii le uitau aprinse.

Foarte des, singur, repara instalaţiile sanitare, ferestrele, blocajele…

Avea grijă pretutindeni unde era nevoie şi asupra lucrurilor pământeşti, chiar dacă accentua că adevărata noastră patrie este „sus”. De aceea, amintea că trebuie să fim atenţi :

„Într-o zi, când ne vom înfăţişa înaintea strămoşilor noştri, să nu ne fie ruşine de ei, nici lor să le fie ruşine de noi”.

De acolo de sus, să te rogi pentru noi, Sfinte Ierarhe!

Odihnă cu drepţii şi înviere frumoasă, batiuşca!

(monahul Leontie)

MITROPOLITUL ANDREI ANDREICUŢ DESPRE PĂRINTELE DANIIL TUDOR

2011-11-26T07:42:00.000-08:00

S-a scris mult despre Miscarea “Rugul Aprins” si despre mentorul ei, Parintele Daniil Tudor. Inalt Prea Sfintitul Dr. Antonie, Mitropolitul Transilvaniei, i-a consacrat o carte intreaga.

Eu voi veni cu cateva note din dosarul Parintelui Daniil, note ce ne intaresc convingerea ca elita duhovniceasca a Bisericii Ortodoxe a avut de suferit in perioada comunista. Cuvantul Mantuitorului s-a implinit: “Daca M-au prigonit pe Mine, si pe voi va vor prigoni; daca au pazit cuvantul Meu, si pe al vostru il vor pazi.”(Ioan 15, 20).

Daniil Sandu Tudor s-a nascut in 1896 si se numea, in mirenie, Alexandru Teodorescu. Pseudonimul literar era Sandu Tudor. Barbat frumos si elegant, casatorit de trei ori, cu o personalitate puternica, era atras de substratul tainic al lucrurilor. Cult si imprastiat, orientat inspre literatura patristica si mistica vietii calugaresti, ii placea sa se invarta printre oamenii Bisericii.

Prieten cu o elita de oameni invatati, de exemplu cu Alexandru Mironescu, ii va determina pe acestia la o viata religioasa profunda. El insusi avea studii universitare, dar neispravite, si era pasionat de publicistica. A colaborat la Revista “Gandirea”, iar mai apoi, prin anii 1930, scoate doua reviste: “Credinta” si “Floarea de foc “. La aceste reviste ii va avea colaboratori principali pe Zaharia Stancu, Al. C. Constantinescu, Cicerone Teodorescu, Eugen Jebeleanu si altii.

In memoriul pe care-l va face, dupa arestare, va mentiona ca in jurul Revistei “Floarea de foc” a grupat un numar de tineri scriitori atat crestini, cat si comunisti. “O intreaga lupta dialectica se desfasoara in coloanele acestei reviste. Aici colaboreaza, intre altii, Alexandru Sahia, Ghita Ionescu, Lespezeanu, Alfons Adania etc, care-si pot marturisi in toata libertatea crezul lor de stanga”.

Insasi Siguranta Statului afla dintr-o nota informativa de pe 11 ianuarie 1935 ca “Asociatia Internationala a evreilor anti-hitleristi, prin avocatul Mihail Stern, ii acorda lui Sandu Tudor o subventie de trei milioane de lei, cu cari apare ziarul cu nume religios “Credinta”, avand ca subtitlu “Organ de lupta politica si spirituala”.

Toate aceste orientari democratice nu i-au folosit la nimic in fata “vigilentei” Securitatii comuniste. In ordonanta atasata la dosarul “probelor materiale” se spune ca “Din ziarul “Credinta” au fost fotocopiate un numar de noua articole scrise de Teodorescu Alexandru in perioada 1933-1938, care au un vadit caracter anticomunist, prin intermediul carora invinuitul a cautat sa dezorienteze si sa abata miscarea comunista si muncitoreasca din tara noastra de la lupta ei impotriva oranduirii burgheze”.

Revenind la reperele cruciale din viata Parintelui Daniil Tudor, vom spune ca in 1930 a facut o calatorie la Muntele Athos. Se pare ca acolo s-a facut convertirea sa launtrica pentru monahism. Parintele Roman Braga ne spune ca de acolo a venit cu toata taina rugaciunii interioare a isihastrilor, luata nu din citit, din filocalii, ci direct de la mesterii anonimi ai acestei rugaciuni.

Dupa ani de asidua activitate publicistica, de hartuiala cu autoritatile, ajunge sub arme, pana-n anul 1944. Constata, dupa razboi, ca este falimentar pe toate planurile. Si, aflam din dosar, isi zice: “De acum, toate puterile le voi inchina numai chemarii celei mai puternice si mai adanci a vietii mele. M-am hotarat sa slujesc numai lui Hristos si adevarurilor Lui vesnice. Sunt satul de vremelnicie”. Ca urmare, in 1945, intra ca frate la Manastirea Antim din Bucuresti. Cu banii ce-i mai avea a renovat paraclisul manastirii, pictat de Nicolae Stoica, si o parte din chilii. El s-a stabilit intr-o chilie din clopotnita asezamantului.

La tunderea in monahism se va numi Agaton, iar mai tarziu, ca ieroschimonah, Daniil. in acele vremuri grele, cand se instala comunismul, Parintele Agaton Tudor va organiza miscarea duhovniceasca “Rugul Aprins”. Legala intre 1946-1948, miscarea va uni si fascina o parte din intelectualitatea Bucurestilor. intre cunoscutii participanti la intrunirile miscarii se numarau: Alexandru Mironescu, Ion Marin Sadoveanu, Paul Sterian, Anton Dumitriu, Vasile Voiculescu, Gheorghe Dabija, Constantin Joja si altii.

Tot pe atunci se asezase, la Manastirea Antim, Mitropolitul Nicolae al Rostovului, cu ucenicul sau vestit Ioan Culaghin, care traise inainte de revolutia bolsevica la Manastirea Valaam de pe lacul Ladoga. Parintele Ioan aducea cu el manuscrisul Sbornicului de la Valaam.

Pe la Craciunul anului 1949 il gasim pe Parintele Agaton Tudor la Mitropolia Craiovei, unde va ramane si in 1950. in dosarul de urmarire se spune ca “motivul ce-l invoca pentru sederea sa in incinta palatului era ca a avut de lucrat o carte de rugaciuni pentru Mitropolitul Firmilian. Din ultimile informatiuni, rezulta ca Agaton este numit ca staret la Schitul Crasna-Gorj.”

A fost apoi duhovnic la Manastirea Sihastria Neamtului, iar din 1954, staret la Manastirea Rarau. Nu trebuie uitat faptul ca in 1948 miscarea “Rugul Aprins” a fost interzisa. Ea insa si-a continuat, clandestin, activitatea. Parintele Agaton, devenit intre timp Daniil, chiar daca era plecat din Bucuresti, venea la intrunirile “Rugului Aprins”. Ele se tineau in casa lui Alexandru Mironescu, la Manastirea Plumbuita, sau in alta parte.

Dupa ce l-au urmarit sistematic, pe data de 14 iunie 1958, Parintele Daniil Tudor este arestat. Interogatoriul va fi lung si obositor, iar Tribunalul Militar al Regiunii a II-a Militare il va condamna pe 8 noiembrie 1958 “la 25 (douazecisicinci) ani temnita grea si 10 (zece) ani degradare civica pentru infractiunea p.p. de ort.209, pct.l cp. cu art.31 cp. si art.58, pct.2-5 cp. il mai condamna la 15 (cincisprezece) ani detentie riguroasa pentru crima p.p. de ort. 193/1 al. 4 cp.”

Ca sa-si motiveze sentinta, organele represive, vor alcatui un rechizitoriu lung, din care nu lipseste acuzarea la moda de “legionarism”, chiar daca nu era cazul Parintelui Daniil. Demagogic, se spune ca “astazi cand clasa muncitoare din tara noastra, sub conducerea P.R.M., obtine succese insemnate in toate sectoarele vietii economice si de stat pe drumul construirii socialismului, unele elemente dusmanoase de teapa lui Teodorescu Alexandru zis Sandu Tudor, Braga Roman, Fageteanu Alexandru si Papacioc Arsenie Anghel, in majoritatea lor fosti legionari, care in trecut au detinut functii in organizatia legionara si in aparatul de stat burghezo-mosieresc si care au desfasurat o activitate intensa impotriva clasei muncitoare si miscarii revolutionare din tara noastra, prin articole scrise in presa reactionara si prin masurile criminale pe care le-au luat impotriva elementelor progresiste si muncitoresti, nu vad cu ochi buni aceste realizari si in ura lor turbata au continuat si dupa 23 august 1944, sa desfasoare o activitate criminala indreptata impotriva regimului democrat popular din tara noastra.”

Una dintre “activitatile criminale” o desfasoara miscarea “Rugul Aprins”. Oficialii considerau aceasta miscare duhovniceasca doar un paravan pentru activitatea politica. Or miscarea avea un profund caracter duhovnicesc, cu toate ca nu putea vedea “cu ochi buni” modul in care tara se prabusea sub dictatura comunista, care se instala pas cu pas.

Iata ce se scrie in dosarul Parintelui Daniil, referitor la acest lucru: “Pentru a-si desfasura activitatea lor criminala indreptata impotriva regimului nostru, inculpatii Teodorescu Alexandru, Mironescu Alexandru, impreuna cu legionarii Braga Roman si Ghius Vasile Benedict, in anul 1945 trec la infiintarea unei grupari intitulata “Rugul Aprins”, la Manastirea Antim, in cadrul careia in perioada 1945-1948 au organizat o serie de intruniri, cu care ocazie pe langa probleme de ordin mistic religios desfasurau si o intensa activitate contrarevolutionara. Desi aceasta organizatie in anul 1948 a fost interzisa prin lege, totusi membrii acesteia au continuat sa tina legatura intre ei.”

Si hotararea lui Sandu Tudor de a se calugari era socotita ca un mijloc de a-si ascunde activitatea politica. Adevarul este ca optiunea pentru viata monahala a venit dintr-o convingere launtrica sincera. Nu credeau securistii acest lucru: “Pentru a-si ascunde aceasta activitate criminala, dupa 23 august 1944, inculpatul Teodorescu Alexandru s-a calugarit stabilindu-sela Manastirea Antim din Bucuresti, unde si-a continuat activitatea sa dusmanoasa, stabilind legaturi cu o serie de elemente legionare, asa cum sunt: Braga Roman, Ghius Vasile Benedict, Anania Valeriu, precum si cu inculpatul Mironescu Alexandru si impreuna au trecut la infiintarea unei grupari intitulate “Rugul Aprins” in cadrul careia sa-si continue in mod organizat activitatea lor antidemocratica.”

Ce li se parea opresorilor si mai grav era faptul ca grupul si-a continuat activitatea si dupa interzicere: “in perioada 1955-1958 din initiativa inculpatului Teodorescu Alexandru, au fost organizate o serie de intalniri subversive la domiciliul lui Mironescu Alexandru din str.Vasile Lascar nr.28, precum si la Manastirea Plumbuita.”

Culmea gravitatii o constituia preocuparea miscarii fata de tineri: “Astfel, in anul 1957, cu ocazia venirii la Schitul Rarau a unui grup de studenti din Bucuresti in frunte cu Mironescu Serban, inculpatul a organizat astfel de meditatii in cadrul carora, pe langa problemele mistic-religioase, le-a facut si o educatie dusmanoasa fata de regimul democrat popular, indemnandu-i sa se rupa de viata politica a tarii si sa se retraga in manastiri, de unde sa actioneze impotriva oranduirii de stat din R.P.R.”

Parintele Daniil Tudor n-a mai iesit din inchisoare. S-a chinuit la Aiud si a trecut la Domnul in 1960, fiind ingropat pe coasta rapoasa, unde anonimi si alte mii de detinuti asteapta invierea din morti.

Acum, cand in Penitenciarul de la Aiud s-a construit o biserica frumoasa, si din cand in cand liturghisesc acolo dimpreuna cu duhovnicul inchisorii, imi aduc aminte cu piosenie de Parintele Daniil si de toti martirii lui Hristos ce au patimit acolo.

+ I.P.S. Andrei Andreicut

CARDINALUL KURT KOCH DESPRE DIALOGUL DINTRE ORTODOCŞI ŞI CATOLICI

2011-11-26T07:39:00.000-08:00

Cotidianul “La Croix” a publicat un interviu cu Cardinalul Kurt Koch, Preşedintele Consiliului Pontifical pentru promovarea Relaţiilor Ecumenice al Bisericii Romano-Catolice. În acest interviu se arată situaţia relaţiilor ecumenice dintre catolici şi ortodcşi astăzi.

Astfel, Cardinalul menţionează: “Din 2005, aprofundăm chestiunea primatului cu 15 reprezentanţi ai Bisericii Ortodoxe. Nu este uşor. Dar noi nu vrem să ajungem la o unitate a minima. Am cunoscut în 2007 un avans pozitiv prin documentul numit de la Ravenna. Cele două Biserici au convenit şi au declarat că Biserica are nevoie de un primat la nivel local, regional şi universal. Am dorit să aprofundăm această temă printr-un studiu istoric asupra primatului în Biserică în timpul primului mileniu creştin, înainte de schismă. Dar nu am mai putut avansa, ortodocşii nu au mai dorit să urmeze acest curs, din cauza lipsei istoricilor experţi pe această temă în confesiunea lor. Apoi am decis să lucrăm la relaţia dintre sinodalitatea ortodoxă şi primatul catolic, cele două neexcluzându-se deloc. De partea ortodoxă, se afirmă doar un primat de onoare. Însă acest primat de onoare nu este realizabil dacă se pun următoarele întrebări: Cine convoacă un Sinod? Cine îl conduce? Cine concluzionează lucrările? În primul mileniu acest om era împăratul. De aceea trebuie să ne întrebăm: Un primat fără nicio jurisdicţie este el în mod real practicabil? Situaţia comunităţii anglicane este semnificativă din acest punct de vedere: Arhiepiscopul de Canterbury nu dispune de o jurisdicţie. Este o situaţie foarte dificilă. Diversitatea în sânul Bisericilor ortodoxe este uneori o dificultate în calea avansării dialogului. De aceea noi suntem foarte atenţi la perspectiva de viitor a unui sinod pan-ortodox. Aş fi foarte fericit dacă un asemenea sinod ar avea loc, căci ar întări sinodalitatea practică şi realistă între Bisericile Ortodoxe”.

Traducerea şi adaptarea: Pr. Ioan Valentin Istrati, http://www.la-croix.com

Sursa: http://www.doxologia.ro

O viata frumoasa

Sfântul Arsenie din Paros – facatorul de minuni

Batea la poarta cerului ... de Vasile Voiculescu

PREDICĂ LA SFÂNTUL GRIGORIE TEOLOGUL.

PREDICA MITROPOLITULUI AUGUSTIN DE FLORINA LA POMENIREA

PREDICA MITROPOLITULUI AUGUSTIN DE FLORINA LA POMENIREA

SFÂNTULUI GRIGORIE TEOLOGUL- 25 ianuarie –

Sf. Simeon Noul Teolog - Impartasirea constienta

Pentru Diaconul Zarko

Conturi donatii (situatie curenta total in EURO 6.500)

Bobul de grâu....

Despre iertare

Profesorul doctor Leon Dănăilă

Rugaciunea parintelui Rafail Noica

Sfanta Mucenita Kyranna cea Noua

Minune recenta savarsita de Sfantul Luca Doctorul

Nedreaptă este atât împărtășirea fără Spovedanie cât și refuzarea neîntemeiată de a primi Sfânta Euharistie

„Egumenul Efrem constituie un exemplu mucenicesc pentru milioane de creştini”

Cugetari alese - Sfantul Serafim de Sarov

Ce fac Eu, tu nu pricepi acum..

Multi sunt chemati, dar putini alesi (despre mantuirea paganilor si a ereticilor)

Extinderea Creştinismului in mijlocul persecutiilor

Îndemn si sfatuire pentru cei ce spun ca trebuie sa ne impartasim o data la 40 de zile

Aratare minunata a Sfintilor cinci Martiri: Efstratie, Efghenie, Afxentie, Mardarie si Orest

Atac la Schitul Ortodox din Polonia

Mărturie filocalică despre Împărtășirea continuă cu Sfintele Taine

Patriarhul Ioannis Vekkos al XI-lea şi prigonirea Athoniţilor

Astăzi în China e loc din belşug pentru lucrări misionare”

Opoziţie faţă de construirea unei moschei în Atena

A aparut cartea: Mitropolitul Serafim de Pireu – „Drept invatand cuvantul adevarului”

Staretul Nichifor cel lepros

Avem iubire în lăuntrul nostru?

Interviu cu Staretul Petroniu

Patriarhul Pavel al Serbiei

(monahul Leontie)

MITROPOLITUL ANDREI ANDREICUŢ DESPRE PĂRINTELE DANIIL TUDOR

CARDINALUL KURT KOCH DESPRE DIALOGUL DINTRE ORTODOCŞI ŞI CATOLICI

SFÂNTULUI GRIGORIE TEOLOGUL
- 25 ianuarie –